Cad oameni

Când părinții lui Tiberiu, sau Tibi, cum îi spuneau toate rudele, cunoscuții, colegii de clasă și doamna învățătoare, au aflat la știri de primul caz, nu i-au dat importanță. În orașele mari și aglomerate lumea găsește destul de multe moduri de a se sinucide și de a atrage atenția presei în același timp, iar aruncatul de pe bloc nu era la fel de spectaculos și de popular ca cel în fața metroului sau a trenului. Doamna Danciu și-a continuat spionarea fostelor colege de serviciu pe conturile de rețele sociale, regretând că n-a avut noroc de un soț mai arătos, mai frumos mirositor și cu un nivel al veniturilor măcar peste medie. Domnul Danciu s-a prefăcut în continuare că încearcă să repare o priză defectă, trăgând cu ochiul la TV și răspunzând monosilabic când soția îi arăta cu obidă că uite Cristiane, tuta asta a dat checkin la un restaurant în Roma, uite și pe Popeasca, și-a făcut un selfie ca să-și scoată în evidență ditamai țâțele, nu ți se pare că-i rujată ca o curvă? La ultima întrebare, domnul Danciu a stat un pic pe gânduri, dacă să-i răspundă că arată ca o femeie pe care orice bărbat cu respect de sine ar tăvăli-o cu plăcere sau să-i spună soției să ia lecții de la ea, să nu se mai îmbrace mereu în trening, că doar nu-i antrenor de fotbal. L-a salvat de la dezastru un breaking news, alți doi oameni se aruncaseră de pe blocurile lor.

Dacă ar fi fost una din zilele lucrătoare, Tibi ar fi fost trezit de mama sa la șapte fix, i-ar fi luat douăzeci de minute să se dezmeticească, să se spele pe dinți și, ca ursul, cu apă rece prin zonele rușinoase sau urât mirositoare, pe la șapte jumătate ar fi înfulecat feliile de pâine cu pateu și ar fi sorbit țuguindu-și buzele din ceaiul fierbinte. La opt fix și-ar fi verificat ghiozdanul pregătit înainte de culcare, o verificare de rutină nu strică, ar fi repetat în gând temele, s-ar fi îmbrăcat mecanic cu ce-i lăsase doamna Danciu pregătit pe spătarul scaunului de birou și la opt jumate ar fi plecat către școală. Dar era sâmbătă dimineață, iar băiatul n-avea niciun plan sau motiv să fie matinal.

Un zgomot înfundat, de sac de cartofi aruncat din cer, îi întrerupe lui Tibi visul frumos, aducător de poluție, în care el și Alina, colega din prima bancă, rândul de la geam, se sărutau cu limba, cum o făcuseră în urmă cu câteva zile când profesoara de franceză lipsise de la oră, iar ei jucaseră Adevăr sau Provocare. Și ce provocare! Se apropie de fereastră, trage de perdea și pune mâna la ochi, ca un vampir surprins de lumina zilei. Câțiva oameni se îngrămădesc, fac un cerc aproape ordonat, iar Tibi nu reușește să vadă ce găsesc așa interesant. Dacă s-ar duce în balconul din sufragerie, ar vedea din alt unghi.

Își schimbă pantalonii de pijama gri deschis ștampilați cu o pată umedă în dreptul prohabului cu unii de casă, netezește puțin umflătura dintre picioare, că nu mai e copil mic și e rușine, așa i-a zis bunică-sa mai demult, și se îndreaptă spre sufragerie.

— Tiberiu, un’te duci? se rățoiește doamna Danciu la el prin ușa deschisă de la bucătărie, în timp ce tranșa niște pui de țară. Să nu te prind pe balcon! Cristian, dă-le dracului de știri! Stai cu fiu-tu, ajută-l la teme, uitați-vă la un film, orice...

Tibi nu înțelege de ce mama lui e așa nervoasă și de ce, în mijlocul zilei, ține perdelele trase și becul aprins. În plus, un aparat de radio împroșcă paraziți de pe un post de muzică, nu se înțelege nimic, e o hărmălaie. Pe el îl certau când lăsa lumina aprinsă la baie, factura de curent nu se plătea singură, dar ei? Mai mult de atât, ultima dată când i-a zis pe nume, Tiberiu, ce-ai făcut? a fost când i-a tras un pumn în coaie grăsanului de la scara vecină iar ăla s-a înființat cu mă-sa la ușa familiei Danciu. Teme de la prima oră? E sâmbătă dimineața! Și-apoi, ultima dată când l-a ajutat taică-su la teme a fost în clasa întâi, când copilul l-a întrebat ce înseamnă ordonați crescător următoarele numere, iar domnul Danciu i-a zis să scrie toate numerele de la cel mai mic dintre ele până la cel mai mare, umplând un sfert de caiet într-o noapte. Tibi se așează lângă el pe canapea, strâmbând din nas la mirosul de fum și scrum de țigară, apucând să vadă la știri câteva cadre: ambulanțe cu girofarurile și paramedici adunați în jurul unor puncte pixelate, de tipul atenție imaginile următoare vă pot afecta emoțional.

Ar fi vrut să vadă mai mult, însă tatăl său a respectat ordinele primite. Acum se uită la un documentar, un tip vânează șerpi uriași prin pădurile din America de Sud. De ce perdeaua acoperă fereastra, de ce volumul e dat tare, deși nimeni nu e surd, de ce fumează tata cu geamul închis și mama nu îi face scandal, Tibi nu poate să înțeleagă.

La prânz Tibi are obiceiul să privească pe fereastră în timp ce mănâncă. De la etajul șapte se vede terasa amenajată pe blocul vecin, un fel de oază de relaxare printre antene de telecomunicație, în stânga se vede roata panoramică și rollercoasterul din parc, undeva în plan secund - alte case și blocuri. Acum, că jaluzelele sunt trase, nu are încotro decât să-i urmărească pe Florentina și Cristian Danciu cum încearcă să se poarte normal. Încearcă inutil, până și un copil de zece ani ca el își dă seama că ascund ceva: privirile lor se întâlnesc pentru o clipă întrebătoare și apoi se ascund în farfurii, mamei îi tremură mâna când toarnă cu polonicul, tatăl stă cu urechile ciulite, gata de atac. Adulții n-au prea multe de vorbit.

— Mamă, ai uitat hota deschisă!

— Las-o dracului de hotă. Termină din farfurie și treci în camera ta! Ba nu, în sufragerie…

Se ridică toți trei de la masă, pun vasele în chiuvetă, doamna Danciu nu le mai spală ca de obicei. Tibi se gândește să se ofere el, dar mama nu e în toane bune. O fi făcut tata ceva? Pe canapeaua din sufragerie, toți se uită stingheri la un documentar despre posibilitatea vieții pe Marte. A fost același episod și acum două săptămâni, Tibi își amintește, mai ales că l-a întrebat pe Dom’ Părinte, profesorul de religie. Dumnezeu ne-a creat pe toți, Tiberiu, a creat cerurile și Pământul. Și extratereștrii? nu s-a lăsat copilul. Ar trebui să nu te mai uiți la toate prostiile la televizor. Bineînțeles că Diavolul, ca să-i ispitească pe oameni. O s-o rog pe doamna învățătoare să le spună părinților tăi să fie mai restrictivi cu televizorul.

— Mamă, tată, există extratereștri? încearcă Tibi să obțină o validare.

— Întreab-o pe mă-ta, veni primul răspuns din spatele paginilor unui ziar de sport vechi de o săptămână.

— Nu știu, caută și tu pe internet, vrei totul mură-n gură? răspunse și mama sa, neridicând ochii din telefonul mobil.

Cineva bate la ușă. Bate la toate ușile de pe etaj. La unele apasă pe butonul soneriei cu dușmănie. Familia Danciu nu mai avea demult sonerie, Cristian promisese în fiecare început de lună că va rezolva problema, dar încă nu era luna potrivită pentru asemenea lucrare. Tibi se ridică să deschidă, însă tatăl îl apucă de mână și-l trage înapoi cu violență și teamă-n priviri. Ce l-o fi apucat? Doare, sigur va rămâne cu o vânătaie. Ambii părinți au fețele galbene, ca a unchiului Grigore când a avut hepatită.

— Tibi, nu vrei să te duci în camera ta? Poți să te joci la calculator toată ziua, mai târziu faci niște lecții, ce vrei tu…

De obicei mama este mult mai strictă. N-avea voie mai mult de două ore de joacă pe zi, după ce își termina temele. Sâmbătă trebuia să-și facă lecțiile pentru luni, că duminica era zi de ieșit la grătar sau de mers la țară.

Intră în camera lui și pornește calculatorul. Are un quest nou la Metin2 și se bucură că are timp berechet să facă misiunea. Intră pe chat și-l apelează BlindGuardian11, Shaman level 75 în joc, grăsanul de la scara vecină, în viața reală. Ba mi-am luat withe lion sau cum plm se scrie. Da msg knd intri facem kill aman2.

Tibi aude încă un zgomot de sac de cartofi aruncat din nori. Și mama și tata i-au zis să nu se apropie de fereastră. Dar dacă el n-o să le spună, ei n-or să știe. Ridică un colț al perdelei, așa cum făcea când era mai mic și dormea cu domnul Danciu. Tatăl său nu știa că, uneori, când se mai uita după miezul nopții la filme porno, cel mic trăgea cu ochiul, oripilat și curios în același timp. Prelata magazinului de la parter îi obturează priveliștea, vede doar un pantof sport la jumătate de metru de un picior de adult, îndoit ca în majoritatea filmelor cu crime. Un fir de sânge se scurge printre dalele albe și roz intercalate. Acum e un tipar alb, roz cu contur roșu închis, îi aduce aminte de exercițiile uniți punctele din figura de mai jos. E un desen frumos, își zice el, păcat că nu poate să le spună și părinților ce tocmai a văzut. Se așează la calculator și apucă de omorât monștri, cu gândul la pantoful fără pereche de pe caldarâm.

În două ore reușește să termine misiunea și își dă seama că are gâtul uscat. Iese din cameră și se duce la frigider, mai are un sfert de sticlă de cola, aproape fără niciun gust. Degeaba le-a spus părinților să nu mai ia la 2,5 litri, că nu e așa de bun ca cel de doi litri, taică-su i-a spus că i se pare, că n-are cum și pentru că e mai rentabil că are același preț iar banii nu cresc pe câmpie. În sufragerie, de la televizor se aud reclame la teleshopping, despre o saltea care se mulează pe forma corpului și îți garantează un somn liniștit. Tibi bagă capul pe ușă și o vede pe doamna Danciu, cu albumul de fotografii al familiei. Pe măsuță, lângă ea, e o rolă de hârtie igienică și bucățele de hârtie rupte și mototolite.

— Mamă, unde-i tata?

Florentina pare o școlăriță prinsă copiind. Își trage mucii în piept, se șterge un pic la colțul ochiului drept, închide cărțoiul gros cu coperți roșii.

— A ieșit. Du-te-n camera ta!

— Unde s-a dus? V-ați certat iar?

— Tiberiu, ți-am spus să te duci în camera ta!

Băiatul nu mai spune nimic, n-a mai văzut-o pe mama sa așa supărată din clasa a II-a, când îi spunea soțului că dacă n-ar fi fost copilul și-ar fi luat lucrurile și ar fi plecat. Evident, părinții credeau că doarme, însă el trăgea cu urechea. Se duce în camera lui, se așează la calculator, ceva nu-i dă pace. Se duce la fereastră, trage perdeaua la maxim. E felul lui de a se răzbuna și de a-și sfida părinții. Undeva, în rândul de blocuri îndepărtate, o mogâldeață își face de lucru pe acoperiș. Se apropie de marginea blocului, timpul se oprește pentru câteva clipe, iar apoi mogâldeața se năpustește către asfalt, e ca un gândac negru alunecând pe un perete. Nu se aude zgomotul pe care îl aștepta Tibi, dar este compensat de urletul strident al unei alarme auto, din aceeași direcție.

E din ce în ce mai puțină lume pe străzi, pare că toți s-au baricadat în case ca în așteptarea unei furtuni. Bate vântul, se agită nervos crengile teiului din petecul de doi metri pătrați de spațiu verde din fața blocului. Nu cade ploaie, nu cade grindină, ci doar… oameni.

Ușa camerei se deschide brusc, doamna Danciu îl surprinde la fereastră. Tibi se așteaptă ca mama lui să-l certe, se gândește dacă s-o înfrunte sau să-i ceară scuze. Ea nu pare sau nu arată că e deranjată. Are ochii roșii de la atâta frecat, nu-și mai trage mucii în piept. Buzele i se mișcă într-un efort de a găsi cuvintele potrivite. Se apropie de copil și-l mângâie pe cap.

— Am băgat ciorba-n frigider, să mănânci când ți-e foame. Mai ai câteva cutii de pateu și mai e și piure, niște pulpe... Și să nu mănânci prea multe dulciuri odată.

Băiatul se uită mirat, doar nu îl lasă niciodată singur mai mult de două ore, iar ce-i înșiră mama lui e mâncarea pentru cel puțin trei zile.

— Îmi pare rău că m-am răstit la tine. Ești un copil bun, Tibi. Și mami și tati te iubesc! Să știi că ți-am comandat mai devreme ghiozdanul ăla pe care-l doreai.

Ce-o fi apucat-o? se întrebă Tibi când femeia îl îmbrățișează și-l pupă pe creștet. Luna trecută, când a început școala, au zis că n-au de dat trei sute de lei pe un rucsac original cu Captain America, au găsit unul la jumate de preț cu Batman. Păi nu-i tot supererou? Ba da mamă, dar ți-am zis că voiam eroii de la Marvel, Batman e din altă firmă! E bine și acum, să le vadă mutrele pline de invidie și admirație ale colegilor. Chiar, ce-o face Alina?

Rămâne singur. Își pune căștile, pregătit pentru încă o misiune. Tibi, uitate pe geam in plm sunt doi pe blocul din fata îi apare popup-ul lui BlindGuardian11. Dă căștile jos și aleargă la fereastră. Sunt doi pe blocul din față, într-adevăr: un bărbat în costum maro, cu cravată și pălărie, în fața lui, în dreptul unei antene de telecomunicații. Își scoate pălăria cu mâna stângă, scoțând la vedere claia de păr alb și fața bronzată, de om muncit. Face semnul crucii cu dreapta, pășește în gol, rămâne în aer două secunde și apoi intră în joc gravitația. Atenția lui Tibi este atrasă de capetele de copii care se văd la ferestre, unii îi fac cu mâna. Îi știe, sunt tovarăși de joacă, la fel îi zărea cu nasurile lipite de geam când ploua sau cădeau fulgii de zăpadă. Aude un pocnet surd și vede cum sângele caută să deseneze ceva frumos pe asfalt. Lipsesc dalele, deci nu are făgaș prestabilit. Să se descurce cum poate.

La vreo douăzeci de metri de locul din care a sărit bărbatul, o femeie își așteaptă rândul. Blondă, cu părul lung vopsit aruncând reflexe în bătaia soarelui, rotundă ca un butoi de vin, în trening gri și cu o vestă verde pe deasupra, care o face să pară un butoi în ediție limitată, încearcă să-și ia adio de la un bichon alb. Câinele nu pare dispus să-și abandoneze stăpâna, așa că doamna îl ia în brațe și face pasul în gol. Urmează două secunde de așteptare, un schelălăit lung, zgomot de sac de cartofi aruncat din cer. Cățelul, cu blana pătată în roșu închis, linge degetele stăpânei, lipăie câteva picături de sânge și se îndepărtează, împleticindu-se speriat. Măcar el e viu, își spune Tibi, întrebându-se dacă ar putea să-l adopte.

Mă duc să-i spun mamei. În sufragerie televizorul e stins, pătura pusă pe canapea, praful e șters, ca atunci când așteptau oaspeți. În bucătărie, totul e așezat la locul lui. Bonus, are pregătită și o cană de lapte cu cacao, cu un bilețel sub ea. Să-ți faci temele, da? Te iubim, mami și tati.

Doamna Danciu nu este acasă, cheile ei nu mai sunt în ușă. Tibi verifică și dormitorul părinților. Frumos aranjat, ca o cameră de hotel, mama sa nu și-a neglijat niciodată rolul de femeie casnică. Pe noptieră, zace telefonul ei, un led verde indică mesaje primite. Cum a plecat fără el? Îi era aproape la fel de nelipsit ca și verigheta. Se întoarce și dă peste cap cana de lapte, încă nu s-a răcit. Unde să se fi dus mama fără să-i spună? Nici măcar nu l-a întrebat dacă are cheia, dacă Doamne-ferește ia foc ceva și n-are cu ce să descuie ușa?

În camera lui, nu mai are stare. Ai văzut cum s-a spart grasa aia cu javra coae? Am vb și cu varmiu zice ca si la el cad oameni îi apare în popup. Răspunde monosilabic încercând să nu-și imagineze capul femeii blonde ca un dovleac crăpat din care se scurg semințele. Trage perdeaua, nu mai vrea să vadă nimic. E prea mult pentru el, îi vine să vomite. Vomită peste tastatură și voma se scurge și pe ghiozdanul cu Batman. Fața supereroului pare schimonosită din cauza mirosului grețos de fiere. 

Coae, mata are niște pantaloni rosii si bluza de trening albastra? Ar vrea să vomite, însă nu mai are ce. Colțurile camerei se învârtesc în jurul lui cu viteză năucitoare. Obrajii îi ard și vede totul ca prin niște vitralii. Lovește monitorul cu furie, aruncându-l de pe masă. Ecranul s-a stins și are o crăpătură în forma literei Y. Știe că nu mai are cine să-l certe, dar nu mai poate nici să se joace.

Își amintește de bilețelul de adio, măcar atât să facă și el, se simte vinovat. Oftează și aruncă o privire la ușa dulapului, unde avea lipit orarul. Luni: Limba și literatura română, Geografie, Educație Civică, Educație fizică. Oftează încă o dată. Cotrobăie prin birou până găsește caietele. Temă: scrieți o compunere de minim două pagini despre o întâmplare incredibilă. Tibi urăște compunerile, nu se pricepe deloc și n-are nici imaginație. Scoate un stilou, deschide caietul de teme, dă paginile una câte una, gândindu-se cu ce să înceapă. Oftează și scrie prima propoziție. A fost o dată un copil care sa gândit cum ar fi să plouă nu cu apă ci cu oameni.

Allex Trușcă scrie proză fantastică, în special pe filon folcloric. A publicat două romane fantasy și scrie în mod curent proză scurtă. Mi-au atras atenția modul firesc în care se înlănțuie episoadele, fraza scurtă și percutantă.

Doina RUȘTI

În mod obișnuit, copiii își lipesc capul de geam să privească ploaia sau zăpada căzând, dar în povestirea lui Allex Trușcă, firescul este înlocuit de imaginea sugestivă a omului care cade, și nu oricum, ci ca un sac de cartofi, cu toată greutatea. Părinții încearcă să se poarte normal, n-au prea multe de vorbit, după cum constată Tibi, copilul, dar tensiunea dintre ei e evidentă, și când el pune o întrebare, tatăl îl trimite la mamă, care îl trimite la internet. Ce atrage la proză este contrastul dintre activitatea lor: urmăresc documentare - despre șerpi și despre viața pe Marte - și ce se întâmplă în realitate, pe care par s-o nege sau s-o evite. Viziunea copilului este una ingenuă: el vede nu oameni striviți de asfalt, ci „un desen frumos”, deși are deja zece ani și înțelege tot, știe ce înseamnă fiecare gest al mamei și știe ce înseamnă afecțiunea ei bruscă față de el. Mai mult decât prin metafora propusă și prin umorul actual, proza e bună prin ușurința cu care e zugrăvită o situație anormală.

Alexandra NICULESCU

Allex TRUȘCĂ

Absolvent al Facultății de Automatică și al unui master în Business Management, Allex (n. 1982) este pasionat de istorie și mitologie medievală. Scrie proză în registru fantastic, fiind autorul romanelor Nebunul alb (2019) și Cealaltă regină (2018). În mod curent, publică proză scurtă, în reviste și în antologii.

Noua Literatură

Allex Trușcă scrie proză fantastică, în special pe filon folcloric. A publicat două romane fantasy și scrie în mod curent proză scurtă. Mi-au atras atenția modul firesc în care se înlănțuie episoadele, fraza scurtă și percutantă.

Doina RUȘTI

În mod obișnuit, copiii își lipesc capul de geam să privească ploaia sau zăpada căzând, dar în povestirea lui Allex Trușcă, firescul este înlocuit de imaginea sugestivă a omului care cade, și nu oricum, ci ca un sac de cartofi, cu toată greutatea. Părinții încearcă să se poarte normal, n-au prea multe de vorbit, după cum constată Tibi, copilul, dar tensiunea dintre ei e evidentă, și când el pune o întrebare, tatăl îl trimite la mamă, care îl trimite la internet. Ce atrage la proză este contrastul dintre activitatea lor: urmăresc documentare - despre șerpi și despre viața pe Marte - și ce se întâmplă în realitate, pe care par s-o nege sau s-o evite. Viziunea copilului este una ingenuă: el vede nu oameni striviți de asfalt, ci „un desen frumos”, deși are deja zece ani și înțelege tot, știe ce înseamnă fiecare gest al mamei și știe ce înseamnă afecțiunea ei bruscă față de el. Mai mult decât prin metafora propusă și prin umorul actual, proza e bună prin ușurința cu care e zugrăvită o situație anormală.

Alexandra NICULESCU

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Autenticitatea, sensuri și nonsensuri

de Ștefan FIRICĂ

Ed. TracusArte

Recomandată de Paul CERNAT

Recomandată de Doina RUȘTI. Ed Litera

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Strada iluziilor- La avenida de las ilusiones – Xavi Barroso

Scenarist și profesor de literatură, foarte tânăr, Barroso a crescut în cartierul Paral·lel din Barcelona ascultând povestirile bunicilor despre fiecare colț, fiecare cafenea, fiecare casă, fiecare familie, așa că a adunat material și a creat un personaj puternic: o fată care vrea (ca mai toate fetele, la un moment dat) să fie cântăreață și actriță, care trebuie să fie servitoare mai întâi, dar care, până la urmă, devine María Green, muza din Paral·lel. Barroso vrea de fapt să spună istoriile unei micro-lumi, în care împletește realitatea cu fantezia.

Alexandra NICULESCU

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

și până la urmă

din ziua de ieri datează

plutirea cearșafului

(Alexandru Ovidiu Vintilă

Recomandări OPTm

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Noutăți

Ed. LITERA

Roman contemporan românesc

Herg Benet

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro