Revistă print și online
(A vine mai aproape de Isa în timp ce I face exerciții de respirație așezat pe canapea)
Isa: (Către A) Și... la ce vârstă ai aflat că nu sunt părinții tăi naturali?
A: Mi-au spus demult părinții adoptivi asta, așa că m-am obișnuit cu ideea.
Isa: Nu ai fost niciodată curios, n-ai vrut să afli cine-s?
A: Aaa, ba da. Au fost multe nopți, în copilărie, când mi-i imaginam. Priveam uneori în oglindă și mă gândeam cum aș fi la o vârstă matură, la o vârstă ca a tatălui meu natural. Încercam, într-un fel, să mi-l imaginez pe el.
Isa: Hai, hai, mai spune...
A: La mine era și chestia asta, că ai mei, părinții adoptivi, erau blonzi și sărea tuturor în ochi că nu sunt al lor. Dar am învățat cum să ocolesc întrebările incomode. În timp m-am obișnuit cu situația. Până la urmă întrebări incomode tot ai în viață. Nu-s astea, sunt altele.
Isa: Ce frumos mai vorbești!
I: (Se ridică hotărât de pe canapea) Eu nu mai rezist! Uite, acum m-am gândit și am luat decizia. Mergem la maternitate și le spunem totul! Mă apasă, nu mai ține.
Isa: Hei, tinere, unde să mergi așa să spui asemenea lucruri unor femei care stau să nască? Ele trebuie protejate de emoțiile puternice, nu se face așa ceva. Exclus!
I: Doamnă, dar nu suport ideea de-a-mi crește altcineva copilul. Eu cred în familie, în a fi împreună, așa am fost educat. Așa am trăit cu ai mei. (Se uită către A) Uite, îți propun un târg. Vorbim cu soțiile noastre după ce nasc și facem schimb de copii. Îl adoptăm fiecare pe al celuilalt. Cred că se poate, nu știu, n-am habar.
A: Ce tot vorbești tu acolo?!? Nici măcar nu știm dacă-i adevărată chestia asta. Ai răbdare să nască și vedem cu cine seamănă.
Isa: Îți mai aduc un calmant?
I: Mai bine dezinfectant dintr-ăla pe bază de alcool. Îl tragem prin batistă.
Isa: Îmi pare rău, dar așa ceva nu se poate. Hai că începea să îți fie mai bine. Ia loc pe canapea și continuă exercițiile de respirație. (Către A) Și? Mai dă detalii...
A: Sunteți sigură că are de-a face cu situația noastră?
Isa: Nici nu bănuiești cât de sigură.
A: Că nu prea văd legătura. Bine, adică văd. Dar nu se leagă, nu știu cum să vă spun.
I: Se făceau chestii dintr-astea cu schimb de parteneri și pe vremea dumneavoastră? Swing... în comunism?
Isa: Se asculta, da.
I: Se asculta?
Isa: Mai circulau discuri de vinil cu melodii swing din perioada interbelică. Ce, credeți că eram atât de încuiați? Ieșeau niște serate cu dansuri și ceai...
A: (Către I) Muzică, mă, muzică...
I: Tu să taci!
A: (Către Isa) A trecut timpul și mi-am cunoscut și părinții naturali. Dar nu am simțit nimic față de ei... Nu știu cum să vă spun... Mă obișnuisem cu ideea, era ca o rană vindecată. Îi iertasem demult. Bine, cicatricile rămân... I-am privit mai mult cu un soi de curiozitate... biologică. Îmi căutam, în chipul lor, trăsăturile. S-au rugat de mine să vin alături de ei, să fim o familie. Am refuzat, desigur. Îmi era bine acolo unde eram și nici măcar să-i condamn nu aveam tragere de inimă. Pentru mine erau un subiect încheiat.
Isa: Mă simt așa obosită... Un fel de moleșeală mă cuprinde. (Către A) Tu... Nici n-ai habar... Dar ai depășit demult ceva ce eu nici măcar acum nu știu cum să apuc...
A: Am depășit multe limite cu tâmpenia noastră...
Isa: Da, așa e. Dar... Nu, nu la ea mă refer... E... Altceva...
A: Adică?
Isa: Nu-mi găsesc cuvintele încă... Simt că mi s-au aprins niște conexiuni. Cred că am un soi de revelație... E prima dată de când profesez și simt că ar trebui să fie invers.
I: Azi totul e pe invers, doamnă!
Isa: Am încercat să-mi reprim gândurile toți anii ăștia, dar, auzindu-te, mi-au revenit tăvălug în minte. Simt că mă ia cu o ușoară amețeală, ca un fel de vertij brusc împrejurul meu...
I: Dar luați loc pe canapea, doamnă. Eu nu mai am stare. Nu știu ce pastilă mi-ați dat, dar are efectul contrar. Parcă-i Red Bull, nu calmant!
(Isa se așază pe canapea, iar I se ridică. Ea devine pacient.)
A: Și... Să întreb ceva? Sau... Nu știu... N-am mai fost în rolul psihologului încă.
Isa: Întreabă-mă de copilărie, mai întâi, că acolo e miezul bucuriilor și al necazurilor noastre.
A: Cum v-a fost copilăria?
Isa: Superbă! Părinții mei se purtau extraordinar de frumos cu mine. Ireproșabil! Îmi făceau toate capriciile. Eram înconjurată de jucării, de rochițe care mai de care mai colorate. Și, chiar dacă era comunism, țineau toate sărbătorile religioase. Multe nu se găseau prin magazine, dar mie nu mi-a lipsit nimic în pofida sărăciei generalizate.
I: Fără internet, fără Tik-Tok, doamnă?
Isa: Nici cea mai mică umbră de Internet nu exista pe atunci. Aveam telefoane dintr-alea cu fir. Însă ne vedeam mai des la față, conta mult mai mult să te vezi fizic cu cineva. Acum... totul e virtual și obositor. (Către A) Uite, tinere, ce experiență de viață... Voiam să-ți spun că nu e nimic bătut în cuie. Mă refer la pace și echilibru. Eram mai mare decât ești tu acum când...
A: Când?
Isa: Când am aflat! Tata murise de câțiva ani, iar mama nu se simțea deloc bine. Înainte să își dea și ea sufletul, mi-a lăsat o scrisoare. Prinsă în durerea care mă încolăcea ca un șarpe negru atunci, durerea de a rămâne singură pe lume, am uitat de acea scrisoare și am descoperit-o abia la mai bine de un an după înmormântare, când făceam curățenie în casă. Deschiderea ei mi-a schimbat complet viața. Și ce să aflu...
I: Nu ne mai fierbeți, doamnă! Parcă toate care trebuiau să se întâmple, se întâmplă azi. Nu puteau să aștepte, măcar o parte dintre ele, și ziua de mâine. Staaați, nu mișcați. Vibrează!
A: Ce vibrează, ai luat-o razna?
I: Nuuu, vibrează telefonul. Un mesaj vocal pe WhatsApp. Ascultați! (Toți ascultă mesajul soției care îl informează că intră în sala de operație să nască). Alexandra a intrat în sala de operație, naște! Ăăă, Teodora.
A: Omule, și a mea?
I: A mea, a mea. Hai că în câteva minute voi primi poze cu fetița. Cu băiețelul, adică. Vai, mi-e creierul muci cu varză. Nu mai am stare. Unde rămăsesem, doamnă? Spuneți ceva care să mă scoată din starea asta de meduză lichefiată, că sunteți specialist. În viața mea nu mai fac vreo tâmpenie sexuală, mă jur!
Isa: Din acea scrisoare am aflat că cei pe care-i crezusem toată viața ca fiind părinții mei... nu erau părinții mei biologici!
I: Mă ia cu amețeli, doamnă. Nu mai spuneți dintr-astea. Noi am venit aici crezând că scăpăm noi de-ale noastre. Da’ le aveți și dumneavoastră...
A: Ba da, ba da, continuați. Cum ați reacționat, cum ați suportat vestea? Nici nu știu ce să întreb... Eu m-am obișnuit cu asta, știam din copilărie. Cred că a fost un șoc la dumneavoastră.
Isa: Atunci s-au născut fiicele mele! Adică atunci le-am cumpărat dintr-un magazin de pe strada principală și m-am decis să mă apuc de psihologie. Oricum, cu bărbații nu-mi ieșea nicio relație, copii nu puteam face, așa că am încetat să mai sper la o familie în sensul ăla, tradițional, al cuvântului. Simțeam cum alunec pe-o pantă... Nu știu cum să vă zic. Parcă înnebuneam și-mi părea bine. Prima facultate, la mine, a fost metalurgia, că aia se cerea în comunism. După Revoluție și, mai ales, după scrisoare, am început a doua facultate, pe cea de psihologie, și reușisem să aflu, cercetând arhivele maternității, cine erau adevărații mei părinți. Trăiau!
I: Eu nu mai trăiesc mult, frec telefonul ăsta de se topește în curând... O poveste normală la cap n-are nimeni azi? Familie, tradiție, ceva, așa, mai pe toate cele patru roți... Încotro ne îndreptăm? În câțiva ani o facem cu roboți...
A: Și i-ați contactat?
Isa: Încă nu am avut curaj... Dar știu totul despre ei! I-am urmărit de-atâtea ori din umbră. Am aflat unde stau și mă piteam cu mașina seara, lăsam în jos geamul, fumam mult și îi așteptam să vină acasă. Sunt în vârstă, bolnavi și săraci lipiți. Prima impresie e să bănuiești că un soi de răutate i-a împins să facă gestul ăsta. Sau că țin prea mult la propriul confort, iar copilul a fost un accident și n-au vrut să facă, dintr-un motiv sau altul, întrerupere de sarcină. Mai mult, pe vremea aia nici nu era legală întreruperea de sarcină... Și-acum începe să nu mai fie...
I: Mă ia cu amețeli dacă vă mai ascult, doamnă...
A: Tu ești amețit de când te știu... Acum te-a luat și cu tradițiile... (Către Isa) Continuați, dacă vă face bine.
Isa: Cu timpul, am început să cred că sărăcia i-a împins la un astfel de gest. Au o casă amărâtă pe undeva pe la marginea orașului. Mă mir că nu le plouă în casă sau că nu le-o dărâmă cineva să-și facă ceva modern acolo. Inițial am simțit furie pe ei, apoi resemnare. Acum simt un soi de milă. Le las din când în când un plic cu bani în cutia poștală, fără să spun de la cine-i. Dar, mă gândesc..
I: Nu aveți la ce să vă mai gândiți, doamnă, eu gândesc deja totul. Dar totul, efectiv. N-a mai rămas nimic altceva de gândit, vă spun sincer! Am gândit totul tur-retur.
Isa: Dacă nu ar fi fost acea scrisoare, viața mea ar fi fost mai liniștită acum... Poate că m-aș fi căsătorit... Pe fetițele mele sublime le iubesc din tot sufletul, le îmbăiez în apă și esență de trandafiri după fiecare probă practică de puericultură. (Către A) Spune-mi sincer, dar cât de sincer poți tu, până la urmă cine sunt adevărații părinți: cei care te nasc sau cei care te cresc?
I: Cei care te nasc, doamnă, asta e bună. Vai, ce dilemele nelalocul lor aveți în timp ce eu stau ca pe ghimpi și fac treișpre-paișpe. Nici că se mai mișcă oamenii ăia cu pozele, le-o fi picat netul la maternitate. Sunt singurul care vrea o familie normală aici!
A: Cei care te cresc! Eu așa am învățat pe propria piele... Am simțit în comportamentul lor tot ceea ce trebuie să simtă un copil. Nu am avut niciodată vreo problemă de integrare... Probabil că-i voi povesti copilului meu, dar nu cât e mic. De asta nu-s ca... (Indică spre I)
I: Vaiii, sunteți cu capul. Făcuți în eprubete. Unul mai dihai ca altul. Mă arunc de la fereastră. E la parter, doamnă?
A: Niciun părinte nu e perfect... S-au străduit să îmi ofere tot ceea ce trebuie, iar asta eu am resimțit-o ca iubire adevărată. Nu condiționau de nimic sprijinul lor. Mai conta că nu ne curge același sânge prin vene?
I: Cum să nu conteze? Păi dacă nici asta nu contează, ce mai contează?!? Dacă nici să ai același sânge nu mai înseamnă familie, atunci de altceva?!? A luat-o lumea razna... Mâine, poimâine, mă iei cu să înfieze copii și ăia de-s pe invers și-am rezolvat tot bâlciul. Gata, ajungem la balamuc!
A: Doamnă, nu știu, poate văd eu altfel... Eu sunt de acord să înfieze copii chiar și familiile gay... De ce să stea prin orfelinate și să ajungă vagabonzi sau drogați când pot cunoaște dragostea unei... familii... ca să zic așa. Na, nu știu dacă mă exprim foarte bine. Dar cred că înțelegeți ce vreau să zic aici. Am văzut atâtea...
I: Băi, alo, ești prietenul meu de-o viață. Acum că te aud cu tâmpeniile astea, îmi pare rău că nu te-am bătut la timp. S-a udat bluza pe mine de la atâtea emoții, mi s-a uscat limba-n gură. Părinți adoptivi, familii pe invers, pe bune?!? Dar de familia aia cu mamă și tată, părinți naturali, am uitat complet de ea?
Isa: (Către A) Avem voie să fim imperfecți... Avem voie și să gândim altfel decât norma. Vorbind cu tine așa mă simt, într-un fel, eliberată. Parcă mi s-a luat o piatră de pe suflet. Ești psihologul pe care nu l-am avut niciodată, cel pe care l-am căutat atâția ani în zadar în cărțile de specialitate! Știi, experiențele comune leagă cel mai bine... Mă gândesc, ziceam, că aș putea...
I: Staaați! Nu mai suflă nimeni niciun cuvânt!
Isa: Mai încet, că-mi trezești fetițele!
I: Aș trezi tot cartierul, mi s-a născut fata! Ăăă, pardon, băiatul. Băiatul, băiatul, că băiat am. Ia veniți încoace să vă arăt pozele. (Se strâng împrejurul lui și se uită la niște poze de pe telefon) Nu e așa că e adorabil? Vai, ce năsuc, ce ochișori, ce cuculeț! E o minunăție de bebeluș!!! Știți ce cred?
A: Ia uimește-ne!
I: Cred că am scăpat și fiecare are copil cu cine trebuie! E-atât de frumos că n-are cum să fie a lu’ ăsta (Indică spre A)! E-al meu, doamnă, al meu!
A: Și eu care ți-am zis să nu te mai agiți ca un pepsi...
I: E cea mai fericită zi din viața mea. Diseară bem! Mult!
A: Stați, vibrează și la mine!
I: Hai, poate naște și Teodora. Ăăă, Alexandra. Că Teodora e soția mea și abia a născut un băiat minunat. Ah, viitorul inginer auto al lui tati! (Pupă ecranul telefonului)
A: Gata, intră și a mea să nască. Vai, ce zi. Omule, trebuie să mergem la maternitate. Nu bem înainte!
I: Dar diseară... Diseară rupem!
A: Una nu scapă... nebăută!
(Ies din cabinetul de psihologie veseli, ținându-se de gât.)
Isa: (Strigă către A în timp ce ei ies și nu mai aud nimic) Dacă primești vreodată o scrisoare, n-o deschide!
(În timp ce lumina scade, auzim cum se formează un număr de telefon, apoi se aude vocea lui Isa.)
Isa: Mamă, sunt eu...
Scriitor gălățean (născut pe 3 februarie 1980), Andrei Velea scrie proză, poezie, eseu jurnalistic, fiind autorul mai multor cărți, între care "Gimnastul fără plămâni" (2010), "Hotel în Atlantida" (2011), "Lumea e o pisică jigărită" (2012), "Orgoliul" (2013), "Plaja de la Vadu" (2013), "Benzinăria whiskey" (2017) "#Agora" (2018), "Omul vag". Cel mai recent volum al său este "a.normal"(2022), un roman foarte bine primit de public. Implicat în promovarea culturală și în diverse acțiuni sociale, Andrei Velea face parte din diverse grupuri, fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România și președintele filialei Galați a Asociației Creatorilor de Ficțiune, a înființat PACT, alături de alți intelectuali gălățeni.