Evadarea în lumile miraculoase

La începutul anilor 2000, elev fiind în școala primară, ascultam discuțiile colegilor mei despre cât de fascinați erau despre un anume supererou sau cât de mult și-ar fi dorit ei să fie în locul lui pentru a putea salva lumea de rele. Povesteau cu dorință în suflet ce ar fi făcut ei, creând planurile pe bucățile pătate de cerneală ale vreunui caiet sau mâzgălind pur și simplu pe foi de hârtie scheme copilărești. Recunosc, luam și eu parte la aceste excese de imaginație, însă puțin mai temperat, făcându-mă că sunt la curent cu subiectul, deși nu mă uitam la genul ăsta de desene cu Superman sau Batman, din simplul fapt că nu mă atrăgeau. Mi se părea o lume complet neverosimilă, și bănuiam undeva, în sufletul meu de copil, că în momentul când voi afla adevărul crunt ...

Blestemul traducătorilor

Filmul Les traducteurs, al realizatorului Régis Roinsard, apărut în cinematografe în 2020, este un huis-clos angoasant, care are în centru ideea desacralizării literaturii și a universului editorial, fenomen apărut ca o urmare firească a percepției comune, în care cartea ca obiect a devenit un produs oarecare supus acelorași reguli de marketing și publicitate într-o piață din ce în ce mai concurențială.

Intriga este, la prima vedere, similară unui thriller de succes: nouă traducători sunt izolați într-un manoir luxos din Franța, fără niciun contact cu exteriorul, ca într-un Turn Babel modern, pentru a traduce simultan în mai ...

Îți voi arăta sarea pământului

Suntem în anii 1980, într-un apartament cufundat în întuneric. Ferestrele nu au perdele, iar noaptea joacă pe pereți în variațiuni de dungi și linii. Cu figura poleită de lucoarea aproape aurie a lunii, Abby, rezemată de un perete, înalță încet țeava cromată a pistolului calibrul 38, falangele i se mulează pe mânerul din imitație de fildeș. Țintește apoi spre ușa toaletei. Câteva șuvițe îi șerpuiesc pe fruntea transpirată. Apasă pe trăgaci. Împușcătura crestează un ochi fin de lumină în lemnul alb, în timp ce dincolo de ușă se aude un icnet.

Pe scurt, suntem în „Blood Simple” și destinul actoricesc al lui Frances McDormand tocmai își ia voltă. ...

Avataruri contemporane ale Marchizului de Sade

Cândva, în anul 2 de facultate, i-am descoperit pe Sade și pe Laclos. Studiam secolul al XVIII-lea, iar Legăturile primejdioase avea să fie, pentru o lungă perioadă de timp, cartea mea de suflet. Corespondența celor doi libertini, Mme de Merteuil și Le Vicomte de Valmont mi-a influențat decisiv arta conversației și turnurile de frază în limba franceză. Asta până am avut câteva șocuri culturale și lingvistice prilejuite de întâlniri cu limba nativilor și a cinematografiei contemporane! Cu Sade am avut o relație mai complicată, mi-a luat ceva timp până am reușit să-i apreciez digresiunile și să-l percep cu o oarecare detașare, lingvistică, în primul rând, filosofică, în al doilea.

...

Euridice

La un moment dat, mulți dintre susținătorii feminismului – mă refer mai ales la cei mai militanți dintre ei – deplângeau / condamnau destinul unei literaturi (și, implicit, cinematografii) care a favorizat mereu eroii masculini. Nu mă dau în vânt după statistici, totuși cred că, dacă rămânem strict în zona literară, tragedia antică excelează de departe prin forța și diversitatea personajelor sale feminine care depășesc cu mult, prin complexitatea lor emoțională și psihologică, profilurile eroilor masculini. Tot astfel, cele mai ofertante și versatile personaje pe care le-a creat Antichitatea greacă și care au reușit mai mereu să găsească noi identități de-a lungul istoriei au fost, de fapt, eroinele tragice. Singurul mare personaj masculin antic care poate concura cu forța ...

Baubau la Bacurau

În ultimii ani, Brazilia a devenit scena unui experimentalism strașnic în filmele SF și pulp, încercându-se, totodată, pe alocuri, și recuperarea unor esențe tari din cinematografia monstrului sacru chilian Alejandro Jodorowsky, care a influențat profund lumea filmului sud-american.

„Etnografia futuristă” Once There Was Brasilia (2017), după cum și-a descris filmul Adirley Queiro sau Slits (2019), dilematica ciudățenie de fizică cuantică regizată de Carlos Segundo, sunt doar două exemple din varietatea exploratorie a acestui filon din cinematografia braziliană contemporană. Investigațiile sociale și alegorismul politic din Cinema Novo (1960-1970) își ...

Shéhérazade – dragoste în vremea... cartierului

Deși am mai abordat acest subiect într-un articol despre filmele inspirate din topoii orașului Marsilia, revin la același subiect, cu o nouă perspectivă asupra esteticii cinematografice generate de „estetica orașului” și inspirate de vizionarea filmului Shéhérazade de Jean-Bernard Marlin, lungmetraj care a câștigat trei premii la César-urile din 2019: premii pentru debut pentru cei doi tineri protagoniști, dar și pentru realizator, la categoria „Cea mai bună premieră”. Un element spațial privilegiat al discursului despre mondializare, orașul ocupă un spațiu preponderent în producția cinematografică, de la reprezentările picturale și insolite ale spațiului urban reperate în decorurile germane ale deceniilor 10 și 20 (Cabinetul doctorului Caligari, Metropolis), ...

Servitoarea, motelul și cuibul de cuci. Seriale fanfiction

Într-un articol trecut vorbeam despre anumite tentative în cinematografia contemporană de a depăși arhetipurile rigide propuse în lupta dintre Bine și Rău – fie că vorbim despre animații sau filme, de adaptări ale basmelor sau de experimente inspirate din universul comics-urilor. Tot cu această ocazie, aminteam de tendința realizatorilor de a umaniza antagoniștii consacrați, de a estompa granițele destul de stridente între reprezentanții celor două tabere aflate în conflict, reprezentanți care acționează în baza unui fel de determinism pe cât de implacabil, pe atât de inexplicabil. Rezultatul acestor tentative s-a bazat, astfel, pe exerciții de psihologizare a personajelor, care pornesc de la detalii biografice relevante în alegerile lor ulterioare. Ca o ...

Feminitatea în filmografia lui Hayao Miyazaki

Într-o conversație cu Ryu Murakami, Miyazaki făcea următoare afirmație, poate surprinzătoare pentru cei care nu au avut vreodată curiozitatea să se apropie de estetica filmelor sale:

„Atunci când comparăm un bărbat și o femeie în acțiune, femeile au mai multă clasă. Poate fiindcă sunt un bărbat.”

În ultima săptămâna m-am cufundat în universul lui Miyazaki, (re)văzând filmele cele mai importante și, într-adevăr, elementul feminin este cel activ în majoritatea dintre ele. În acest context mi-am pus întrebarea dacă este vorba ...

Filmul de muzică

Un exercițiu interesant pentru orice cinefil – la mine, cel puțin, prinde – îl reprezintă încercarea de a depista referințele cinematografice existente în videoclipurile muzicale. De fapt, aceste interferențe muzical-cinematografice marchează un subiect atât de amplu, încât ar fi nevoie de o cercetare îndelungată pentru a avea pretenția de a surprinde măcar un sfert dintre cele mai interesante proiecte de acest gen.

În consecință, în cele ce urmează nu am pretenția de a inventaria, de a ...

Când natura îți devine acasă

Bucureștiul este un oraș al contrastelor, un oraș în care poți întâlni case de patrimoniu lipite de clădiri de birouri, străzi liniștite pe care abia trece o mașină și câțiva metri mai încolo bulevarde înțestate de vehicule, unde ambuteiajele sunt la ordinea zilei. Ca locuitor observi un ritm de dezvoltare urbană haotic și fără sens, cu numeroase complexe rezidențiale născute peste noapte, dar, în același timp, te mai surprind când te plimbi printr-un sector sau altul găselnițele inovative ale vreunui primar, de a-și face sectorul mai plăcut locuitorilor, fie prin părculețe frumos luminate, fântâni muzicale și alte lucruri de acest gen. Capitala ascunde însă și câteva secrete și unul dintre ele este Delta Văcărești, despre care nu foarte multă lume știe, și ...

Cele ce tac

Pentru o scurtă perioadă, Aleksandr Sokurov a reușit să producă o micuță minune la Universitatea de Stat din Republica Kabardino-Balkaria, unul dintre cele mai mari centre universitare din Caucazul de Nord: un curs de regie, care a acționat însă ca o facultate de film. Numai că în 2019, după șase ani de activitate, Ministerul rus al Culturii i-a scufundat proiectul, acuzându-l de „lipsă de prietenie și agresivitate”. În raport cu ce? Cu politrucii de la Kremlin, care l-ar fi vrut pe Sokurov - unul dintre criticii întemnițării regizorului ucrainean Oleg Sențov și, per total, un „bad boy” cu ștate vechi pe listele negre ale puterii, încă dinainte de Perestroika - aliniat măritei cauze propagandistice, la fel ca Nikita Mihalkov sau Feodor Bondarciuk. ...

Micul Prinț

Să adaptezi și să pui în scenă Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry nu e doar o provocare, e mai ales o mare responsabilitate. Această carte, povestea dintre coperțile ei, personajele, aforismele și limbajul folosit, dar mai ales emoția, starea de grație pe care o ai atunci când o citești, nu au produs doar aprecierea cititorilor de toate vârstele, din toate zările, nu! Au provocat un adevărat val de iubire, aproape o religie, un cult destinat „micului prinț” și personajelor fabuloase pe care le întâlnește în rătăcirea lui pe planeta albastră. Este poate cea mai citată carte, cea mai tradusă, iar aforismele ei sunt folosite aproape mereu, de la compunerile școlare, la declarațiile de iubire, copiate în jurnale, scrise pe un colț de perete, inscripționate pe ...

Quijote reloaded

Ne tot plângem de răspândirea necontrolată a tuturor formelor de subcultură care ne-au invadat televizorul, radioul sau rafturile de bibliotecă, de parcă toate acestea ar fi produsul ignoranței, diletantismului ori aplecării înspre divertisment facil ale consumatorului exclusiv contemporan. Uităm însă că, lăsându-ne pradă unui paseism deseori nejustificat, cultura junk face parte din realitatea imediată a omului de secole întregi. Partea paradoxală e că acest tip de cultură minoră a servit ca mediu optim pentru unul dintre cele mai fascinante personaje ale literaturii universale, în timp ce romanul care îl are în centru este poate prima operă (post)modernă din istoria umanității. Sau cel puțin asta e percepția lui Salman Rushdie despre Don Quijote, care servește ca ...

Personajul cu trei capete

Paul Negoescu poate fi considerat liderul unei generații de cineaști complet eliberați de complexe. Dacă „noul val” (Mungiu, Puiu, Mitulescu etc) a reușit să deschidă drumul spre Europa, impunând un tip specific de realism, actuala generație, cu mult mai calmă, cu un bagaj cultural european, refuză să se mai legitimeze ca un grup compact. Cu Negoescu începe filmul de autor, cu semnătură distinctă și viziune originală. Începe de fapt altă generație.

Cu Două lozuri (2016) completează registrul comic, venind alături de alte filme meritorii, printre care Filantropica (2002, Nae Caranfil), Despre oameni și melci (2012, Tudor Giurgiu) și Afacerea Est (2016, Igor ...

Imaginație și memorie

Cred cu tărie în funcția socială a literaturii, dar devin sceptic când cineva îi atribuie superputeri ca a salva sau a vindeca. Nu e vorba de lipsă de credință în posibilitățile literaturii, ci de o anumită reținere față de așteptările noastre față de ea, uneori prea mari. A nu se interpreta poziția mea ca fiind una „autonomistă”, departe de mine gândul de a scuti literatura de orice responsabilitate. Totuși, procesul acesta prin care literatura sau arta în general contribuie la vindecarea rănilor colective este unul destul de complex și necesită mult timp – atât pentru a se desfășura, cât și pentru a fi observat. Sunt multe probleme pe care literatura nu le poate rezolva și din momentul în care îi acceptăm limitele și renunțăm la pretenția de a fi „salvați” de aceasta ...

Fascinație și orbire

În 1992, Luc Dardenne scria în *Au dos de nos images *un fel de avertisment-confesiune referitor la limita pe care cinematografia Fraților Dardenne își impunea să nu o depășească:

„Să fim atenți la fascinația în fața căderii, în fața peisajului dezastrului și a zgomotului ce însoțește distrugerea. Să fim atenți la liniștea de dinaintea forței plastice. Moartea.”

Recent am văzut Le Jeune Ahmed, film din 2019 al fraților Jean-Pierre și Luc Dardenne, film care a primit Premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul ...

Malmkrog. Ofensele frumuseții oratorice

Sunt anumite filme care se lasă greu descoperite, care se dezvăluie cu lentoare, cu o curgere evenimențială vâscoasă, implozivă. Sunt anumite filme care cer de la spectator răbdare, amăgindu-i cu doza de adrenalină a unei turnuri imprevizibile. De asemenea, sunt anumite filme pentru care convenția spațio-temporală ori configurațiile psihologice ale personajelor servesc ca pretext nu pentru o acțiune elaborată, ci pentru lungi tirade aforistice în care personajul central este, de fapt, limbajul însuși. Un astfel de film este Malmkrog – coproducție între Romania, Serbia, Elveția, Suedia, Bosnia și Macedonia ce poartă semnătura lui Cristi Puiu – un film pe care, în lumina receptării sale recente, îl poți aprecia cu aceeași convingere cu care îl poți ...

Puppets Occupy Street – un mega-joc urban

Laura Pumnea - Vizual - nr. 32 / 28 sept., 2020

Îl știți pe prietenul de care îți e dor tot anul, pe care abia aștepți să îl revezi în carne și oase, pentru că are atâtea să-ți spună, iar tu îi primești poveștile cu uimire și încântare, pentru că nu sunt niciodată aceleași, pentru că le sublimează mereu, dându-ți libertatea de a lua din ele ceea ce te inspiră să visezi, să creezi, să te bucuri, să te joci, să te reinventezi?

Un astfel de prieten a devenit în 7 ani de existență Festivalul Puppets Occupy Street de la Craiova, pentru artiști, public, parteneri, voluntari, pentru ...

Marsilia. Ficțiune și pitoresc (3)

Mi-e foarte greu să mă hotărăsc asupra „locurilor” pe care le vom vizita astăzi. Trebuie să fie suficient de inspirat ca să vă facă să visați, dar și suficient de bine proporționat ca să-mi servească de cap de linie, de punct terminus al acestei mini-călătorii marsilieze. Și ce altceva ar fi mai potrivit decât un final muzical!? Dacă adjectivul „popular” pare indisociabil de orașul Marsilia, nici repertoriul muzical nu pare străin de acest determinant: de la opereta anilor 1930-1940 la rap-ul cartierelor din nord al anilor 2000, cu un mic detour prin imnul național, cântecul marsiliez se inspiră din climatul social al orașului, din aspirațiile și dramele lui. Pitorească sau politică, inspirația muzicală este esențială pentru un număr suficient de mare de filme care merită ...

Actorul demascat si spectatorul mascat

Din momentul în care a venit anunțul cu redeschiderea teatrelor în interior, a început o dezbatere intensă pe toate canalele media despre cum va arăta noua normalitate într-o sală de spectacol. Vor fi obligați actorii să poarte măști? Vor purta vizieră? Se vor putea juca piesele cu un număr mare de oameni pe scenă? Publicul va sta fără sau cu mască în sală? Dacă pe bună dreptate, actorii nu pot juca efectiv cu masca pe față, pentru că nu s-ar mai înțelege nimic din actul teatral, spectatorii sunt obligați să poarte masca de protecție și în interior, la fel cum se întâmplă și la spectacolele ce se joacă în aer liber. ...

Lillian

În anii ’20, o emigrantă poloneză decide într-o bună zi să plece din New York pe jos spre URSS. Spre casă. Spre acasă. Aceasta este scânteia care aprinde fitilul destinului lui Lillian Alling. O epopee extremă care se va întinde pe durata a patru ani. Patru ani străbătuți la picior, cu o boare de șfanți în buzunar, traversând Canada, pustietatea glaciară a râului Yukon, ierni necruțătoare, sălbăticia Munților Stâncoși. La capătul aventurii o așteaptă destinația: Strâmtoarea Bering, poarta insulară dintre continentul american și imperiul de gheață al Federației Ruse, un sfârșit de lume.

Peste ani, renumele acestei aventuriere desprinse parcă din fișele de lectură ...

Marsilia. Ficțiune și pitoresc (2)

Pentru episodul doi al acestei incursiuni cinefile marsilieze, rămân tot în zona Vieux Port, mai precis lângă barul La Marine care a rămas în sufletul nostalgicilor filmelor lui Marcel Pagnol, drept locul în care s-a înfiripat iubirea dintre Marius și Fanny, eroii cunoscutei Trilogie Marseillaise. În piesa de teatru, Marius, care a stat la baza filmului cu același nume, Marcel Pagnol îl descrie în preambulul actului întâi:

„Interiorul unui bar mic, din Vieux-Port, la Marsilia. În spatele tejghelei, pe rafturi, sticle de toate formele, cu etichete colorate. (...) La stânga, de-a lungul zidului, o banchetă din moleskin care se termină la un metru de ...

Boss. Technosboss

Dați sfară în țară, fugiți pe șantiere și țipați, fugiți la metrou și țipați, fugiți prin corporații și țipați, fugiți prin lanurile de scaieți ce vestesc noile refugii rezidențiale și țipați, ziceți-le tuturor că moștenirea lui Beckett în cinematografia europeană nu a fost confiscată de Greek Weird Wave, de Yorghos Lanthimos, Babis Makridis și restul găștii, ci se întrevede o cursă democratică, condusă, de pildă, în Portugalia de João Nicolau.

Cu anti-musical-ul „Technoboss” (2019), al treilea său lungmetraj, João Nicolau adaugă experimentalismului său încă o doză de exuberanță. Nu, nimic bombastic, ci un mod seducător de-a combina diverse tehnici scenografice postmoderne într-o ...

Kiki, c’est qui?

Când auziți de nasuri feminine celebre, mai mult ca sigur că primul – și poate singurul – nume care vă vine în minte e cel al Cleopatrei. Ei bine, mai există cel puțin o posesoare faimoasă a unui astfel de nas atipic după standardele de frumusețe ale vremii sale, dar care a reușit să-și transforme defectul într-un adevărat accesoriu: Kiki de Montparnasse. De fapt, întâmplarea face ca între Kiki și Cleopatra să mai existe o legătură, dar vom reveni la asta mai târziu.

Cine a fost Kiki? Oricine îi vede portretul o va recunoaște într-o oarecare măsură, pentru că ea este, într-adevăr, etalonul unei frumuseți desprinse din lumea filmului alb-negru: chip rotund, încadrat de unghiul unei bărbii ascuțite ...

Teatrele și grădinile de vară

Mergeam aproape în fiecare sfârșit de săptămână la Grădina Boema, acolo fiind locul unde l-am cunoscut și pe bunicul tău. Așa își începea bunica mea povestea, de fiecare dată când, copil fiind, o întrebam cum l-a cunoscut pe bunicul sau cum se distrau ei când erau tineri.

Grădinile de vară au jucat un rol important atât pentru viața socială a Bucureștiului, cât și pentru viața culturală, pe scena acestora lansându-se actori ca Nae Leonard, Constantin Tănase, Colea Răutu, Stela Popescu și lista poate continua. În prezent însă, datorită pandemiei de coronavirus, spectacolele fiind obligate să se țină doar în aer liber, teatrele și organizatorii de ...

I was looking at the ceiling, and then I saw the sky

Din ce în ce mai mulți regizori veniți dinspre zona teatrală se îndreaptă înspre regia de operă, montând spectacole surprinzătoare prin viziunea scenică propusă. Toți marii creatori ai timpului au trecut prin această experiență care presupune o anumită estetică și anumite rigori scenice. Spectacolul produs la Opera de Lyon, I was looking at the ceiling, and then I saw the sky, este un produs hibrid, o pop-opera, de John Adams, transpusă scenic într-o formulă spectaculară extrem de bine condusă narativ, dar și scenic, de către Eugen Jebeleanu. John Adams este un compozitor ale cărui produse se înscriu fie în tradiția genului operistic, Nixon in China sau Doctor Atomic, sau sunt experimente ce presupun mixări de forme și stiluri din zona songplay sau pop-opera, așa cum ...

Ruben Brandt și arta de a fura artă

Un psihoterapeut specializat în terapia prin artă suferă de coșmaruri diurne în care personaje desprinse din tablouri celebre încearcă să îl omoare. O fostă acrobată profesionistă cedează impulsurilor sale de cleptomanie, furând exponate din marile muzee ale lumii. Un hoț bidimensional, fiu al unei mame tridimensionale și al unui tată unidimensional, încearcă să-și învingă poftele ilegale. Același lucru este valabil și pentru un spărgător profesionist cu trei ochi, specialist în IT, precum și pentru partenerul său impozant, asemenea unei statui realizate de Rodin. La toate acestea se mai adaugă un detectiv tânăr și ambițios, plus niște relații familiale complicate, dominate de tați freudieni care utilizează mesaje subliminale pentru a modela caracterul propriilor ...

Camuflajele lui K. H. Hödicke

Între 18 iunie și 13 septembrie 2020, Pinakothek der Moderne din München găzduiește o expoziție dedicată unuia dintre cei mai apreciați artiști germani de astăzi. Organizată cu sprijinul Colecției Naționale de Artă Grafică din capitala Bavariei (Staatliche Graphische Sammlung München) și intitulată K. H. Hödicke. Eine Retrospektive, expoziția și-a propus să aducă în atenția publicului viziunea unui artist plurivalent, care, de-a lungul unei cariere de peste cinci decenii, s-a afirmat deopotrivă ca pictor, desenator și sculptor. Cu studii la Academia de Artă din Berlinul de Vest (1959-1964), unde va deveni mai târziu profesor, Karl Horst Hödicke este considerat un clasic al artei contemporane din Europa Centrală, a cărui creație s-a construit în jurul ...

Madlena lui Proust în versiune poloneză

Ca tot omul amator de teatru și film, am și eu faiblesses-urile mele regizorale, obsesiile mele spectaculare, desprinse de prin studii, reviste de specialitate, înregistrări și videoclipuri de pe YouTube. Pe cele mai multe mi le-am satisfăcut de-a lungul timpului, dar pe carismaticul regizor de la Novy Teatr, Krzysztof Warlikowski, îl ratam sistematic. Până acum. Chiar și cei care strâmbă lejer din nas la ideea teatrului online, ar trebui să recunoască că lunile trecute au fost o adevărată mină de aur pentru scotocitorii de spectacole rare și celebre, greu de plimbat pe plaiuri autohtone. Francezii (Les français) ...

Autobahn sau despre oameni și mașini

Situațiile de criză cer mereu măsuri de criză. În același timp, istoria ne-a învățat că un context dificil deschide deseori căi de reinventare spectaculoasă. Acest lucru se poate aplica și în cazul teatrului ca experiență digitală care, chiar dacă este considerat de mulți un compromis justificat de situația delicată a momentului, marchează, totuși, o necesitate de prezervare a contactului cu universul performativ. Evident, mulți vor imputa oricărei forme de digitalizare pierderea energiei pe care o dă imediatețea actului artistic, însă, în același timp, tehnologia nu trebuie văzută doar ca un mijloc de a imortaliza o reprezentație. De fapt, spectacolele online implică două modalități de raportare la această emergență a formatului digital: pe de o parte, tehnologia care este ...

Monștri. Filmul tău, al meu, al nostru

În viața de cuplu a fiecărui om pot exista suișuri, coborâșuri, perioade de ceartă și calm. Pot exista discuții în contradictoriu și momente când îți dorești să părăsești respectiva persoană, sau momente când totul este lapte și miere și poți spune că ai găsit iubirea vieții și nimic nu vă poate despărți. Aceste premise au dat naștere la numeroase cărți, filme, tablouri etc. Arta, în general, abundă de astfel de teme, însă diferența dintre ele stă tocmai în perspectiva de a vedea și analiza aceste lucruri. Asta se întâmplă și în Monștri, pelicula lui Marius Olteanu, care reușește să foreze zbuciumul interior al unor personaje, aflate într-o relație de cuplu ce efectiv nu funcționează, bazându-se doar pe o iluzie de bine, sau, altfel spus, pe o iubire ...

Povestea unui radio, povestea unui masacru

Deja a devenit o tradiție ca Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu să depășească limitele – destul de discutabile, oricum, în contextul noilor sintaxe în continuă schimbare ale posibilităților multiple conferite de actul performativ – discursului teatral convențional, găzduind o serie de secțiuni care includ, printre altele, dansul, circul contemporan, concertele, dar și filmul.

Lucrurile devin cu atât mai interesante când filmele incluse în programul FITS sunt, la rândul lor, destul de incomode pentru cinefilii posedați de demonul taxonomiei, din moment ce una dintre frumoasele vocații ale acestui demers ...

Miss Julie, „pin up” made in Rusia

Piesa lui Strindberg din 1888 a cunoscut un număr impresionant de montări, adaptări, atât pentru teatru, cât și pentru film. De la simple transpuneri mimetice, la rescrieri și reinterpretări mai mult sau mai puțin canonice, acest huis-clos cu trei personaje, fascinează în continuare creatori de teatru sau film. Unii au văzut în acest text un ménage à trois, o iubire imposibilă generată de antagonismul social, decadența claselor superioare, o piesă despre seducție și beția simțurilor. Toate la un loc, puțin din fiecare, dar mai ales o punere în scenă a ideii de aparență, a privirii celuilalt, a decalajului dintre perspectivele pe care aceasta o generează la nivelul sensibilității personajelor. ...

GOPO 2020

Filmele nominalizate la Gopo s-au îndepărtat deja de mine. Le-am văzut demult, în urmă cu niște luni, le-am și votat. Subiectul unora dintre ele este deja estompat, iar unele personaje s-au îmbogățit cu trecerea timpului, căci în mintea unui om totul se schimbă. Se poate spune că deja m-am îndepărtat suficient, încât să nu emit impresii pripite. Privind în urmă, cred că Parking, în regia lui Tudor Giurgiu, este cea mai veche vizionare (la premieră) și mi-a rămas aceeași impresie, de film profesionist, la care se adaugă o poveste cinstită, sentiment și muzică pe măsură. În plus, este și singurul care ecranizează un roman contemporan românesc (semnat de Marin Malaicu-Hondrari), curaj care în sine merită un premiu. Parking are imagini ...

FITS 2020 – din culise

Într-un articol precedent, vorbeam despre avantajele și dezavantajele teatrului înregistrat, despre faptul că, în ciuda experienței imediate, a atmosferei simțite pe propria piele, spectacolele digitalizate au, totuși, meritul de a imortaliza și de a populariza actul teatral. Digitalul, captările, dar, mai ales, reinventarea ideii de spectacol teatral prin abordarea tehnicilor video și chiar ale regiei de film, folosite deja de ceva timp în estetica teatrală, rămân în acest prezent improbabil singura forma de continuitate a reprezentației teatrale. Poate cea mai grea vocație a teatrului astăzi a fost aceea de a se proiecta pe sine într-un prezent și viitor care și-au schimbat coordonatele firești. Toată existența palpabilă, spațiul participativ al scenei și al sălii, ...

Biblia și iPhone-ul

„Biblia nu trebuie să fie ca un iPhone”, pentru că asta ar însemna că ar putea fi detronată oricând de o variantă upgradată. Astfel, raportul cu scriptura, care trebuie să-și păstreze formula originară, devine o problematică de ordin strict personal, în funcție de nevoile fiecăruia. Iar orice încercare de a invoca iluzia unei comuniuni sub semnul unul decalog rigid devine un act de credulitate.

Serialul-sequel The New Pope (2020) se concentrează, în mare, pe acest punct nevralgic, continuându-și formula narativă obraznică și revoltătoare impusă de precedentul The Young Pope (2016). În consecință, intrigile și păcatele ce ...

Inferno. De la Dante la Castellucci

Liber inspirat din Divina Comedie de Dante, Inferno de Romeo Castellucci face parte dintr-un triptic prezentat spectatorilor Festivalului de la Avignon în 2008: Purgatorio, Inferno și Paradiso. Dacă primele două pot fi numite fără echivoc reprezentații teatrale, a treia parte a tripticului este o instalație. De la Curtea de Onoare a Palatului Papal la celelalte două locații (Palatul Celestinilor și Parcul expozițional de la Chateaublanc), cele trei opere vor fi astfel confruntate nu numai cu trei spații distincte, dar și cu raporturi diferite cu creația.

Pentru Inferno, Castellucci nu a preluat decât câteva episoade din Dante și cu ...

Suflet de femeie sub Aurora Boreală

Cinematografia europeană, ca să nu o mai amintim și pe cea americană, a problematizat atât de mult experiența Holocaustului, încât, la un moment dat, aveai impresia că lumea a uitat de faptul că istoria secolului trecut ascunde și alte drame. Evident, prin aceste cuvinte nu vreau absolut deloc să minimalizez amploarea monstruoasă a acestui episod. Totuși, se pare că, în ciuda abordării deseori intimiste a acestui context, criteriul statistic care îi face pe realizatorii de film să fie mai implicați emoțional în astfel de scenarii ale carnagiului tinde să primeze în fața altor subiecte cu caracter istoric relativ recent. Dar – mă văd nevoit să apelez la un truism – tragedia unui secol este compusă din drame individuale, iar marea Istorie nu este decât o formă sublimată ...

Copacul. Micro-tratat de antropologie culturală

Antropologia teatrală este, pentru Eugenio Barba, știința corpului dilatat. Ea studiază tot ceea ce precedă și face posibilă expresia artistică, fiind rezultatul unor călătorii numeroase, al unor cercetări pe teren, dar și al unor lungi repetiții tăcute, în liniște, focalizate pe prezența în scenă a actorului.

Pentru Eugenio Barba, actorul este un poet care se preface că moare în acest laborator al mirajelor, în care spectatorii, în căldura plăcută a cutiei negre în care sunt închiși în mod voluntar, au visuri imaginare, aflate la granița cu viața...

...

Actul matricidului

Sunt un mare fan al filmelor de artă. În același timp, fără a încerca să le desconsider calitățile, nu mă consider un mare amator de filme și spectacole de teatru care atacă într-o manieră poate prea evidentă ori într-un stil mai frust o tematică socială cu un discurs pe măsură ori cu iz de docudramă. Și, totuși, mi se întâmplă câteodată ca un astfel de film să mă ia prin surprindere, tocmai pentru a-mi da peste cap toate ierarhiile ori prejudecățile.

Titlul nu este extrem de sugestiv la o primă vedere, însă când afli mai multe detalii despre această antologie de mini-serii, începi să întrevezi intenția creatorilor dincolo de aparenta lui simplitate: The Act. Proiectul, demarat în ...

Traviata. Între teatru și operă

În iarna lui 2019 am avut ocazia să vizitez Teatrul Les Bouffes du Nord de la Paris, teatru care din 1974 a primit o viață nouă grație lui Peter Brook: „am întâlnit spațiul gol ideal”. Dincolo de arhitectura impresionantă a spațiului destinat publicului, de strălucirea lojelor în clipa în care s-au aprins luminile din sală, nu poți să nu simți magia unui spațiu în care s-au jucat unele dintre montările celebre ale lui Peter Brook, creații de repertoriu de mare forță teatrală, montări de teatru-operă, dar și producții contemporane. Ni s-a permis să ne apropiem de scena pe care era montat deja decorul, minimalist de altfel, al reprezentației Architecture de Pascal Rambert.

...

Richard III de Thomas Ostermeier                                                                      

Cei mai norocoși dintre noi au văzut spectacolul Richard III de Thomas Ostermeier pe 23 aprilie 2016, în cadrul Festivalului Internațional Shakespeare, de la Craiova. Alții poate l-au văzut la Festivalul de la Avignon, în 2015, iar unii dintre noi s-au bucurat de această perioadă de glorie a online-ului în care site-uri prestigioase de teatru ne-au pus la dispoziție surse extraordinar de generoase, oferindu-ne posibilitatea de a vedea înregistrări, preluări sau captări de o foarte bună calitate ale unor spectacole mitice. Nu voi vorbi despre diferențele dintre reprezentațiile live și înregistrări, dar nu de puține ori, chiar având ocazia de a vedea reprezentația teatrală, am recurs și la înregistrări pentru a revedea o scenă, un element de scenografie, ...

Lars von Trier. Un Dante al ecranului?

De-a lungul a două ore jumătate cât ține filmul The House That Jack Built, te gândești cum ai putea traduce și interpreta ceea ce tocmai ai văzut. Te scârbesc, te revoltă, te enervează anumite secvențe, însă, în același timp, te fascinează calmul lui Jack (Matt Dillon), dar și felul în care personajul își săvârșește operele de artă. Nu vă gândiți la tablouri, ci la crime, pentru că scenariul asta face, prezintă felul minuțios în care Jack știe și poate ucide, atenția la detalii și perfecțiunea cu care acestea sunt săvârșite. Bineînțeles, lucrurile sunt la nivel metaforic, însă întrebarea Cum să citesc acest film? te bântuie, existând numeroase chei de lectură în care o poți face.

...

Medeea. Poem scris cu furie

În ultimele zile m-am tot gândit ce îmi lipsește cel mai mult în această perioadă, dincolo de bucuria de a face planuri de viitor, de a hoinări pe străzi și de a savura o cafea la o terasă însorită. Cel mai tare mi se strânge inima când văd cum s-au golit sălile de spectacol, cât de puternic avariată este lumea teatrului, în ciuda bunăvoinței cu care mari teatre și companii celebre din lume ne oferă online reprezentații pe care poate nu am fi avut prilejul să le vedem în condiții normale, dată fiind distanța sau lipsa de accesibilitate materială a unora dintre ele. Pentru toate aceste lipsuri erau festivalurile care ne ofereau în concentrație mare must see-urile scenei europene și internaționale.

...

Amurgul zeilor în variantă western

Statul acasă se împacă bine cu cinefilia. În special cu cea de „cursă lungă” – serialele. În plus, când descoperi ceva care, cu adevărat, te impresionează prin originalitatea sa, ajungi să îți dai seama că izolarea asta are și ea părțile ei bune.

Să începem cu titlul. Westworld. Știu, nu mai este o noutate pentru pasionații de seriale, din rândurile cărora nu am făcut parte până de curând. Totuși, iau acest fapt drept un avantaj, din moment ce vizionarea primului sezon vine în continuarea unei (re)parcurgeri susținute a celor mai bune lungmetraje inspirate din scrierile lui Philip K. Dick. Conexiunea dintre universurile ficționale ale ...

Huis-clos teatral despre condiția femeii în Maghreb

Atunci când spațiul se închide, povestea se deschide.

Mereu m-au fascinat heterotopiile lui Foucault, tipologiile lui spațiale care ordonau spațiile de la închideri fizice și spirituale înspre zonele obscure ale dereglărilor emoționale și psihice: aziluri, închisori, no man’s land-uri, orașe fortificate, temple, bordeluri și lista poate continua. Unele dintre ele sunt ambivalente, funcționând și ca topii ale închiderii, dar și ale deschiderii, ale evaziunii... Despre unul dintre acestea este povestea despre care vreau să vă vorbesc, cea a unui film care mi-a tulburat liniștea huis-clos-ului meu cotidian: un haman dintr-un oraș algerian de dinaintea ...

Un film catalan

Estiu 1993 (în traducere: Vara 1993), apărut în 2017, o producție catalană, este probabil filmul care m-a emoționat cel mai mult în ultimul timp. E povestea unei fetițe care rămâne fără mamă și trebuie să locuiască cu unchii ei într-o zonă rurală. Cu toate că subiectul deja cere o anumită stare de spirit, faptul că e filmat din perspectiva unei fetițe, care încearcă să înțeleagă ce i s-a întâmplat, dintr-o dată, reprezintă centrul de greutate al filmului.

Încă din primele cadre, începem să deslușim situația Fridei (Laia Artigas, personajul principal), de 6 ani, într-o lume a adulților în care nu i se explică de ce mama ei a murit. ...

Boli (in)suportabile

Mereu am fost mai impresionat de filmele care ilustrează lupta agonică a unui individ cu o boală decât de așa-numitele „disaster films” unde catastrofele naturale sau biologice rad de pe suprafața pământului mii de victime. Dar acest lucru nu se întâmplă doar din cauza / datorită faptului că prima categorie „riscă” să aibă o calitate estetică net superioară celeilalte, din moment ce astfel de filme permit regizorilor să acceseze un spațiu intimist cu un potențial poetic mult mai mare. Nu întâmplător, forța filmului Melancholia se datorează și modului în care Lars von Trier mută delirul planetar cauzat de iminenta coliziune a pământului cu un asteroid în sufletul unui singur personaj. Și nici pentru că, așa cum ar spune cineva, prima categorie lucrează cu ...

Christian Boltanski: manifest împotriva uitării

La sugestia unui prieten parizian, în luna decembrie, anul trecut, am fost la Centre Pompidou să vizitez expoziția lui Christian Boltanski, unul dintre artiștii vizuali inediți ai timpului nostru. Concepută asemenea unei vaste deambulări printre sensurile vieții și ale memoriei, ale uitării și ale istoriei, expoziția-instalație Faire son temps propune o reflecție submersivă asupra ritualurilor și codurilor sociale, ale miturilor și legendelor celei de-a doua jumătăți a secolului trecut. Încă de la primii pași, nu doar văzul, ci și auzul, derma, întreaga ta sensibilitate intră în contact cu o operă sensibilă și corozivă, asemenea unei stări de veghe lucide asupra culturilor noastre, a iluziilor și a tuturor (des)vrăjirilor trăite de individul contemporan atât sub ...

Distopia sau noul realism ecologic

Interesul evident al cititorilor pentru marile distopii ale umanității nu se datorează numai faptului că aceste opere literare sunt niște semnale de alarmă pentru ce s-ar putea întâmpla în viitorul (apropiat) al omenirii, ci, dimpotrivă, succesul lor pare să se datoreze faptului că multe dintre acestea s-au întâmplat deja, la o scară mai mică sau mai mare. Depășind cazul profeticului roman 1984 (deși George Orwell nu a dorit să-și adjudece un astfel de rol prin scriitura sa), este imposibil să nu observăm, de exemplu, în multe dintre culturile dedate consumerismului scene desprinse din Fahrenheit 451 scris de Ray Bradbury. Tot astfel, anumite spații dominate de idealuri fundamentaliste tind să pună în practică un alt fenomen literar distopic al ...

Griul este noul negru

Dincolo de impactul mai mult sau mai puțin entuziast ori agresiv provocat de filmul și, mai ales, de rolul lui Joaquin Phoenix, care a reușit (în sfârșit!) să obțină Oscarul pentru personajul Joker, producția semnată de Todd Phillips nu face altceva decât să continue o viziune inițiată acum mai bine de zece ani (unii văd în Christopher Nolan unul dintre principalii pionieri), care stă sub semnul umanizării excesive a personajelor catalogate până atunci drept negative.

Estomparea granițelor convenționale, inspirate oarecum de estetica basmului, dintre antagonist și protagonist, y compris sfidarea regulii prin care ...

Paraziți printre noi

Rar mi se întâmplă să nimeresc palmaresul vreunei competiții cinematografice, fie ea europeană sau americană. La prima categorie am mai avut ceva succes, dar la a doua, aproape niciodată, până acum, când le-am nimerit pe amândouă. Lungmetrajul Paraziți de Bon Joon-ho a satisfăcut deopotrivă juriul european al Festivalului de la Cannes și pe cel al Oscarurilor. Juriile celor două festivaluri nu au recompensat doar un film actual, cu o problematică contemporană, cu o intrigă captivantă și alertă, dar au desemnat drept absolut câștigător un cineast capabil să reunească de aceeași parte a baricadei ...

Touch Me Not - 9 nominalizări la GOPO

Filmul Touch Me Not a fost un real deschizător de drumuri și doborâtor de recorduri: primul film, din istoria de 70 de ani a Festivalului Internațional de Film de la Berlin, care a câștigat atât marele premiu - Ursul de Aur – cât și premiul pentru Cel Mai Bun Debut, Adina Pintilie fiind a șasea femeie care câștigă marele trofeu și prima regizoare româncă premiată la Berlinală.

Selectat și premiat la peste 50 de festivaluri prestigioase din întreaga lume, filmul a fost distribuit în cinematografe în peste 40 de țări. 

Expunerea internațională i-a oferit o platformă solidă pentru deschiderea căii ...

Vorbești imagini? Romanul grafic

Nu am înțeles niciodată de ce românii (și, implicit, mediile editoriale românești) nu au acordat mai niciodată importanța cuvenită benzii desenate. Evident, nu vreau ca prin aceste cuvinte să deplâng absența totală a acestei forme (literare?, artistice?) în spațiul nostru, ci doar să îi remarc minoratul cauzat, cel mai probabil, de o înțelegere eronată a scopului său. Astfel, depășind cele câteva apariții revuistice clasice mai mult sau mai puțin longevive, precum Rahan ori comics-urile Marvel, sau mai recentele Harap Alb continuă care par a fi subsumate mai degrabă amatorilor de filme de acțiune ori nostalgicilor, banda desenată riscă (sau deja nici nu se mai pune problema) să fie deseori catalogată de cititorii români drept un gen inferior asociat cu ...

Despre daimoni și alți demoni: Materiile întunecate

Cu sau fără voia cuiva anume, trebuie să admitem că Biserica este poate una dintre cele mai eficiente instituții în promovarea unui anumit gen de literatură. Evident, nu mă refer la actul promovării în sine, ci, dimpotrivă, la mecanismul antireclamei. Lezate de „erezii” literare, fețele bisericești de multe ori transformă anumite volume în adevărate fenomene editoriale. Mai mult ca sigur, mulți dintre dumneavoastră se vor gândi instantaneu la Codul lui da Vinci, însă, fără a discuta calitatea literară, îndelung combătută de critică, a acestui roman, trebuie să spunem că din această categorie fac parte și nume mari ale scenei literare, precum laureatul Nobel José Saramago cu ale sale Evanghelia după Isus Cristos și Cain. ...

Un paradis ca oricare altul

Sunt convins că mulți dintre dumneavoastră nu ar pune cuvintele „Palestina” și „comedie” într-un context care nu frizează ironia. Și totuși, da!, există un film ce reușește să depășească aparentul clișeu care atribuie din start spațiului palestinian toate calificativele (in)imaginabile derivate din experiența războiului.

Numele acestui lungmetraj este It Must Be Heaven (Paradisul, probabil) și, chiar dacă regizorul este departe de a fi un ingenuu care se pierde în poetizări ...

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Imaginație epică, frază de maximă literaturitate, talent evident. Pavel NEDELCU m-a fermecat prin fabulația care crește epidemic, de la iun simplu detaliu la viața integrală a orașului, cuprinzând în cuvinte puține straturi existențiale diverse, nunațe emoționale incredibile, mini-episoade satirice. Adică scrie literatură, nu se oprește la a relata un fapt.

Doina RUȘTI

Cum am devenit câine de Vladimir Maiakovski; Ah, cât de multe pisici, cu Alexandru Malaicu, Scena Digitală, Sibiu.

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Vladimir Maiakovski - Singur în mulțime (poeme), traducere de Camelia Dinu, Ed Tracus Arte, 2021

Recomandată de Mihai ENE

CĂRȚI NOI

Un roman „istoric”, în sensul că a fost primul mare roman postdecembrist, Sonata pentru acordeon de Radu Aldulescu, după mulți ani, vede din nou lumina tiparului săptămâna aceasta, la Ed LITERA.

Primele exemplare sunt cu autograf.

Black Button, 2021

ORATIO IN SOLITUDINES

de

Enrique Javier Nogueras Valdivieso

Oh, sigurătate, doamna mea absolută

protectoare silnică

a zilelor mele, a nopților mele și a somnului meu,

singurătate a dorinței și a verii

Singurătate a dragostei și a urii,

singurătate pustie, a memoriei și a oboselii

(trad Eugen Barz)

LITERA, 2021

Ed Pandora M

VIAȚA Culturală

Florica Courriol căutând un verb potrivit

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro