59 / 12 aprilie, 2021

O poetică a crizei

Radu Nițescu revine, după patru ani, cu volumul Satao, pentru a confirma – dacă mai era nevoie de o confirmare – o voce care, după debutul timid, cu Gringo, și-a demonstrat potențialul în Dialectia urșilor.

Satao exploatează, cum a observat deja Octavian Soviany (în Observator cultural, nr. 1040/ 2020), tehnici deja lansate în Dialectica urșilor: spargerea biografismului prin evadări într-o lume proiectată. Alex Ciorogar, cu o formulă mai reușită, numise această tendință realism fantastic (în Vatra, nr. 1-2/ 2017) – chestionarea lumii și a ființei, prin anularea reperelor, deruta existențială. Toate acestea semnalează necesitatea redimensionării subiectului în raport cu lumea (de fapt, nu mai avem o lume, ci lumi!) și cu sine, explorând o poetică a crizei pusă în scenă de subiectul expulzat.

Criza provine, la un prim nivel, din constientizarea tendinței de autodistrugere a lumii ce se definește printr-un consumerism facil, atentează la propriile resurse, își extrage seva din anihilarea valorilor care constituie, de fapt, piatra de temelie, făcând imposibilă distincția între „cât e regie și cât mai e viață”. Din această perspectivă, poemul Satao devine nucleul întregului volum, marcând tocmai această golire de sens, prin elogiul formei, fără a mai intui substanța:

„Satao e mort, ucis de săgeata otrăvită/ a unui braconier, pentru a potoli/ cererea avidă de fildeș din țări îndepărtate./ O viață uriașă pentru ca cineva, cine știe unde,/ să-și poată pune o statuetă pe șemineu./ Odihnește-te în pace, bătrâne prieten, nu vei fi uitat”.

Cu toate că pledează pentru păstrarea în memorie a unor amintiri considerate semnificative, protejându-le astfel, subiectul poemelor lui Nițescu se deconspiră, lăsându-se pradă uitării – de la uitarea filmelor, cărților, până la uitarea de sine – și mărturisindu-și, în consecință, fragilitatea:

„Uneori te îndoiești că anumite lucruri/ care ți s-au întâmplat mai demult/ au avut loc cu adevărat,/ mai ales când nimeni n-aduce vorba de ele./ Zile și zile/ și zi-le,/ poate vor înțelege la un moment dat”.

Ceea ce pare o lamentație cu privire la trecerea timpului (zile și zile) și, implicit, la condiția ființei prinse în limitele propriei existențe angoasante, se transformă, ulterior, într-o invitație la acțiune (zi-le), instituită prin verb. Rostirea este deci invocată, o rostire care ar fi avut menirea să salveze, dar actul salvator nu se produce, căci lumea lui Nițescu nu este una a acțiunii, ci mai degrabă a stării/ stărilor. Îndreptarea împotriva oricărei luări de poziție este marcată explicit, prin construcția posturii unui detașat:

„Cine sunt eu să-i afectez atât de tare pe restul?/ De ce nu trec prin mințile lor, nouraș între alții pe/ cerul de vară?/ Nici nu vezi unde apare și când se disipă”.

Pulverizarea sinelui se reflectă într-o privire în gol care străbate întregul volum, privire ce se transformă, nu de puține ori, în viziune, hiperbolizând sau micșorând obiectele spre a le ghici consistența:

„E un punct acolo/ sus, pe perete,/ dar ce e? Mă uit,/ de mai/ bine de o oră,/ dacă e viu,/ dacă mișcă,/ dacă la noapte/ se dă jos/ și mă pișcă,/ uite-mă,/ suspendat în suspans [...]”.

Incapacitatea integrării în niciuna dintre lumi (cea concetă sau cea proiectată) provoacă în cele din urmă suspendarea eului, trădând o marginalitate expusă diferit, printr-o dublă expulzare: atât din lumea imaginată, cât și din cea concretă/ fizică. Confesiunile eului nu găsesc (și nici nu caută) un corespondent, căci orice comunicare cu alteritatea este blocată, semnalând un vid existențial. În aceste condiții, stabilirea unui dialog cu iubita sau chiar întoarcerea spre sine pentru o posibilă regăsire, se dovedesc improprii, iar căutarea identității –„cine sunt eu, cine ești tu” – este menită să confirme tocmai înstrăinarea, însingurarea.

Textele poetice redau criza nu numai la nivel tematic, ci și discursiv, exprimând o tensiune internă ce se manifestă prin jocuri de limbaj, prin alternarea poemelor lungi cu poeme-notație, prin introducerea rimei, culminând cu întoarcerea discursului asupra sieși – un discurs care nu mai e menit să exprime, nici să rezolve dileme, ci să ruleze în gol: „A trecut o vreme de când trecuse o vreme prima dată/ și o să mai treacă o vreme până să treacă” – sau, mergând până la ambiguități ale vocii care (se) rostește (iubita, poezia, alter-egoul vocii masculine?):

„De fiecare dată când ai spus de fiecare dată,/ dar mai ales în ultimele dăți, m-a luat cu frisoane./ Nu te mai cred, mă simt terminată”.

Tot astfel, dragostea devine un pretext, sfârșind în notații cu rol de maximă, nu lipsite de ironie fină și umor: „Tot așteptând, sfârșești prin a nu mai aștepta”.

Satao transcrie fragmentele unei identități fracturate/ disipate, reconstituind periplul printre „blocuri mătăloase”, dar și prin meandrele universului interior al unui eu care își exprimă cu sinceritate temerile, apelând la un discurs demistificator până la urmă, lipsit de patetism sau de accente profetice. Volumul păstrează o coerență internă, sesizabilă în cadrul viziunii despre lume pe care instanța o construiește, trasând, în același timp, un parcurs evolutiv, întrucât de la debut până în prezent Radu Nițescu dezvăluie capacitatea de a se reinventa și o voce ajunsă la maturitate.

Radu Nițescu, Satao, Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2020.

Ioana ONESCU

Absolventă a Facultății de Litere Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, specializarea română – engleză, Ioana este masterandă la Studii Literare Românești, la aceeași universitate, fiind cu precădere interesată de fenomenul literar actual.

în același număr

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

Anii 90

NOUA LITERATURĂ

Proza Simonei NASTAC aduce un stil ferm și matur, un bun control al instrumentarului narativ, personaje credibile și un final salvat in extremis, printr-o soluție de tip fantastic, fără ca aceasta să impieteze însă asupra textului, ci dimpotrivă, consolidând nota misterioasă a povestirii.

Călin TEUTIȘAN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Despre interpretarea etnologică

de Ioana-Ruxandra Fruntelată,

Editura Etnologică, decembrie, 2020

Recomandată de Doina RUȘTI

The ROFest.Trends Film Festival, Chicago, 2021:

Vlad Ivanov, Istvan Teglas

La mulți ani inocenți, Ioana Pârvulescu!

CĂRȚI NOI

Scoția, anii 80. O mamă bețivă, un copil care își caută drumul. Pentru acest roman de debut, Douglas Stuart a primit Booker Prize, pe 2020. more

Siria: război, teroare, un copil care povestește. Pandora M, Anansi

SCRIITORI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

Georgeta Drăghici, în redacție, Radio România Cultural. Anii 90.

În nr.-ul acesta semnează

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro