Dacă tot este evidentă legătura dintre lectură și călătorii, pe unde vă poartă pașii, mașinile, avioanele, inspirați de cărțile citite? (Petre Nechita)

Recunosc că am folosit adesea lecturile ca pe un mijloc de a călători în cele mai stranii și bizare locuri, de a explora teritorii îndepărtate, ținuturi inaccesibile sau pur și simplu de a ajunge acolo unde mi-ar fi plăcut să merg, dar mi-a fost imposibil, la un moment dat. Am făcut călătorii obligatorii, astfel, am rămas un timp captivă în Regatul Viselor, coșmarescul și întunecatul Perla din romanul Cealaltă Parte al lui Alfred Kubin, l-am însoțit cu inima cât un purice pe Jonathan Harker în inima Carpaților, la castelul Contelui Dracula; din porunca regelui Pelias, m-am îmbarcat împreună cu Iason, pe Argo, pornind prin Tesalia în căutarea lânii de aur, și, văzând cât de mult mi-a plăcut marea cu aerul ei sărat, am navigat puțin și cu Odisseus. Apoi, mărturisesc deschis că, lecturând romanul lui Tolkien mi-am dorit tainic ca frăția inelului să rămână cât mai mult cu putință în luminoasa vale a regatului Rivendell.

Cu toate acestea, cred că în copilărie am făcut cu adevărat cele mai interesante călătorii. Jules Verne m-a purtat cinci săptămâni în balon, m-a dus spre centrul pământului, la poli și la 2000 de leghe sub mări. La întoarcere, m-au întâmpinat muschetarii lui Alexandre Dumas și Victor Hugo alături de Cosette și Gavroche pe străzile vechi și prăfuite ale Parisului. În adolescență am călătorit cu Ionel Teodoreanu la conacul îmbelșugat al Medelenilor, apoi cu Mircea Eliade am regăsit Bucureștiul interbelic și litoralul românesc, cu Mihail Sebastian am fost la ski în stațiunile de pe Valea Prahovei. Acum vreo șase ani, într-o vară toridă, citind Diana Adamek, Adio Margot, m-am pomenit visând la mirosul dulce-acrișor al portocalilor înfloriți dintr-o grădină de pe coasta italiană, Amalfi. Și, la un moment dat, citind Doina Ruști m-am trezit lângă mine cu un duh transparent "ca o peltea" care m-a purtat pe deasupra târgului vechi al Bucureștilor, arătându-mi veșmintele prețioase și viețile încâlcite ale boierilor fanarioți.

Uneori, am fost chiar și geograf (literar). Lucian Blaga și Cercul Lierar de la Sibiu m-au învățat să privesc Clujul, Sibiul și toată Transilvania, prin lentila literaturii universale. Cu ajutorul lui Thomas Mann, (Casa Buddenbrook), am vizitat burghezul oraș hanseatic Lübeck, l-am însoțit pe inginerul naval Hans Castorp în trenul care avea să-l ducă în inima Alpilor Elvețieni, (Muntele vrăjit), m-am plimbat la Weimar căutându-l pe Goethe (Lotte la Weimar). Alături de Hugo von Hofmannsthal și de membrii grupării Jung-Wien, am privit orașul habsburgilor printr-o peliculă fină reflectând culorile psihanalitice ale începutului de secol XX.

După ce am încheiat cu cartografierea străzilor Vienei m-am îmbarcat spre o nouă destinație, Veneția, care avea să-mi câștige atenția pentru o bună bucată de vreme. Aici a început adevărata poveste a orașului-personaj pe care romanul lui Gabrielle D’Annunzio, Focul, mi-a picurat-o lent în ureche, înfășurând-o în atmosfera crepusculară a serilor târzii de toamnă, în nuanțe prețioase de aur și aramă. Destinație predilectă a literaturii decadentismului european, Veneția, cu ale sale caracteristici care par izvorâte din confuzia termenilor oximoronici: lust (dorință), lose (desprins, desfăcut) și lutschen (a topi, a dizolva), m-a făcut să-l zăresc pe străzile sale înguste și sinuoase pe Gustav von Aschenbach grăbind pasul în urma unui grup de turiști polonezi fixându-l atent pe efebul blond, Tadzio (Moartea la Veneția). În Piața San Marco, am dat peste un domn cu pălărie neagră, înfășurat într-un pardesiu gros ca o mantie înaltă și întunecată, cu guler de blană. Îmbrăcat total nepotrivit cu vremea de-afară, îmbătrânit, și trist, cu cearcăne întunecate în jurul ochilor, Marcel Proust mergea lent, cu mâinile la spate, ca și cum ar fi vrut să asculte sunetul propriilor pași reflectându-se în pietrele din pavaj; Apoi privirea lui s-a ridicat, și, cu gândul la picturile lui Carpaccio, și la cum le descrisese John Ruskin, a trecut pragul Bazilicii și s-a apropiat de baptiser. Romanul În căutarea timpului pierdut așează Veneția între cele trei simboluri ale memoriei alături de Balbec și de Combray, printre marii piloni metonimici ai operei lui Marcel Proust. Geografia proustiană însă, nu suportă foarte bine schematizările excesive, ca atare marea surpriză pusă în scenă de În căutarea timpului pierdut este faptul că autorul său își construiește spațiul literar folosindu-se de oglinzi, adică de anumite trăsături cvasi-similare ale locurilor-cheie pe care le descrie. Astfel, geografia de la Combray, locul copilăriei, cel mai important simbol pentru memorie, dar și pentru efervescența personalității artistice, se suprapune, în virtutea unor trăsături comune, peste geografia de la Auteuil, cartierul în care s-a născut însuși autorul, iar descrierea Tansonville, care în realitate se află situat la numai cațiva kilometri distanță de Illiers-Combray, repetă multe dintre atribuțiile străzilor din centrul Parisului, constelate în jurul străzilor : Malesherbes, Rue des Courcelles și Parc Monceau (primele două găzduind chiar locuințele familiei doctorului Adrien Proust, în tinerețea autorului). Toate aceste locuri, modele difuze, discrete și complementare pentru "imemorialul" Combray, poartă cu ele aceleași serii de senzații, îndeamnă la reverie și constituie, după mine, cea mai frumoasă parte din matricea universului romanesc proustian. De aceea, încercând să găsesc un referent real pentru un loc livresc, l-am căutat, în apropiere de medievalul Chartres, la Illiers- Combray,- kilometrul 0 al madlenelor- , în locul unde trăiesc și astăzi atât Marcel Proust cât mai ales Naratorul său, într-un timp suspendat dincolo de timp.

"Din depărtare, pe o rază de zece poște, văzut din tren când soseam în ultima săptămână înainte de Paște, Combray-ul nu era decât o biserică ce rezuma orașul, reprezentându-l, vorbind depărtărilor de el și pentru el; și, când te apropiai îți făcea impresia că strânge în jurul mantiei sale înalte și întunecate, în plin câmp, împotriva vântului, după cum o păstoriță își strânge oile, spinările lânoase și cenușii ale caselor adunate, pe care urma unui meterez din Evul Mediu le împresura ici și colo cu o linie atât de perfect circulară, ca un orășel din tabloul unui primitiv." (Marcel Proust, Swann, În căutarea timpului pierdut, volumul I, traducere de Radu Cioculescu, prefață de Cornel Mihai Ionescu, cap II, p. 63)

"…Trecuseră ani mulți de când, din amintirea pe care mi-o lăsase Combray-ul, tot ce nu era teatru și drama culcării mele nu mai exista pentru mine, când într-o zi de iarnă, întorcându-mă acasă, mama, văzând că-mi era frig, îmi propuse, împotriva obiceiului meu să beau puțin ceai. Am refuzat la început și, nu știu pentru ce, m-am răzgândit. Ea trimise după una din prăjiturile scurte și durdulii numite mici madlene, care parcă ar fi fost turnate în ghiocul scobit al unei scoici Saint-Jacques. Și curând, în mod mașinal, copleșit de ziua mohorâtă și perspectiva tristă a zilei de mâine, am dus la gură o linguriță de ceai în care înmuiasem o bucată de madlenă. […] o plăcere fermecătoare mă cuprinse, mă izolase […]. Încetasem să mă simt mediocru, întâmplător, muritor. De unde putea să-mi vină această bucurie puternică? Simțeam că ea era legată de gustul ceaiului și al prăjiturii…." (Marcel Proust, Swann, În căutarea timpului pierdut, volumul I, traducere de Radu Cioculescu, prefață de Cornel Mihai Ionescu, cap I, p. 59)

"…au trecut mulți ani de la Combray unde, când ne întorceam foarte târziu de la plimbare, vedeam reflexele roșii ale apusului pe geamul ferestrei mele. La Tansonville, la doamna de Saint-Loup, e alt gen de viață, alt gen de plăcere pe care-l gust ieșind numai noaptea, colindând pe clar de lună drumurile pe care odinioară mă jucam la soare; și zăresc de departe, când ne întoarcem, străbătută de pâlpâirile lămpii, far singur în noapte, odaia în care aș fi adormit în loc să mă îmbrac pentru cină." (Marcel Proust, Swann, În căutarea timpului pierdut, volumul I, traducere de Radu Cioculescu, prefață de Cornel Mihai Ionescu, cap I, p. 21)