OPTm
nr. 82

Povești despre graffiti

În anul 2020 Cristi Nedelcu publică nu una, ci două cărți: Cimitirul trandafirilor, la editura Litera, și Graffiti, de această dată la Heyday Books. În ambele situații autorul abordează o tematică ce vizează și dimensiunea socială, mai ales prin faptul că își stabilește principalele surse de inspirație în „fragmente” de realitate. Graffiti propune, așa cum mărturisește autorul chiar în Cuvântul înainte, o serie de scurte texte care pornesc de la desene, culese propriu-zise de pe zidurile Craiovei, fotografiate de Ronin - fotograf preocupat de arta stradală - și prezentate cititorilor în interiorul volumului. Cartea însumează, în cele doar 130 de pagini, 12 povestiri de dimensiuni variate, fiecare dintre ele fiind însoțită de câte cel puțin o fotografie.

Cristi Nedelcu particularizează fiecare text și propune naratori și perspective narative diferite: uneori povestea este spusă la persoana I, de un personaj-femeie, alteori de un personaj-bărbat, pentru ca în alte cazuri perspectiva impusă să fie cea obiectivă și cu un narator la persoana a III-a. Pe lângă aceste variații, inclusiv prezentarea evenimentelor este abordată diferit: există cazuri când evenimentele sunt expuse cronologic. Alteori apar întreruperi marcate de prolepse sau au loc jocuri de montaj, situație în care se configurează un timp „dislocat”, cu secvențe aduse împreună pentru a crea un nou sens. Jonglarea cu variantele în care se poate scrie face vizibil lucrul cu textul și reprezintă, implicit, o trimitere spre metatextualitate chiar de la nivel formal, indicând faptul că autorul stăpânește toate aceste tehnici narative. În completare, este inserată și o dimensiune intertextuală, prin trimiteri la Michel Foucault, la Válerie Tasso etc. sau chiar la o pictură, redată fotografic în Păpușa care face păpuși, ce îi aparține Iuliei Șchiopu - Timp.

Așa cum mărturisește în introducere, desenul de tip graffiti are încărcătură istorică și reprezintă o „urmă” în care se poate citi istoria orașului, mai exact, ar reprezenta urmele lăsate de suprapunerea de povești dintr-un oraș. Graffiti poate fi un simplu text, un citat de scurte dimensiuni sau o reprezentare vizuală, cum este cazul gangului acoperit de desene, în povestirea Prin gang, sau portretul din Păpușa care face păpuși. Din povestirile acestui volum reiese și o conturare a artistului de graffiti, iar întâlnirea cu acesta pare să fie un adevărat eveniment. La vederea artistului, acesta nici nu este numit, ca și cum importanța prezenței lui îl va face pe cititor să știe imediat despre cine e vorba: „Și atunci l-am zărit. Era îmbrăcat în niște blugi ponosiți care ar fi putut fi, însă, și foarte scumpi dacă ar fi fost îmbrăcați de un hipster, și un hanorac gri cu glugă. A scos un spray din buzunar și grăbit, dar atent, a început să scrie pe zidul dărăpănat al halei care arsese”. Se subliniază aici inclusiv preconcepțiile sociale proiectate asupra acestui tip, prin trimiterea la valoarea hainelor în funcție de acțiunile persoanei care le poartă.

Artistul dorește să transmită prin graffiti diferite mesaje. Este vorba fie despre o amenințare directă, cum se întâmplă în Bine ai venit în Sodoma!, fie despre un mesaj de revoltă, de tipul Destroy what destroys you. Alteori avem un îndemn, cu tentă metatextuală în Citește cărți, nu citate, sau versuri din diferite cântece, cum se întâmplă în Amintirea unei întâmplări sau în Auditul. Dacă trecem de acest inventar, firul roșu care unește toate situațiile expuse în volum este dat de dorința individului care realizează graffiti-ul de a transmite lumii un mesaj („un lucru atât de important încât trebuia adus la cunoștința întregii lumi”). Cu toate acestea, mesajele nu aparțin niciodată celui care realizează desenul. Acest tip de artă se configurează drept o redare a altor forme artistice:

„De fapt nimeni nu își scrie propriile versuri pe ziduri. Le scriu pe ale altora, ca și cum faptul că au fost spuse sau cântate de alții înainte le dă o mai mare legitimitate”.

Cu toate că a fi artist de graffiti pare să implice o doză de pericol și, implicit, de mister, a desena efectiv aduce un sentiment de libertate:

„Am strâns spray-ul în mână și răceala tubului m-a făcut să mă simt bine. Și liniștit. [...] Eram liber”.

În ceea ce privește reacția oamenilor care văd graffiti-urile, Cristi Nedelcu sugerează prin textele pe care le propune relativitatea percepției și felul în care subiectivitatea individului influențează acest raport. Faptul devine evident în Păpușa de lut, când naratorul percepe inițial mesajul „Ține minte, sfârșitul nu-i aici!”, scris pe un zid, drept amuzant, pentru ca în final să mărturisească „Acum nu mi se mai părea amuzant. Chiar avea sens. Și nu mi se mai părea aiurea că cineva le scrisese pe ziduri./ Până la urmă este modul lui de a spune în gura mare ce simte. Chiar dacă era ridicol. Nu-i păsa. Așa cum nici mie nu îmi păsa”.

Volumul are cu siguranță o dimensiune metatextuală foarte complexă, pe care autorul insistă și care îi permite să realizeze numeroase artificii narative. Încă din titlu, volumul se anunță a fi cu și despre graffiti - formă de artă care reproduce texte, imagini. Se conturează o serie de procedee ce reflectă și/sau fac vizibil actul scrierii și textul în sine, ca text. Prima parte din Citește cărți, nu citate este o poveste depre fondul secret al unei biblioteci, păzit de un individ care nu știe să scrie sau să citească, textul fiind, deci o poveste despre cărți și, implicit, despre citit și despre scris. Cea de a doua parte, scrisă în formula unui text teoretic, este scrisă pe marginea poveștii din prima parte. Legătura dintre cele două constă în simetria dintre finalul deschis al poveștii din prima parte și discuția despre finalurile deschise ale poveștilor din a doua parte - [scriitorul] „nu trebuie să facă altceva decât să creeze, prin povestea lui, posibilitatea unor interpretări” - , precum și în faptul că naratorul din partea a II-a este autorul primului text:

„Iar eu am lăsat deschise nenumărate uși. Nu eu decid pe care dintre ele va intra cititorul și în ce realitate”.

Relația autor-text este transpusă aici în interiorul unei povestiri, scrise, până la urmă, de autorul din realitate, Cristi Nedelcu. Raporturile sunt unite în acest sens, inclusiv prin ultima povestire, în care naratorul declară că a lucrat în presă, întocmai ca autorul cărții de față, putând fi astfel implicată aici și o dimensiune autoficțională, care unește raporturile autor din realitate − text − personaj-scriitor − textul personajului-scriitor.

Povestirile includ și reflecții filosofico-psihologice, despre modul de raportare la realitate, și despre viață în sine: „pentru că viața nu este așa cum credem noi, o succesiune simplă de cauze și efecte, ci uneori cauza adâncă, profundă a unor fapte o aflăm mai târziu, după ce lucrurile s-au întâmplat pe jumătate, sau cu totul” sau „nu era prima dată când aveam să constat că lecțiile dureroase sunt cele mai eficiente” etc. Acestea sunt completate și de reflecții asupra scrierii de texte:

Trăim într-o lume în care peste tot ni se spune că povestea este cea care contează și cea care conferă oricărui lucru unicitate - de la cerșetorie, la vin, dar nu este adevărat, povestea este doar un mijloc, nu un scop în sine. Și care este scopul după părerea ta, tot ceea ce am spus mai devreme și anume sensul existenței, un sens pe care îl căutăm mereu, de când ne naștem și până murim. Și fiecare îl caută în felul lui - unii cioplind în lemn, alții cântând, alții călătorind, alții strângând bani sau experiențe, unii povestind. Și alții încercând să înțeleagă poveștile altora, explicându-le, sau crezând că le explică, dar, de fapt, explicându-se pe ei.

Volumul Graffiti își are punctul forte în dimensiunea metatextuală pe care o configurează și pe care o prezintă chiar sub formă de complexe puneri în abis. Reflecțiile inserate, ce vizează în general percepția despre viață și raportarea individului la realitate, completează sistemul creat. Astfel, Graffiti este o scriere în primul rând despre text, și abia apoi despre temele celor 12 povestiri.

Cristi Nedelcu, Graffiti, Heyday Books, Bacău, 2020.

Adina LUCA

Masterandă la Studii Literare Românești și absolventă a Facultății de Litere (UBB, Cluj-Napoca), Adina este preocupată de literatura română, de teatru și de film. Sinceră iubitoare de poezie.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Există în poezia Ancăi Șerban o căutare permanentă a celuilalt. De multe ori, celălalt nu este un altul, ci locuiește chiar în interior, dar drumul către el e cu atât mai sinuos. Pentru că la celălalt nu se poate ajunge direct, nu se lasă dezvăluit atât de ușor, e nevoie de o retorică specială, oblică, a poeziei dintotdeauna, cu permutări și combinări neașteptate în ordinea realității. De aici și prezența semnificativă a cochiliei – melcilor, scoicii etc. – un înveliș dur, dar care, odată străpuns, scoate la lumină ceva fragil sau prețios.

Mihai ENE

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Penguin, 2021

Recomandată de Doina Ruști

 

În curând

Atmosferă, stil interesant, un debut strălucit. Premiul NADAL.

Litera, 2021, august

Recomandată de

Ovidiu ȘERBAN

 

 

Violeta Popa, la braț cu Joyce, intrând în ceața ficțiunii

CĂRȚI

Festivalul Internațional de Carte LITERA

Prima ediție

Black Button, 2021

Profesor de tragedie greacă la Cambridge și… poate ucigaș.

LITERA, 2021

ART, 2011

De vacanță

Copyright © optmotive.ro