OPTm
nr. 87

Lina dezbrăcă în grabă și ultima fustă

  1. Lina dezbrăcă în grabă și ultima fustă. Răcoarea îi urca iute până sus, deasupra buricului, de parcă intrase pe jumătate goală în apă rece de pârâu. Își făcu hainele ghem și le îndesă în grabă în plasa împletită, pe care o piti în tufa de rododendron de după fântână. Îmbrăcă rochia scurtă până la genunchi și ieși la lumină.

Ionuț o aștepta pe bicicletă, lângă toacă, la locul lor. Avea exact patruzeci și șapte de minute până la slujba de Vecernie. Astăzi era rândul ei la curățat de bureți pentru maica stareță, baba asta care avea ochi și în dosul scufiei. Ultima oară întârziase un sfert de oră și o apucase de braț cu atâta putere, încât îi lăsase o mică vânătaie. Baba naibii!

Dacă ar prinde-o împreună cu Ionuț, sigur ar da-o afară ca pe ultimul câine și unde să te mai duci atunci? Ce mănăstire ar mai primi o păcătoasă? Îi atârna frica de gât ca un bolovan mare și cleios. O inconștientă îndrăgostită, asta era! O nebună care știa că locul ei era în Iad nu la mănăstire. Numai de ar veni și Ionuț cu ea în Iad și nu i-ar mai păsa. Dar Ionuț al ei e mâncat pe dinăuntru ca un copac putred de viermi. Ba că nu vrea mă-sa să audă de el însurat, ba că nu s-ar însura el cu o orfană. Ba că o strică, ba că o nenorocește, dar când și-a băgat mâna unde și-a băgat-o nu s-a mai plâns.

Lina îl iubește pe Dumnezeu, mereu l-a iubit. O liniștesc pereții albi acoperiți cu icoane peste icoane, mirosul de candelă, de busuioc și de tămâie. Dacă n-ar fi plesnit-o dragostea asta, ar fi făcut ce fac și celelalte femei aici, s-ar fi rugat până i se înroșeau genunchii și ar fi trăit din făcut lumânări. Da, îl iubește pe Dumnezeu mai mult decât se iubește pe sine. Și mai mult pe Ionuț. N- o lasă să doarmă, i-a dat viața peste cap și de trei luni de când se tot ascund a aflat că sunt părți ale corpului ei care cântă cu tril, ca păsările dimineața, înainte să se tragă primele clopote. Ionuț nu are seamăn pentru ea, e mai mult decât Dumnezeu și dacă nu face ceva va fi pierdută. De-aia l-a chemat în săptămâna asta de post, să îi dea un ultimatum și Doamne Ferește de sufletul ei dacă nu va face ce trebuie.

Lina scoate borcanul cu șerbet de zmeură din plasa de rafie, mai îndeasă o dată totul la loc, verifică unghiurile din care s-ar fi putut zări veșmintele negre, burdușite, și pornește fluierând la vale.

Îi vine în gând o melodie pe care a auzit-o la discoteca din sat, în singura noapte când a fugit la pădure cu Ionuț, și abia se abține să n-o fredoneze. De când îl cunoscuse parcă i se schimbase și pielea feței. Se simțea îmbujorată toată ziua, ochii îi sclipeau lichizi în cap așa cum văzuse ea la iezi, iar sânii nu-i mai stăteau locului. Dădea afară ca laptele pe foc iar maica stareță simțea asta, hoașca bătrână!

Dacă ar fi Ionuț mai bărbat, ar veni să o ceară de nevastă direct de la ea. Doamne, Dumnezeule ce față ar mai face maica stareță. Numai gândul ăsta o face să-și ducă mâna la gură.

Daria, maica Daria, de fapt, știe de secretul ei, dar nu o să spună nimic nimănui. Ce, ea nu citește romane polițiste când e de serviciu la Sfântul Altar?! Și apoi maica Daria e la fel de singură printre icoane cum e și ea. Ca doi nori pe un cer senin, asta sunt amândouă în mănăstire.

Acum îi e milă de maica Daria, imaginându-și-o cu Agatha Christie în mână, pe când ea urmează să-l întâlnească pe Ionuț al ei și să-l țină strâns de mijloc în timp ce bicicleta alunecă prin vânt, jos la pădure.

Dacă ar ști maica Daria, Doamne Dumnezeul meu! Lina se mai ciupește o dată de obraji, își presează buzele.

  1. Ionuț mai aprinde o țigară, înjurând în gând. Își face semnul crucii cu limba, că doar stă rezemat de portița bisericii, și scuipă încurcat. Ce i-o fi trebuind lui să vină cu bicicleta tocmai din sat pentru Lina, mare prost mai e. Parcă nu a mai văzut femei. E slab, dracu’ să-l ia, dar slab mai e! Așa îi zice maică-sa de când se știe, slab ca taică-su și prost ca preotul din sat.

Iar Lina asta, nici prea răsărită nu e, atât că e a naibii de focoasă, parcă desfaci o portocală neîncepută și te stropești tot. Și de aia prostul vine cu bicicleta 3 kilometri jumate, ca să mai mănânce o felie. Dar treaba asta trebuie neapărat să se încheie până nu intră naibii în vreo încurcătură. Iar Maria, draga lui Maria, stă acasă și are grijă de găini. Le mângâie de parcă ar fi copiii ei.

Toată viața i s-au scurs ochii lui Ionuț după femei. Maică-sa zice că așa era și taică-su dar el nu și-l mai amintește. Mai bine, nimeni nu vrea să-și vadă imaginea într-o oglindă spartă. Iar cu Lina asta, a cam sărit gardul. Dacă Maria nu îi poate face copii, Lina sigur poate și numai asta îi mai trebuie lui. Bătaie de cap, asta sunt femeile în viața lui. O mare bătaie de cap.

Când s-a însurat cu Maria, Ionuț a crezut că l-a apucat pe Dumnezeu de picior. De degetul cel mare.

O iubea pe Maria ca pe ochii din cap, era exact așa cum și-o dorise el, bondoacă, moale ca puful de păpădie, cu șolduri late și tăcută, tăcută. Nu vorbea cu nimeni, niciodată. Nici dacă ai fi aruncat cu piatra după ea n-ar fi scos un sunet. Nici în pat nu zicea nimic, ceea ce nu îi plăcuse neapărat dar nu s-a plâns nici prima oară nici mai târziu. Era Maria lui și așa era ea, tăcută.

Femei mai existaseră și înaintea ei și după ea, dar numai Maria îl înțelegea. În muțenia ei, el se știa ascultat și mai ales iubit, așa slab cum îl făcuse maică-sa. Toate femeile îi cereau câte ceva, numai Maria tăcea și nu dorea nimic de la el. Se așeza ca o pisică mare lângă el și îi mângâia obrazul ca pe găini. El pocnea din degete și îi cânta la muzicuță iar ea se legăna în față și în spate mormăind cu el.

Nu, Maria nu era mută. O auzise vorbind cu găinile în fiecare dimineață, doar că nu voia să vorbească cu oamenii. Zornăiau găinile în jurul ei ca jucăriile într-un pătuț de prunc iar cuibarul era plin cu ouă. De aceea se și apucase Ionuț de gospodărie alături de Maria. Creșteau și se înmulțeau animalele pe lângă ea ca buruiana în drum. Ce le spunea, ce nu le spunea, când vorbea Maria asculta și Dumnezeu.

Fusese mulțumit de ea până vara trecută când realizase că Maria se tot ungea acolo jos cu ceva ca să nu facă copii. La început a crezut că e vreo treabă femeiască și nu s-a împotrivit. A așteptat să-i treacă ce era de trecut și să revină Maria la felul ei de dinainte. Numai într-o noapte a rugat-o pe Maria să nu se mai dea cu vaselina aia, care era cam cleioasă și urât mirositoare, dar Maria a zis cu voce tare NU. Ionuț s-a speriat atunci și cam neobișnuit cu vocea Mariei a întrebat-o de ce nu. Atunci Maria, a început să șuiere cu glasul ei nepământesc și i-a mărturisit că nu vrea să facă copii cu el. Nu vrea și pace și să nu mai insiste. Ionuț a rămas debusolat și neascultând-o a vrut să pună mâna pe Maria cât nu era unsă cu spurcăciunea aia. Atunci Maria a fugit în picioarele goale în curte și bolborosind ceva ce semăna a blestem, a eliberat toate găinile din cuibar. Găinile speriate s-au zburătăcit care pe unde au putut și nici nu s-au mai întors în curtea lor.

I-au trebuit lui Ionuț patru luni să o scoată pe Maria din starea de boală care a intrat în ea ca musca în pânza de păianjen. S-a zăvorât Maria într-o odaie și nu a mai ieșit de acolo nici măcar pentru nevoile omenești.

Nici zvonurile că Ionuț umblă cu alte femei nu au făcu-o pe Maria să îi deschidă ușa noaptea, deși el spera ca măcar gelozia și frica de a-l pierde să o înduplece să iasă. Așa că Ionuț a făcut singurul lucru pe care putea să-l facă un bărbat în situația lui. I-a lăsat borcanul cu vaselină la ușă iar ea a înțeles că a câștigat. I-a cumpărat Mariei alte găini pe care să le mângâie, ouăle au continuat să se înmulțească în cuibar iar viața cu ea și-a reluat cursul normal.

Numai că s-a încurcat cu maica asta de care trebuie să scape cât mai curând. Chiar azi, dacă nu-l va lovi iarăși slăbiciunea din stomac. Prost, mare prost mai e!

  1. Maria își ridică fusta peste genunchi iar talpa piciorului i se sprijină de creanga de sus. Hopa așa! A învățat cum să urce în cel mai înalt copac, ca să-și privească găinile printre prunii și merii domnești din grădină. De aia o tot cheamă femeile satului la cules de cireșe. Ajunge ea unde nu ajung nici păsările cerului. Tocmai în vârf.

Ce vedere o să mai aibă de acolo, de sus. Măiculiță Doamne, de când plănuiește ea momentul ăsta...

Când l-a descoperit pe Ionuț că iese cu alte femei prin sat, Maria și-a zis că o să-i treacă și asta, mai ales că toate erau ba văduve, ba măritate. Bărbatul bun știe ce are acasă iar Ionuț era totuși un bărbat bun. Nu dădea el cioara din mână pentru cea de pe gard.

El punea gaz pe foc și tot el arunca cu zoaie peste fierbințeală. Știa Maria când Ionuț nu mai era îndrăgostit căci venea la ea ca o găină plouată și îi punea palma lui mare și uscată peste sânul drept. Ea îl mângâia pe cap iar el îi cânta la muzicuță. Aveau o relație aproape perfectă.

Nici măcar atunci când a trebuit să-și folosească vocea ca să îi spună că ea copii nu vrea să aibă cât o trăi, Ionuț nu a plecat de tot de acasă. Ba mai mult, a tot încercat să o facă geloasă, bietul de el, numai, numai, de ar îndupleca-o să revină la el în pat. Știuse mereu cum să-l ia pe Ionuț, sau așa crezuse, până de curând. De când apăruse maica asta, Ionuț parcă înnebunise. Nu-l mai recunoștea, nu mai era al ei.

Ce vedea Ionuț la ea, nu își putea explica. Era și prea înaltă, și prea slabă, cu obrajii supți iar ochii parcă îi înghițeau jumătate din față. O uscată, dar una periculoasă!

În zadar a tot așteptat ca Ionuț să îi pună palma pe sânul ei drept, în zadar i-a tot pus muzicuța la vedere. Ionuț cu ochii scăpărând și-a tot făcut de cap cu Lina, în ascuns dar și în văzul lumii. Ionuț o rănise, iar când îți rănești nevasta, apăi ăla e mare păcat. Păcat capital.

Cine știe cât și-or fi râs amândoi de ea, că e mută, că e grasă, că e proastă. Câte și mai câte.

Numai că Maria nu e proastă. Nu, nuuuu, Maria nu e proastă deloc.

De aia, când Maria a descoperit că lui Ionuț îi place șerbetul de zmeură pe care Lina i-l aducea de la o maică de lângă clopotniță, a știut ea ce să facă. Pe maica de lângă clopotniță a ajutat-o de atâtea ori, vorba aia, câte găini nu i-a salvat ea, câți pui erau să moară dacă nu le vorbea ea. Normal că maica de la clopotniță i-a făcut un mic serviciu, ca de la femeie la femeie. Maică, ne-maică, ce e drept e drept pentru toată lumea.

Maria își potrivește baticul peste frunte și așteaptă în vârful castanului.

Nu trec nici zece minute și se aude râsul zgomotos al Linei ca un foșnăit de pungă spartă la ora de religie.

Maria îl vede pe Ionuț cum o împinge pe Lina în trunchiul copacului și îi desface repede bondița. Mâna lui mare și aspră apucă cu sete sânul drept și mic al călugăriței.

Maria închide ochii.

Lina închide ochii.

Ionuț închide ochii.

Păsările cerului se zvârcolesc în văzduh. Găinile se zbat în cuibar.

Lina deschide borcanul cu mâna liberă și îi șoptește la urechea încinsă că vrea să o ungă cu șerbet de zmeură și apoi s-o sărute. Ionuț o ascultă amețit. Sfârcul se întărește, se îndulcește. Se sărută. Frunzele tremură ca atinse de boală iar borcanul cade, murdărește mușchiul copacului.

Maria deschide ochii.

Suzănica TĂNASE

Născută în 1982 (Constanța), Suzănica Tănase scrie proză, fiind autoarea romanului Grădina Sofiei (2020), distins cu premiul revistei Itaca și cu Premiul „Cristian Săileanu”. Este prezentă în periodice cu studii, eseuri și proză. Economistă, licentiată în psihologie, trăiește în Canada.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Povestirea semnată de Suzănica TĂNASE rămâne în multe privințe ancorată în ficțiunea tradiționalistă, dar aduce o structură mai elaborată, imaginând trei viziuni diferite asupra unei singure povești. Scrisă cu siguranță, narațiunea curge, fidelizând cititorul prin promisiunea unui deznodământ care chiar vine.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Cartea-manuscris:

T R A N S L U C I D

de Ligia Pârvulescu

Premiul I - la concursul „Primul roman" al Editurii Litera, în valoare de 10.000 lei

 

O carte recomandată de Ovidiu Șerban

 

Memorii de poet, sept. 2021

 

„A venit frigul și lumina supurează/la ziuă pe trunchiuri în disprețul rapsozilor./ S-a făcut coajă, dar parcă tot mai doare –/ dedesubt zvâcnește cumpătat, în timp ce/ pe trotuare e zbenguială de frunze…"

Claudiu Komartin, Autoportret în flama de sudură

Litera, 2021

Muzeul Literaturii Române, f.a

Adriana TITIENI IRIMESCU - ascultându-l pe dudul de pe str. Sf. Ștefan. Și ce logoree are copacul ăla! Nici nu știți.

Editura TREI, 2021

Istorie, dragoste și Villa Borghese.

Trad: Florica Courriol & Florence Courriol-Seita

TracusArte, 2021

Litera, 2021

Editura Lebăda neagră, 2021

CPL, 2021

 

Copyright © optmotive.ro