Revistă print și online

Copilul exterior


Aseară am dat curs invitației lansate de Adriana Irimescu și m-am prezentat cuminte și curioasă la adresa indicată, pe strada Corneliu Botez nr. 10, pentru o reprezentație teatrală, Copilul exterior, spectacol după un text scris de Bianca Popp și regizat de Anca Colțeanu. Un text bine scris, bine pus într-o scenă aparte, neconvențională și excelent jucat de cele trei protagoniste, ipostaze ale unei personalități schizoide, actrițele Adriana Irimescu, Irina Bucescu și autoarea, Bianca Popp, ea însăși întruchipare a cel puțin trei calități, în acest context: dramaturg, actriță, scenograf, fără a mai pomeni de calitatea ei esențială, de creatoare de haine - asta spun eu, că nu știu cum preferă ea să i se spună ?! - și de gazdă a evenimentului.

Un spectacol-experiment care merită notorietate, pentru culoare, pentru candoarea, pentru umorul și pentru veridicitatea textului și a interpretării, pentru abordarea câtuși de puțin clișeică a unei teme des întâlnite în arta contemporană și cel mai adesea, tratate strident: condiția femeii. Nu voi face nicio analogie cu niciun alt text dramatic din același registru, dar trebuie să dezvălui că am văzut prestații dramatice lamentabile, spectacole regizate și jucate prost, pe scene teatrale importante, cu săli pline și cu mare succes de casă. Nu sunt nici critic și nici spectator de teatru, ba chiar aș da oricând o reprezentație teatrală pe un film și merg la teatru doar din nevoia unui exercițiu de igienă culturală, dar sunt un receptor îndeajuns de avizat și de exigent încât să pot aprecia un act artistic reușit. Iar Copilul exterior este așa ceva, pentru că e viu și credibil, deși este o exhibare dramatică a unei teme, cum am scris mai sus, mult exploatate, pe care reușește să o abordeze fără să irite, fără să plictisească. "Decorul" îți fură ochii, mai ales dacă ești femeie, pentru că îți dă prilejul să-ți porți privirea de-a lungul și de-a latul încăperilor tapetate cu rochii, făcându-te să-ți promiți că te vei întoarce neapărat acolo, "coloana sonoră" realizată de vocea tulburătoare a Irinei Bucescu te surprinde și te tulbură - cum altfel (?) - , costumele purtate de actrițe și create de autoarea-gazdă sunt fermecătoare, asemenea celor care le poartă - Adriana Irimescu, frumoasă și convingătoare, cea asupra căreia timpul pare să nu aibă nicio putere, splendida și multitalentata Irina Bucescu, Bianca Popp, ea însăși multitalentată și proaspătă, foile de hârtie pe care e scris textul zboară alandala odată cu interpretarea și toate astea dau reprezentației un aer de improvizație, dar una autentică și reușită, făcându-te să te întrebi câte repetiții au făcut protagonistele, dar totodată și ce importanță ar mai avea, câtă vreme totul iese atât de bine.

Copilul exterior este, de fapt, un monolog dramatic atipic, pe care îl pătrunzi odată cu interpretarea celor trei "voci", ipostaze ale unei personalități schizoide. Privit în cheie psihanalitică, textul spune povestea unei femei care trăiește o maturitate tarată de traumele copilăriei. Născută într-o familie disfuncțională, dintr-o relație toxică și abuzivă, cu o mamă obedientă în fața soțului și absentă din viața fiicei sale, cu un tată incestuos care își părăsește familia, nu înainte de a lăsa urme adânci în evoluția copilului, Mona ajunge la maturitate, ratându-și copilăria și adolescența, reprimându-și amintirile, încercând să deceleze cauzele care au dus la un sine rănit și la o existență ternă și convențională. În ea trăiesc trei personalități care se luptă să-și câștige supremația: Maria, absolventă de Conservator, dornică de validare socială, prin aspirația la banalitatea condiției de profesoară de muzică, prin reprimarea sexualității și prin acceptarea unor relații infertile și umilitoare, interpretată de Adriana Irimescu, personalitatea năvalnică, frivolă, rebelă, vicioasă, dar sinceră, interpretată de Irina Bucescu, luptând pentru afirmarea realei vocații artistice a personajului și cea a fetiței rămase captive într-o copilărie neconsumată, la care tânjește încă, în interpretarea Biancăi Popp. Este, dincolo de canapeaua din cabinetul unui psihoterapeut și dincolo de orice abordare clinică, drama multor femei, spusă cum scriam mai sus, cu umor, candoare și onestitate. Și cum umorul este ingredientul a cărui absență a condamnat la moarte sau la uitare multe produse culturale contemporane și nu numai, prezența sa în acest spectacol, îl condamnă la viață. Nu e un umor negru, e unul gri, dar este tot ce trebuie pentru ca spectacolul să continue, indiferent unde, când, cum. Cu siguranță, ne vor da de veste cele ce i-au dat viață.

Alina Karina NIȚU

Doctor în filologie (Universitatea din București), autoare a unor studii monografice despre scriitoarele Alice Botez și Georgeta Mircea Cancicov, profesoară de limba și literatura română la Școala Gimnazială "Mircea Sântimbreanu" din sectorul 5, când și când bloggeriță, autoare a unor cărți încă nescrise, gânditoare a unor lucruri încă nespuse și multe altele trecute, în general, sub tăcere