63 / 10 mai, 2021

Anca GOJA (n. 1978, Baia Mare) este o scriitoare și ziaristă, care a debutat cu proză scurtă, publicând până acum volumele: 360 de grade (Ed. „Paralela 45”, 2018), Fabrica de fericire (Ed. „Școala Ardeleană”, 2016) și Zăpadă neagră și alte povestiri (Ed. „Tracus Arte”, 2014). A absolvit câteva ateliere de scriere creativă, organizate de Revista de povestiri. Este prezentă cu texte în antologiile Cartea copilăriilor și Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism volume coordonate de Dan Lungu și Amelia Gheorghiță (Ed. Polirom, col. Egografii).

Recent, Anca Goja a făcut trecerea și spre poezie, contrar multor poeți care au parcurs drumul invers, dinspre poezie spre proză. Poeme existențialiste, în care poeta se caută, se confruntă cu orașul, cu oamenii, cu poezia pentru a-și configura mai sigur profilul interior, poeme de dragoste, în care bărbatul iubit, așteptat sau pierdut, capătă și el profilul unei oglinzi.

Premiul revistei „OPT motive” la Concursul Național de Poezie TRADEM, ediția a XLII-a, 2020, organizat de Casa de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova.

Mihai Ene

Eu sunt femeia

Eu sunt femeia care ascultă vocile orașului

înainte ca el să se trezească.

Eu sunt femeia al cărei suflet uruie

dar care nu știe să se facă auzită.

Pagini întregi de litere fără sens

împart locuitorilor orașului

ei îmi zâmbesc și dau din cap cu înțelegere

apoi le aruncă în primul coș de gunoi.

De la o vreme am căpătat faima

pe care doar nebunul orașului

o are.

Eu sunt femeia în urma căreia nu rămâne nimic

care nu a zidit o casă care nu a născut un copil

și pe ai cărei pomi sădiți i-a măcinat boala.

Eu sunt femeia care a crezut în baloane de săpun

care a strigat pe străzi lozinci

și a agitat drapelul pe deasupra mulțimilor revoltate

eu sunt femeia care a crezut

că politica poate fi ștearsă de mizerie

ca un bibelou din vitrina bunicii.

Eu sunt femeia pe care viața a scuturat-o

până când visurile ei au căzut pe caldarâm

cu zgomot de sticlă spartă.

Eu sunt femeia care și-a dorit

mereu locul întâi și care

a rămas în mijlocul plutonului

ca un fir de iarbă în gazonul

din parcul central.

Realitate paralelă

Îmi construiesc în minte o realitate paralelă

la fel cum îmi mobilez livingul.

o iubire proaspătă

face cât un fotoliu din piele ecologică

creierul absoarbe lumina oranj

și o transformă în gesturi de afecțiune

uneori realitatea dă cu ușa de perete

atunci bat clopotele bisericii de peste drum

aerul din camera portocalie tremură

și în relația noastră apare prima fisură

criza e imposibil de preîntâmpinat

la fel ca tine, clopotele sunt imprevizibile

nu pot să fac altceva

decât să aștept ca seismul să treacă

frunzele plantelor din living să încremenească

noi să ne dezlănțuim în fotoliu.

Votca e nectarul poeților

Votca e nectarul poeților, nu al prozatorilor

îmi spunea odată un scriitor trecut prin viață

cu o sticlă de alcool poți să scrii o poezie proaspătă

cu versuri precum clopoțeii de vânt

pe care ghena să nu le înghită a doua zi dimineață

alcoolul nu îți e de niciun folos când scrii o pagină de roman

personajele vor umbla clătinându-se printre rânduri

fără să-și găsească rostul.

Stau înfiptă pe canapeaua din camera mea aștept

soarele să alunece înspre linia orizontului lumina

să cadă în felii peste ghiveciul cu floarea ofilită

din rădăcina ei uscată să înmugurească versul

un singur vers perfect despre moarte

pe care niciun poet nu l-a scris până acum.

Golesc pahar după pahar înghit un îngeraș după altul

țipetele lor infernale nu mă lasă să gândesc

soarele apune felia de lumină se culcă cuminte peste planta veștedă

și tace precum un pustnic în vârf de stâncă

sunt mii de ani de când oamenii tremură ca frunzele în fața sfârșitului

totul despre moarte a fost spus.

Noi ne ducem, lumina rămâne.

Râul din cer

Când un bărbat pleacă și altul vine în viața mea

e ca atunci când pe râul poluat cu ape de mină din orașul meu

plutesc rațe sălbatice

până când încep să-mi imaginez că sunt una dintre ele

nu durează mai mult decât o clipă

la fel de scurtă ca momentul acela când noi ne priveam în ochi

și tu vedeai ițindu-se sub pleoapa mea o lacrimă

atunci spuneai repede o glumă - ceva stupid

pe care memoria mea nu reușea să îl rețină

ochiul se usca brusc iar picătura rebelă de apă

se vărsa în râul din cer cu mii de rațe multicolore pe care

doar cei cu bolovani pe suflet pot să le audă.

Dacă vom avea noroc

Poate că dacă mă uit mult și foarte atent în colțul

unde lumina becului de pe stradă nu bate

ochii mei vor putea să vadă dincolo de lucruri.

În jurul meu cad mucurile de țigară aprinse

ale vecinilor de deasupra

și parcă fiecare poartă în el gândurile încâlcite ale zilei

plictiseala unei zile de muncă la un job de rahat

exasperarea tatălui care nu se mai înțelege

cu copilul lui adolescent

cearta femeii cu soțul ei întors de scurtă vreme de pe un șantier

din Franța – luna de miere s-a încheiat.

În vișinul din fața ferestrei cineva a aruncat o pungă de plastic

strălucește în lumina becului ca o comoară

mucurile aprinse continuă să cadă în jurul meu

ca niște stele aflate la capătul existenței

dimineață, jarul lor va aprinde un colț de cer

dacă vom avea noroc, bolta se va prăbuși peste noi

cu zgomotul infernal al mașinilor de gunoi.

Două rânduri la beție

Trecem prin anotimpuri călare pe carusel

fiecare zi seamănă cu cealaltă

fiecare noapte e o gaură neagră

din care ne luptăm să ne smulgem la ivirea zorilor

dimineață e atunci când ne spălăm pe dinți

seară e atunci când ne spălăm pe dinți

între timp vecina de deasupra

aruncă pâine udă pentru porumbei

pâinea cade cu zgomot pe terasă

pisica pornește în viteză spre geam

să urmărească filmul cu păsările

cu aceeași uimire cu care tu mă privești

atunci când fac lucruri mici prin casă

iubirea noastră e ca o pagină căzută

în spatele dulapului uitată regăsită

cândva am scris nu mai mult de două rânduri

la beție

acum citim același lucru înțelegem diferit

descoperim bulversați detalii

pe care am fi putut să le vedem a doua zi

dacă a doua zi ar fi existat

de atunci caruselul a făcut câteva ture

noi am rămas aceiași

am întețit vizitele la farmacie

numărăm fire albe

stăm mai mult pe acasă

ne privim cu ochi mai triști

adunăm cuvânt lângă cuvânt

pe pagina vag îngălbenită.

Am râs de moarte și moartea a făcut doi pași înapoi

Am invocat boala și boala a venit

ca o armată disciplinată peste o țară

lăsată de izbeliște

nu m-am împotrivit. Am lăsat-o

să-și savureze victoria

în trupul meu aproape leșinat.

Simțeam răcoarea nopții

mângâindu-mi pielea udă de sudoare

simțeam sânul moale de abia tresărind

peste bătăile inimii

durerea - un obstacol

în fața unui cal de curse epuizat

dar care simte totuși pintenii jocheului

împungându-i burta cu putere.

Alergam spre el cu disperarea

celui care știe că nu are nimic de pierdut

mă opinteam într-o ultimă zvâcnire

față în față cu moartea

simțeam cum puterea îmi inundă venele

cum îmi regăsesc o urmă de demnitate

și o jumătate de zâmbet satisfăcut

îmi schimbă radical fizionomia

în mijlocul saltului

deasupra obstacolului

am scuipat generalul în față

am râs de moarte

și moartea a făcut doi pași înapoi.

Visul

Azi noapte am avut un coșmar

se făcea că nu puteam să merg

picioarele de plumb nu le puteam desprinde de pământ

le târâiam după mine ca pe niște tancuri

apoi m-am trezit suspinând și am simțit

mângâierea plăpumii pe picioare

dar ele îmi păreau la fel de grele

am stat așa, în mângâierea aceea aproape erotică,

gândindu-mă la tine,

până când am adormit din nou

și m-am văzut la capătul unei străzi aurii

în fața mea răsărea soarele

era galben și roșu și oranj

bătea o adiere proaspătă

strada era pustie cum nu o mai văzusem niciodată

în case oamenii dormeau

aproape le auzeam respirația

am vrut să înaintez

dar picioarele refuzau să mă asculte

atunci m-am așezat pe caldarâm

și am început să plâng

de acum nu voi mai putea ajunge la tine

nici măcar în vis.