OPTm
nr.crt.

La cafea

Estetismul pe care mi l-a evocat într-o primă fază cartea Iubiri, semne și minuni. 10 povestiri (Humanitas Fiction, București, 2021) este de bună seamă motivat atât de titlu, cât și de numele misterios care își asumă opera, minunat reflectată vizual pe copertă. Kaya de Vos are indubitabil o sonoritate aparte, invocând un referent mistic, menit a-l face pe cititorul neinițiat să se aventureze fără ezitare prin toate fațetele universului narat. Spre a rezolva o parte din mister, să amintesc aici o singură informație biografică: Kaya de Vos este alteritatea nominală pe care și-a ales-o o scriitoare crescută în inima Bucureștiului (după cum chiar ea însăși povestește în Cuvântul introductiv), dar care acum predă arhitectura la o universitate din Europa.

Volumul este construit din 10 povestiri aparent disparate, interconectate însă prin impresia de ruptură a firului narativ, fiecare istorisire având un sfârșit imprevizibil. Personajele care le populează sunt individualizate suficient cât să nu rămână doar umbre impersonale, ci voci credibile, care sondează propriul subconștient spre a-și releva cele mai adânci frici, secrete și (bineînțeles!) iubiri. Cititorul capătă de altfel acces doar la anumite fragmente din existența celor care se expun, voit sau nu, de-a lungul paginilor. Vorbim din această perspectivă de clipe ale prezentului, care declanșează în conștiința personajelor fluxul amintirilor, deci reîntoarcerea într-un trecut de obicei traumatic: „Distanța era destul de mare, de mirare că îl reperase pe omul acela. Era un bărbat, însă firește că nu avea cum să-i distingă chipul. Doar că ceva cunoscut, mersul, poziția (...) declanșară cumva o sonerie de alertă în capul ei. De fapt, acolo, în capul ei, totul se petrecuse foarte rapid”.

Acțiunea din fiecare istorie pornește de la un anumit moment înscris în cotidian: o vacanță pe malul Mării Negre, o plimbare între frați, o vizită sau un accident. Vorbim însă despre momente ce se dovedesc de cotitură, deschizând accesul către un spectru de lumi în care personajele trăiesc experiențe marcante spiritual, la sfârșitul cărora se lasă dezbrăcate de mantia contingentului, ajungând până la osul spiritual al transcendentului. Acesta este frecvent mijlocit printr-o intimitate cu totul specială, care ne amintește de erotismul sacru teoretizat de Bataille. În cazul cărții de față, erosul este cu adevărat descătușat abia în ultimele povestiri, ai căror protagoniști sunt transportați în sfera magică a unei iubiri percepute drept totale, printr-un scenariu care uneori devine halucinant, așa încât este asimilat cu dificultate și pus pe seama unei fantezii compensatorii. „Oare unde se închisese porțile lumii reale și unde începuse închipuirea să-și țeasă pânza complicată?”, se întreabă spre exemplu Adrian, actantul din povestirea Astre, a cărui aventură intimă se sfârșește într-un mister insolvabil.

Un aspect caracteristic pentru stilul narativ la care apelează autoarea ține de maniera sa de a destăinui poveștile sub forma unor false confesiuni. La o privire de ansamblu, volumul pare să fie alcătuit dintr-un lung șir de păcate mărturisite în cursul unor spovedanii literare. Personajele sunt dirijate prin propriile lor introspecții de către o instanță auctorială într-o autoanaliză segmentată, dar care, în final, formează o conștiință singulară, colectivă. Permutări ale viziunii narative ating inclusiv maniera de transpunere a episoadelor, homodiegeza se îmbină armonios cu heterodiegeza, formând un complex ansamblu de vederi care se completează reciproc, pentru o adâncire a misterului existențial.

Îmi place în mod special felul în care Kaya de Vos reactualizează invariabilul literar al morții, un topos care are caracteristica fundamentală a unificării: teama de moarte unește oamenii, îi proiectează într-o sferă similară de suferință, îi aduce împreună până ajung să devină o entitate unitară, indisolubilă. În realismul aproape magic al autoarei, personajele sunt condamnate la o întrevedere metafizică cu sfârșitul. Laitmotivul mortuar este frumos eufemizat, viața și moartea fiind plasate într-o vecinătate neliniștitor de apropiată: „Nu-și putea aduce aminte. Se lăsă bucuros în voia brațelor ei și brusc nu mai simțea niciun pic de frig. Frisonul teribil încetase, lăsând în urmă o pace fără seamăn, care îi inunda deopotrivă sufletul și trupul întreg. În jurul lui, lumina creștea și îl împresura cald, ca un abur miraculos. Iată, asta trebuie să fie salvarea, își spuse, cu un ultim licăr de gând.”

La miza antropologică a acestei colecții de povestiri se referă și semnele anunțate paratextual, semne rău prevestitoare, care sunt îngropate în mentalul pur românesc și care nu reprezintă altceva decât fragmente ale credinței vernaculare. Moartea poate fi anunțată, calculată, întâmpinată prin raportare la detalii subtile care survin brusc în firul liniștit al existenței, precum o faianță crăpată sau o oglindă fisurată inexplicabil:

„Deodată, cu un sunet sec, oglinda care alcătuia fundalul vitrinei plesni brusc sub privirea mea năucă, împărțindu-se în două jumătăți perfecte, delimitate de o dungă fină, neagră, ca un fir de ață lipit acolo cândva, din întâmplare. (...) Într-un târziu, cu chipul palid de parcă-ar fi aflat o veste teribilă, Oma a murmurat ca pentru ea: ăsta e un semn... e semnul că într-un an o să mor”.

Elementele etnologice sporesc misticismul și farmecul acestor povestiri care conduc cititorul, întocmai ca un daimon de natură literară, la răscrucea epistemologică dintre viață și moarte, dintre realitate și visare: „Te-am sunat doar ca să îți zic că eram pregătită, fiindcă știam de o vreme ce urmează. Ca și atunci când s-a prăpădit Bunica, am fost prevenită într-un vis, cu luni înainte, că avea să se petreacă lucrul ăsta, apoi am mai visat ceva și acum o săptămână, așa că am avut timp să mă ocup de tot. Asta e.” Sau: „Victoria lui se petrecuse doar în visul ei... Ori poate că nu? Poate că abia acum visa. Poate că trăia un vis într-alt vis?”. Deși, bineînțeles, realitatea Kayei amintește pe alocuri de fantasticul cultivat de Eliade (în special în nuvela Șarpele), ori de maniera în care Zafón transfigurează artistic inconfundabilul spațiu al Barcelonei (într-un roman superb ca Umbra vântului), scriitoarea știe să strecoare în fiecare povestire câte un element care să îl surprindă pe cititor, care să îl găsească oarecum nepregătit pentru un deznodământ neașteptat, uneori ironic, precum în Obsesie, alteori terifiant, ca în Destine.

Pe scurt, prin intermediul unor pseudo-confesiuni spirituale, Iubiri, semne și minuni m-a transportat într-o realitate eminamente magică, un univers atemporal, în care „Timpul, evadat din liniaritatea lui comună, rătăcea aiurit prin structurile geometrice perfecte ale unor dimensiuni incalculabile”. Provocându-mă la o călătorie printre mistificări și metamorfoze care emoționează, care răscolesc și care înfiorează în același timp.

Teodora IURIUSCIUC

Masterandă a Facultății de Litere, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, secția Literatură română și hermeneutică literară. A publicat un capitol critic într-un volum colectiv, lucrare prezentată în cadrul Simpozionului Național Psihologii, locuri, arhitecturi în proza română de ieri și de azi, ediția I, Iași.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 6⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

NOUA LITERATURĂ

Fixată între Doamna Dalloway (Virginia Woolf) și imaginarul bulgakovian, proza lui Pavel Nedelcu aduce un narator omniscient, comentator plictisit de poveste ca act literar, un amestec insolit de talent și inteligență.

OPTm

FILMELE REVISTEI

Cartea SĂPTĂMÂNII

LITERA, 2021, recomandată de

Alina PAVELESCU

VOXA reunește cărți, mai ales ceea ce-a apărut la Humanitas și Litera, cum ar fi „Povestirile" lui Ilf și Petrov în lectura lui Victor Rebengiuc sau povestirile lui E. A Poe in lectura lui Mihai Călin. Există și lecturi de autori.

Andrei Novac: Prin închisori și prin libertate, Vellant, 2021

Trei, 2021

Cosmin Perța sărbătorit la Brașov

Din nou Gala lui Cipariu

CARTE GRATUITĂ

 

Copyright © optmotive.ro