Opt povestiri bune, găsite pe net

Proză bună, scriitori tineri, texte ușor de găsit - pe site-uri, pe bloguri sau în revistele online. Am selectat opt fragmente, urmate de link spre textul integral, povestiri care exprimă fidel spiritul contemporan și schimbările care s-au produs în proza românească.

Ioana Serota, Bonul 1, Revista de povestiri

Glasul femeii devenea tot mai mieros, apropiindu-se încet de biroul Doctorului, cu un ochi la buzunarul lui de la halat și cu unul spre mine. Dar eu știu deja ce trebuie să fac în faza asta a negocierilor, așa că îmi bag capul în sertarul de jos, cotrobăind printre dosare. Sper să n-o interneze și să fi început rețeta aia degeaba.

— Doamnă dragă, stați liniștită ca să nu ne certăm. Înțelegeți că nu se poate. Luați loc lângă mama și vă explic ce facem.

Femeia se așază îmbufnată pe patul de consultații, lângă bătrână, plasându-i cam apăsat poșeta roasă înapoi în brațe. Și începem să scriem, și scriem… rețetă, trimiteri, investigații și scrisoarea medicală. Am depășit timpul cu douăzeci de minute. Mai mult

Mihail Victus. Oh, Jean! în volumul Aripa frântă (zece povestiri autonome), pe blog personal

“Am cunoscut o fată, memoria nu mă ajută să-mi dau seama când și nici n-are importanță, nu face fapta mai puțin adevărată, o prostănacă, dar asta nici nu e o scuză, care-a fost lovită în stomac de prietenul ei cu atâta putere că a rămas schilodită pe viață, se pare că i s-a deplasat ceva la coloană, și nici copii nu a mai fost în stare să facă, deși, în prostia ei, și-i dorea mai mult decât orice pe lume. Unele așa își închipuie, că se pot salva în felul ăsta, că un copil seamănă c-un bilet spre o viață de apoi mai bună. Le-aș aduna pe toate laolaltă, dacă ar fi posibil, și le-aș spune că-s niște idioate și m-aș oferi ca exemplu. Despre tatăl copilului meu nu-mi amintesc nimic în afară de acel înăbușit Oh, Jean! Oh, Jean!, nu există nicio altă urmă a trecerii lui peste mine, pielea mi-a fost bătătorită de mii de degete, coapse și mădulare diferite, totuși strigătul continuă să se-audă la fel de recent ca ultima zi liberă, ultima zi în care nu m-a interesat nimic în afară[…]” Continuarea aici.

Cosmin Leucuța, Copie, Liternautica

Vrea acum mai multe decât de obicei, dar are grijă să mascheze toate dorințele astea într-o înțelegere căreia nu i te poți împotrivi.

Seara stăm unul lângă altul, pe întuneric, cearșaful pătat de spermă și vântul răcoros ne usucă sudoarea, iar ea îmi zice:

– Crezi că poți să îmi aduci niște suc de portocale? Doar dacă vrei…

Vreau, cum să nu vreau?

Altădată, car la etajul 5 salteaua nouă – am comandat-o pentru că nu poate dormi pe cea veche care a început să cam facă gâlme – și mă întâmpină cu aceste cuvinte:

– Trebuie să cumpărăm un geam nou pentru dormitor. Ăsta nu se închide ermetic și iarna o să îl tragă curentul pe copil.

Geamul nu are absolut nimic, dar o să îl înlocuim.

Mai vrea și alte chestii:

– Vreau să mâncăm mai multe fructe.

Dar nu de la supermarketul din fața blocului. Nu. Trebuie să fie organice, de la țărani, și trebuie să merg până în celălalt capăt al cartierului, în piața de lângă stadion. Mai departe

Daniela Hendea – Ofrendas în cranii de zahăr, revista Echinox

Anul acesta ritualul se-ntâmpla într-o sală de lângă brutăria din centru. Sfârșit de octombrie în sudul Texasului, la trei ore de granița cu Mexic. Căldura vâscoasă îi potopea ochiurile tricoului, porii feței, dilatându-i vinișoarele din piele. Se șterse pe bărbie cu-n șervețel, apoi apăsă cu încredere pe clanță. Clopoțelul de la intrare i-ar fi trădat prezența, să-i fi ieșit cineva-n întâmpinare. Însă, nici țipenie de om. Singurele gesturi de bun venit le fluturau dreptunghiurile de hârtie perforate-n formă de cranii stilizate. Fâșiile de papel picado spânzurau din tavan, fâlfâind în expirația statornică a aerului condiționat. În încăpere erau aprinse candele, singurele focare de lumină. Siluetele sfinților pe sticlă inspirau, expirau, ieșind, apoi revenind în focus.

De-a lungul pereților se aliniau altarele. Ofrendas. Împodobite pentru întâmpinarea fiecărui spirit așteptat. Trei de-a lungul fiecărui perete, cu două în centru. Se perindă printre ele și se opri în fața unuia din colț.

De sub arcul florilor de gălbenele, chempasuchil, coborau trei rafturi căptușite cu satin albastru. Pe cel de sus, o fotografie mare alb-negru cu ramă aurie. Se înclină să poată citi numele scris pe marginea de jos. José Lobato. Al doilea raft era ocupat aproape în întregime de o chitară, un teanc de partituri, o fotografie color c-un tată arătându-i fiicei lui cum să țină chitara în brațe. Pe cel de jos, printre ghirlandele de flori de hârtie creponată, farfurii cu tamales sleite și posmagi din pan de muerte, o inimă modelată anatomic din lut, încoronată cu inflorescențe de chempasuchil. Venele, arterele pictate-n albastru și roșu o tăiau de-a curmezișul, păreau că pulsează. Făcu un pas înapoi. Cuprinse cu privirea întreaga panoramă.

Mai departe

Alexandra Niculescu, Piele întoarsă, OPT motive

Exact în ziua în care m-a sunat el mi-am cumpărat cizme. Erau lungi, vișinii și deși sor-mea mi-a zis: sunt de nazist, unde ți-e biciușca?, mie îmi plăceau, erau noi și miroseau a nou. M-am întâlnit cu el, beam din ceai, vorbeam și-mi mișcam din când în când degetele în cizme și-mi imaginam dialogul lor: bine și la tine? da, cald, plăcut, loc destul, uite, pot să dansez, și eu, dar ăla micu’, acolo, în colț, nu zice nimic? el e așa de obicei, are zilele lui, uite că nu e strivit, cheamă-l mai aproape. Și da, filmul ăla de care zici e bun, spuneam eu și încercam să mă gândesc mai mult la el decât la cizmele mele. Totul era bine, așa de bine, până când mi le-am scos în camera lui și le priveam așa, de la distanță, cum stau acolo, lângă încălțămintea lui și ceva nu se potrivea, n-aveam nimic cu ghetele lui, altceva era și nu-mi dădeam seama ce, ele tot strigau că ceva nu, nu e cum ar trebui, dar eu îmi întorceam privirea spre el și spre ce spunea, pentru că trebuie privit ce spune omul și era iar totul ca lumea. M-am ridicat și am spus că eu plec acasă și el n-a înțeles, de ce să pleci, am avion abia mâine, dar mâinile mele deja apucaseră cizmele și îmi îndesam picioarele în moliciunea lor și am respirat deodată ușurată și nu mă înțelegeam. N-am înțeles până n-a zis el: atunci te sun când ajung, n-a zis ne vedem de dimineață sau vino cu mine la aeroport și când s-a aplecat să-mi deschidă ușa m-a călcat pe-o cizmă. Era în picioarele goale el, dar tot am simțit și toate degetele mele au simțit și s-au uitat încruntate spre picioarele lui și spre el. Nu mi-am mai pus cizmele altădată. Mai departe

Ștefan Peca, Pop, Antologie LiterNet , vol I

Diavolul vernil care lucrează încet în faţa computerului pare abătut. Abia l-am angajat, nici măcar nu pot să înţeleg de ce. O îngrijorare subită i s-a întipărit pe mutra pocită și păroasă. Încruntarea lui lipsită de sens îmi dă de înţeles că sectorul lui nu rentează.

Pentru că sunt un patron care se respectă și pentru că politica mea de stimulare financiară a angajaţilor a dat mereu roade, aplic această veche strategie și în cazul diavolului vernil. Îi fac cadou o cană roșie cu sigla companiei și fotografia managerului perfect (o fotografie din tinereţe, recunosc). Diavolul vernil se mai destinde. Plusez cu un tricou imaculat. Diavolul vernil chiar a început să zâmbească. Parcă a mai prins curaj. Un câine alb îi aduce un teanc de dosare. Și apoi altul. Și apoi altul. Diavolului vernil i-a mai scăzut din entuziasm. Înţeleg imediat și îi dăruiesc cheile unei mașini de serviciu. Diavolul vernil a ajuns fără să-și dea seama pe culmile bunei dispoziţii. Așa că îl concediez fără preaviz. Mai departe

Cristi Nedelcu, The girl with the broken smile, blog personal

Ultima dată o fotografiase când zărise acel graffiti ”Din februarie, pentru totdeauna”. I se mai întâmpla să fotografieze graffiti, probabil ca reminsicență a unei idei mai vechi a ei, niciodată terminată, aceea de a face un album cu graffiti din oraș. Chiar dezvoltase la vremea aceea o teorie, despre vârstele unui oraș în funcție de inscripțiile de pe zidurile ei. Teoria se încadra în ceea ce ea numea, destul de pompos, psihologie urbanistică. O fotografiase din reflex, apoi sigur ar fi uitat de ea, dacă, a doua zi, trecând prin dreptul aceluiași zid, nu ar fi văzut că inscripția dispăruse. Fotografiase zidul pentru a fi sigură și acasă verificase. Da, într-adevăr. Totul era la fel. Aceeași casă, aceleași ferestre, aceeași ușă, totul neschimbat. Cu o singură excepție – inscripția dispăruse fără urmă. ”Din februarie, pentru totdeauna”. Se amuzase teribil. Pentru totdeauna ăsta durase mai puțin de 24 de ore și dispăruse ca luat de vânt. Apoi și-a dat seama că zidul nu fusese vopsit. A verificat din nou cele două poze. Da. Totul era identic. Chiar și pata aceea din colț, chiar și tencuiala căzută la mijloc, în dreptul literelor ”ari”. Și atunci, cum dispăruse scrisul? Se gândise ceva la asta, apoi, deși nu avusese nicio explicație logică, uitase. Continuare

Maria Orban, Secvență dintr-un film, DLITE

Poate că ar trebui să-i lase să povestească, oricum se simțea în plus, el râdea mult, ea la fel, cuvintele alunecau ușor între ei, propozițiile se legau clar, fără poticneli, nimic fals, nimic strident. O adevărată artă a conversației stăpânesc ăștia doi, se gândi admirativ, nu cum li se întâmpla lor tot mai des în ultimul timp, să facă pauze lungi și economie de cuvinte. În plus tonul lui redevenise grav, bărbătesc, era Radu pe care-l cunoscuse demult, deci fermitatea după care tânjea ea nu dispăruse, se activa mai nou doar în preajma altor femei sau cum?

Vorbea mult Radu cel vechi, așa află și ea despre un proiect la care va lucra din ianuarie cu unii din Franța, despre dorința de a merge la schi iarna asta. Poate ne vedem sus, la cabană. Ea nici nu știa despre el că schiază, existau niște schiuri în debara, e drept, dar nu le folosise niciodată de când erau împreună.

Mara râdea, părea și mai frumoasă acum, iar el era prins într-un soi de transă, de ce s-or fi despărțit, se întrebă rapid, fără răspuns. Mai auzi că de revelion Radu nu vrea să facă nimic deosebit, o să doarmă și atât.

Îl simți brusc foarte departe. Un străin. Si ea, o străină. De parcă ăia 2 ani de când erau împreună s-ar fi șters, ca amintirile vechi și mărunte care nu mai înseamnă nimic în ordinea mare a vieții. Continuare

Pompilia CHIFU

Doctorand în studii filologice, Universitatea Dunărea de Jos, Galați

NOUA LITERATURĂ

„Zi de zi la ora zece” este o scurtă intruziune în vecinătatea lumii materiale, a verificabilului, adică în acea parte a minții noastre gata oricând să vadă potențialul în imposibil. Un flash cu unelte fantasy care ne aduce în fața plăcerii noastre vinovate de a crede în magia pactului, a contractului.

Xenia NEGREA

CARTEA SĂPTĂMÂNII

OPERE​

de Anton PANN

Vol I-II, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române, 3 septembrie, 2020

Recomandată de Andreea DRĂGHICESCU & Bogdan SIMION

Galeria ROZ, spațiu alternativ pentru arta contemporană, concept: Andrei Ciubotaru, 30 iulie 2020

Alexandra NICULESCU recomandă

Carles Puigdemont – La lucha en el exilio

„Simt că trebuie să protejez tot ce am făcut. În apărarea mea și a celor care cred în acest proiect” spune Puigdemont despre cartea lui, care sigur va primi toată atenția. „Nu este un tratat politic, nici istoric, este o carte vitală”. Cine este Puigdemont? Cred că toată lumea știe, dar totuși: a fost președinte al Generalitat de Catalunya și în timpul mandatului său a fost organizat primul referendum pentru independența Calalunyei. Guvernul spaniol a reacționat imediat și în timp ce mulți dintre colegii lui Puigdemont au ajuns în închisoare, el a avut prezența de spirit și șansa să fugă în Belgia. Despre tot de s-a întâmplat vorbește în volumul de față.

Mădălina SCHIOPU, specialistă în Anton Pann

Pe o stradă pitorească, nu departe de Colegiul Matei Basarab, se află casa lui Anton Pann, devenită azi muzeu. Evident, îi poartă numele, ca și strada. Mădălina Schiopu are în grijă acest muzeu frumos, cu răvașe la intrare, iar zilele acestea trăiește cu exuberanță apariția celor două volume de Opere de Anton Pann, sub îngrijirea lui Radu Albala și I. Fischer, text stabilit de Nicolae Mecu și prefațat de Eugen Simion. Cartea se află de vânzare și aici, printre instrumente muzicale vechi și fotografii de epocă.

Premiile AgențiadeCarte.ro/2019

Printre scriitorii premiați se află Anastasia Gavrilovici, Florin Iaru, Ioana Nicolaie, Cosmin Perța și Ștefan Firică.

Din juriu au făcut parte Gabriela Toma, Dan Mircea Cipariu și Robert Șerban

și-am să-l apuc de urechi

și-am să-l sărut pe gură

și-are să mă-nghită
ca pe iona

ca pe macucul stors de mir

Vitalie VOVC

UN ROMAN ​CARE-ȚI DĂ OPTIMISM

Recomandat de Salman Rushdie

L I T E R A

Dialog despre ficțiune: Doina Ruști-Alexandra Niculescu

„Ce altceva este o hartă pentru un călător dacă nu o dispunere enciclopedică a primejdiilor?"

Liviu G. STAN

În curând

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

Fotografiile Biancăi ZBARCEA

Și, iată, ne-a surprins seara,

Peste zi nefiind nimic.

(Bacovia)

Cărți vechi, lecturi noi

Swann, primul volum din În căutarea timpului pierdut, este o lume căreia ajungi să-i aparții. Deși bogat în ceea ce aș putea numi ,,scene de gen”, dat fiind caracterul pictural al scriiturii, romanul este de ne-povestit. Nu pentru că întâlnim un narativ specific suprarealiștilor de mai târziu – deși nu puține sunt locurile în care discursul îi anunță-, cât mai degrabă pentru că ar fi mare păcat să sufoci, sub un ton prozaic, atâta respirație poetică. Cu intuiții fine ce țin ce psihologia personajului, Proust așază și ordonează aici, cu același firesc, percepții deopotrivă intime și extime. Neted, compact și delicat, Swann e un roman ce durează.

Sandra OPRESCU

DOUĂ CĂRȚI RECOMANDATE DE ANDREI ȘERBAN

ART

VELLANT

Conferința Internațională de Mitologie și Folclor, unul dintre cele mai selecte evenimente ale Universității din București, se va ține anul acesta online. Este organizată de Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și a ajuns la ediția a VII-a.

Conferința este patronată de Conf. univ. dr. Maria-Luiza DUMITRU OANCEA, Prof. univ. dr. Ramona MIHĂILĂ, Prof. univ. dr. habil. Ileana MIHĂILĂ, Conf. univ. dr. Ioana-Ruxandra FRUNTELATĂ și Conf. univ. dr. Onorina BOTEZAT

Înscrieri​

mythology.folklore20\@gmail.com

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

Ickabog

Un proiect internațional la care participă și Editura Arthur,  la invitația autoarei J.K. Rowling 

O poveste gratuită, un foileton online aici doar în perioada 1 septembrie – 16 ctombrie 2020 

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro