Începând din toamna anului 2020, telespectatorii români au descoperit în grila de programe o propunere nouă: „Zi de zi”, avându-l în centru pe preotul Constantin Necula. Problemele acestei microemisiuni aparent inocente sunt numeroase și deloc neglijabile. Pentru că am fost și rămân o persoană a investigației lucide și detașate, le voi enumera pe cele mai importante dintre acestea:

1. Emisiunea în cauză, extrem de scurtă, dar elocventă, reprezintă un exemplu tipic de propagandă asumată de clerul ortodox. Într-o țară membră a Uniunii Europene, angajată să respecte, în mod egal și imparțial, drepturile tuturor ...

Munca. Probabil cel mai pervers și manipulator concept al societății burgheze. Cât efort a trebuit depus ca oamenii să creadă că cel mai important lucru pe care-l pot face în viața lor este să muncească! Și să nu uităm că, între drepturile omului, se află și acela la muncă. Așadar, a munci este nu o îndatorire, nu o corvoadă, ci un drept, ba mai mult, un privilegiu… Iar societatea contemporană a dus până la extreme fetișizarea activității productive, etica corporatistă (sic!) presupunând nu doar vânzarea unor capacități, cunoștințe sau pur și simplu forță de muncă brută, ci și atașamentul ...

În ochii publicului larg și puțin dispus la analiză critică obiectivă, monarhiile rămân seducătoare din două motive principale: asigură stabilitate politică la vârf (chiar dacă monarhii sunt, aproape invariabil astăzi, pur constituționali, nu absoluți) și furnizează acele elemente de mitologie fastuoasă menite să injecteze metafore ale grandiosului în trupul hâd și sărac al democrațiilor parlamentare. (Între paranteze fie spus, o critică asemănătoare s-ar putea articula împotriva aristocrației de sânge, mai ales că aceasta suferă de toate tarele atribuibile regalității.)

La o privire mai atentă însă, monarhiile se dovedesc absurde tot din două motive ...

Într-o carte de referinţă, Freud povestește o experienţă personală despre mecanismele uitării temporale și parţiale. Vrând să pomenească numele pictorului Luca Signorelli (1441-1523), își dă seama că nu-l mai știa. I se ștersese așa cum se șterg unele nume, pe care le credeai înrădăcinate în memoria ta.

Circumstanțele sunt desigur interesante: călătorea împreună cu cineva prin Bosnia și Herţegovina și, vrând să-și întrebe însoţitorul dacă a fost la Orvieto și dacă a văzut celebrele fresce ale lui Signorelli, nu-și mai amintește numele artistului. Este o experienţă bine cunoscută oricărui om și care adeseori pune în alertă memoria și zdruncină încrederea de sine. Freud analizează acest ...

Când cineva se evidențiază în mod deosebit sau excelează fără un efort special într-un anumit domeniu, vorbim de obicei despre talent. Artist talentat, scriitor talentat, muzician, ba chiar și fotbalist talentat sunt aprecieri care nu miră pe nimeni. Este o recunoaștere simplă a unor abilități înnăscute, manifestate într-un anumit domeniu, mai ales unul care presupune și o componentă artistică, de creație... Nimeni nu vorbește despre un agricultor talentat, deși poate fi extrem de abil, dar se poate afirma despre un matematician sau despre fizician că este talentat, deoarece, în straturile cele mai înalte ale științei, intervine și un element creator, un instinct care nu poate fi învățat.

...

Ieri și astăzi, când pandemia a îngrămădit între oameni distanțe insurmontabile, librăriile respiră intermitent, se prefac că există în ciuda sufletelor inexistente care să le anime. Târgurile de carte, izgonite și ele din concret și obișnuință, rămân amintiri cu marginile franjuri. Moda lansărilor cu public (la multe dintre ele riscai să faci infarct în încercarea de a-ți oxigena creierul cât mai discret) s-a rostogolit și ea în neant. Ducă-se!

Viața-viață, cu toate ale ei, și-a legat punțile în zări online. Oamenii își potrivesc acum destinele pe Zoom, introduc parola pe Google Meet și își negociază fricile, plictiselile, micile fericiri, până și examenele, pe ...

Vineri, 29 ianuarie, în jurul orei 5 dimineața, un incendiu a izbucnit la Institutul „Matei Balș” din București. Hrănit de atmosfera bogată în oxigen, focul a mistuit nu mai puțin de patru saloane de la parter, iar catastrofa a făcut, în total, șase victime. Desigur, cei peste o sută de pacienți rămași în viață și traumatizați de flăcări au fost evacuați la alte spitale din București. Sâmbătă, 30 ianuarie, președintele Klaus Iohannis a fost interpelat de reporteri pe când se relaxa la schi, în stațiunea Păltiniș. „Cum e la schi, domnule președinte?”, suna întrebarea jurnalistului aflat pe pârtie. Răspunsul venea prompt: „Bună ziua. E foarte bine. Vă invit să veniți”.

...

În pripa toamnei, când mi-am smuls din piept promisiunea, prizam tăriile albicioase ale Dealului Mare. Strângeam în târne de răchită ciorchinii încărcați de promisiuni amețitoare, migdalele răsucite din calcarul sarmațian al Istriței și nucile rostogolite dinspre cer. Damigene pântecoase din sticlă verde luceau discret, în așteptare. Eram fericit.

Poate tocmai aceasta să fie explicația limpezimii cu care văd astăzi totul. Până la urmă orice pariu (chiar și unul literar) se naște din orgoliul și ...

Ca persoană rațională și laică, mi-a venit greu să înțeleg de ce cred oamenii în bazaconii, deși, în tinerețe, nu am fost nici eu scutit de morbul idealismului, insuflat de lecturi filosofice prost asimilate. Imun la expunerea îndelungată la formele agresive ale ridicolului, jurnalistul britanic Francis Wheen a avut răbdarea de a scrie o întreagă carte pe această temă, pe care a intitulat-o, sugestiv, How Mumbo-Jumbo Conquered the World: A Short History of Modern Delusions (London: Quercus, 2004). Acolo, curioșii vor găsi un tratament extensiv aplicat unor fenomene dintre cele mai delicioase, de la scenarii catastrofiste la credințe în extratereștri. Și la noi, recent, infatigabilul și degrabă declanșatorul de râs homeric Radu ...

Sentimentul de jenă este abia la pubertate. Istoricii care analizează societatea spun că până la începutul secolului al XIX-lea, sau, mai exact, până la Erasmus de Rotterdam și bine-cunoscutul lui manual de conduită, cuvântul „rușine” nu avea înțelesul pe care îl cunoaștem astăzi.

Rușinea îi era atribuită, de exemplu, unei fete care își pierdea virginitatea înainte de căsătorie sau, și mai grav, avea relații cu un domn care se limita la o noapte de amor. Dar această rușine nu avea întocmai consecințe „de conștiință încărcată” ci, pur și simplu, urmări pecuniare – considerate mult mai grave în epocă. Ca să o spunem pe șleau: fata își pierdea valoarea sau mare parte din ...

De îndată ce a apărut, la finele lunii octombrie 2020, trailer-ul noului film produs de Michael Bay și regizat de Adam Mason, Songbird, producția a primit eticheta de „exploitation cinema”. Trama peliculei este simplă, dar familiară: America este surprinsă în cea de 214-a săptămână de carantină, după ce o variantă mutantă a virusului Covid-23 s-a dovedit a fi capabilă de a ataca direct țesutul cerebral. Cifra deceselor la nivel mondial a depășit cu mult cifra de 100 de milioane, iar autoritățile creează adevărate tabere de izolare (o metaforă transparentă a lagărelor de concentrare, care, merită să amintim, nu au fost inventate de naziști, ci de anglo-saxoni, ...

În 1921, B. Fundoianu republica în Rampa articolul La cimitirul evreiesc din Iași, apărut prima dată în 1920, în revista Lumea evree. Textul, scris pe un ton nostalgic, la persoana I, evoca figura tatălui, veritabil cunoscător al tradiției ale cărei sensuri nu ajunseseră până la fiu:

„Cuvintele ebraice nu-mi spun nimic. Nu cunosc cheie pentru sensul lor, dar spun lucruri cari ocolesc mintea, care alunecă altundeva. De Paști (țin bine minte), seara, la masă, se deschide ușa. Poate ca să intre vântul. Poate ca să intre Eliahu. Și tata cânta prea bine ebraica, ca să nu fi venit să beie Eliahu." ...

La emisiunea Beyond 100 Days de pe BBC, am asistat la un dialog care m-a pus pe gânduri. Rachel Syme de la New Yorker, vorbind despre ghidul ei de cadouri de Crăciun pentru anul 2020, s-a arătat extrem de încântată de cănile termice (sau inteligente), capabile să-ți țină băutura fierbinte mai multe ore (în timp ce scriu aceste rânduri, un reportaj de la TV ne arată cum „goana după cadouri” continuă și după Crăciun).

Jurnalistul britanic a contrazis-o vehement: este în natura lucrurilor ca o cafea pusă în cană să se răcească, iar dacă ți s-a recit, ei bine, aceasta este o pedeapsă pe care trebuie s-o accepți. Trebuia sa fi văzut expresia de absolută ...

După ce am atacat, în ultimele editoriale, teme profunde și sobre, cu miză socială acută, iată că a venit momentul unei schimbări de ton substanțiale. Fiind iarnă și final de vacanță nu există moment mai potrivit decât să povestim despre mâncărurile favorite.

*Când am mâncat cele mai bune mese de care îmi amintesc? *

Două ocazii își dispută titlul. Prima s-a consumat la Lyon, într-un restaurant distins, dar discret strecurat pe o străduță de lângă Place Bellecour: o supă de ceapă proaspătă a fost urmată de filet de bœuf cu sos de sparanghel și de o ...

Piețele orașelor sunt un rezumat al istoriei lor. Chiar și atunci când înfățișarea lor datează dintr-o anumită epocă, ele păstrează, ca un palimpsest, resturi, fragmente din trecutul lor mai vechi. La Roma, una dintre cele mai frumoase piețe e piața Navona. Un ansamblu baroc absolut spectaculos a cărui înfățișare datează în principiu din secolul al XV-lea : către finalul secolului piața capătă actuala ei înfățișare, inclusiv fântâna care se vede în spatele meu, opera lui Bernini, Fântâna celor patru fluvii. Dar piața păstrează amintiri mai vechi. Mă gândesc, în primul rând, chiar la ...

Întrebare: ce mă califică să-mi dau cu părerea despre ultima capodoperă antumă a lui Gustave Flaubert? Paranteză: zic „ultima”, pentru că Ispitirea sfântului Anton mi se pare o carte slabă. Am închis paranteza. Răspuns: păi, trei lucruri. Întâi, că sunt un cititor destul de tăbăcit (pe nișa romanelor, vreau să spun; la poezie și proză scurtă sunt tămâie). Al doilea, că nu am citit cartea asta din propria mea alegere, ci la recomandarea lui Florin Iaru. Iar al treilea, c-am căzut peste niște afinități elective.

Educația sentimentală este un roman lung și plictisitor, cu un titlu absolut ...

Revista Opt motive împlinește aproape un an. La finalul lui 2019, când am început să scriu și să trimit texte pentru ceea ce avea să devină un editorial, cu toate plusurile și minusurile pe care le implică, totuși, constanța publicistică, nu mi-aș fi imaginat niciodată cum avea să arate anul 2020. Încheiam rândurile inaugurale ale rubricii astfel:

„De cele mai multe ori însă, proiectarea soluției în câmpul posibilului este singura opțiune înțeleaptă pe care ne-o oferă un timp ca al nostru, prea des amenințat de fundamentalism religios și de războaie în numele credinței”. ...

Cred că nu mi-am dorit niciodată atât de mult să se încheie un an. Știu că nu sunt singura și nici nu îmi fac iluzii că 2021 va fi cu mult mai bun, că ne va scăpa peste noapte de toate relele sau că va aduce libertăți mai mari decât cele îngăduite în prezent de „noua normalitate”. Pur și simplu nu mai am răbdare. S-ar zice că, în ceea ce mă privește, nu am învățat nimic din anul ce se încheie.

Îmi fac, la ceas de bilanț, autocritica, pentru că am ascultat zilele trecute, la un post de televiziune, răspunsurile unor invitați mai mult sau mai puțin faimoși, la o întrebare de felul acesta: „Cum v-a modificat perspectiva anul ce ...

Ca și când nu era suficientă fragilitatea pieței de carte din România, în privința literaturii române contemporane, pandemia a lovit cu precizia unei torpile, scufundând colecții, paralizând târgurile de carte și, per total, potențând și mai mult insularitatea scriitorului român într-un peisaj al consumului de carte sufocat de etichete „best seller NY Times”, maculatură motivațională și alte ISBN-uri, bune de vânturat pe la agape corporatiste.

Și totuși, în linia frântă și subfinanțată din cardiograf tot mai palpită viața. OPT motive este unul dintre proiectele care s-a încăpățânat să facă opoziție unui an în care un infam patogen ne-a transformat casele în buncăre, corpul ...

Puterea și înțelepciunea au făcut întotdeauna casă bună în orice poveste în care apare un erou năzdrăvan care își face apariția pe lume într-un mod miraculos și care părăsește tihna și confortul casei părintești pentru a pleca într-o misiune specială. Povestea evenimentelor sacre este reiterată de sărbători ca și cum s-ar întâmpla „aici și acum”, sub ochii noștri, pentru ca energia miraculosului să se regenereze, pentru ca noi, cei de astăzi, să fim, din nou, martorii faptelor extraordinare care s-au petrecut cândva. Ceremoniile aztece din vechiul Mexic, reconstituite după vechile codexuri și însemnări din timpul sau din perioada apropiată Conquistei, precum și sărbătorile europene din luna decembrie aduc cu sine întâmpinarea fastuoasă a copilului soare, cel care are parte de o ...

Iaca se-mplinește anul de când se punea la cale nașterea acestei reviste, Opt motive. Un an în care distopia s-a transformat în real, un an în care totul s-a transferat în online, în care salvarea a venit parcă, mai mult ca altădată, tocmai din cărțile pe care le-am citit, din textele pe care le-am scris, din prieteniile legate și întreținute într-o proporție covârșitoare pe ecrane, din oamenii pe care i-am descoperit în proximitatea noastră, fie și în manieră digitalizată, în scriitorii ale căror volume, proze, eseuri ori poeme le-am gustat...

În ceea ce mă privește, revista aceasta, în a cărei continuitate atâția n-au ...

Bon Anniversaire revistei OPTm, din patru motive:

1. Pentru că m-a făcut să cred un timp că a fost înființată din vreo opt motive, când ea era doar anagrama a trei elemente ce-i vor umple paginile: Opinii- Povești-Texte;

2. Pentru că percepând corect contemporaneitatea, solicită autori de calitate care semnează texte pline de savoare și vivacitate, într-un cuvânt: reușește să cultive modernitatea prin tradiție;

...

Geamul meu de la bucătărie e din sticlă de Nevada. Are 12 pătrate glazurate prin care cerul se vede de parcă ar fi mereu ceață afară. Numai că anul ăsta a fost ceață și înăuntru. Am o mulțime de îmbrățișări pe care nu am apucat să le dăruiesc. O strângere de mână, un croissant împărțit în mijlocul drumului, o atingere pe obraz... Mărunțișuri duioase și palpabile, care înainte erau la fel de firești ca un răsărit de soare, s-au transformat acum în mărunțișuri duioase și atât. Dicționarul Collins zice că „lockdown” e cuvântul anului 2020, însă pentru mine e "blurry”.

Întrebări, frici, dor, nesiguranțe, grijă, multă grijă, casa devenită birou și ...

Dacă nu mă înșel, revista „Opt motive” a fost lansată cu puțin timp înaintea răspândirii pandemiei Covid-19 la noi în țară. A fost un succes imediat și a virusat mulți cititori. Revista, nu virusul. Am și răspuns la un chestionar legat de viața mea scriitoricească din timpul carantinei. Aceasta a fost prima mea contribuție pentru revistă.

Apoi, am continuat să public recenzii de carte, traduceri și proză. Ceea ce m-a surprins cel mai plăcut în lunga mea colaborare a fost apariția neîntreruptă, chiar și în lunile de vară, când majoritatea redacțiilor iau pauză. Nu pot decât să-i urez ...

Iată-ne ajunși la finalul unui an dificil, care ar fi trebuit să fie plin de activități, bucurii, bună-dispoziție și realizări. Din păcate, nu a fost să fie așa, pandemia de coronavirus dând peste cap proiecte, planuri, și, din nefericire, chiar familii, unii pierzându-și oamenii dragi din pricina acestui năprasnic virus. Să vezi teatre, cinematografe, școli și facultăți goale, să nu ai posibilitatea acum, de Crăciun, să petreci cu familia sau să te bucuri de un pahar de vin fiert la un târg specific, să nu poți participa la un festival de muzică, pe lângă multe alte restricții ce ni s-au impus – toate acestea pot crea, cel puțin în cazul meu, sentimente de tristețe și de neputință.

...

Urmăresc OPT motive încă de la începuturile sale. Eram și încă sunt fascinat de interviurile extravagante ale misteriosului Zenob, mă întrebam cine este acest personaj ieșit din comun, cum de le știe el pe toate. Îmi plac Opiniile, Poveștile, Textele și oamenii minunați din spatele lor și pentru asta, mi-am dorit să fiu și eu o părticică din această istorie, iar cineva de sus, sau ascuns în lumea virtuală a internetului mi-a ascultat această dorință tainică: așa mi-au apărut povestirile Cad oameni (în numărul 20) și Diamante pentru Kimberly (în numărul 28). Și, știți cum se spune despre ...

Anul acesta, piețele europene au traversat o perioadă ciudată, fără precedent. Rostul piețelor, ca al tuturor spațiilor publice, e să fie pline de lume. În mod paradoxal, exact aceste spații au fost goale, au fost lipsite de lume, au fost lipsite de viață. Doar în mod accidental, oamenii au petrecut aici ceva mai mult timp. Cu poliție, cu armată, spațiile acestea și-au schimbat destinația, și-au pierdut rostul. Rostul piețelor e acela ca oamenii să stea, să staționeze. Să se bucure de timp. Să piardă aici timpul, să-l piardă de fapt câștigându-l. În timp ce rostul străzilor într-un oraș e ...

În România, din nefericire, există un decalaj de percepție între drepturile de care ar trebui să se bucure femeile și cele de care se bucură bărbații. Multe lucruri care i se interzic unei femei (de la expunerea publică în stare de ebrietate la aventurile erotice pasagere) îi sunt îngăduite tacit unui bărbat. Deși deranjează profund și în cazul diferenței de salarizare în favoarea bărbatului pentru calificări similare și condiții de muncă identice, probabil că dublul standard transpare cel mai pregnant în cazul violenței domestice. Concret, am auzit eu însumi replicile unor bărbați la întrebări legate de soți care își bat soțiile: „dar de ce nu se spune nimic despre nevestele care își bat bărbații?”. Răspunsul este simplu: pentru că numărul femeilor care-și agresează ...

Căderea comunismului a avut consecințe importante nu doar în Europa, ci și în lume, punând capăt războiului rece, dar și unor consuetudini culturale. Traducerile masive, editarea cărților până atunci interzise au creat în Estul Europei o situație bulversantă, care a frânat creația cel puțin două decenii . Viața nu a continuat progresiv, ci cu poticneli, cu idiosincrazii, între care aș pune pe primul loc studierea comunismului ca obligație morală, detalierea situației de victimă, ori anatomia golurilor culturale etc. Și Occidentul a fost afectat de aceste schimbări. Reevaluarea propriilor resurse existențiale în raport cu lumea scăpată din comunism, șocurile create de valurile de imigranți, ca și obsesia globalizării au avut un impact vizibil asupra culturii. ...

Decizia de a mă înscrie la doctorat a fost una impulsivă, ba chiar irațională, luată pe un drum spre casă de la muncă, după o discuție cu cineva care îmi povestea cât de greu reușește să dea de profesorul îndrumător pentru a-i semna finalizarea primului an. Singurele mele realități în punctul acesta despre obținerea unui doctorat în România erau că toți profesorii mei din liceu aveau așa ceva (se sărea parcă un grad și se plătea în plus) și că am participat accidental la lansarea cărții Fabrica de doctorate a Emiliei Șercan. Mai asistasem în 2019 la o susținere de lucrare de doctorat și anul acesta la o alta (online), ambele realizate de medici care au cercetat lucruri complicate, pe loturi mari de pacienți, cu criterii de includere foarte stricte, având o ...

Unul dintre primele lucruri care mă frapează atunci când intru în contact cu un străin venit în România este nonșalanța afișată prin tot ceea ce îl definește, din exterior spre interior: aspect, atitudine, deschidere. Și nu este vorba despre o nonșalanță grosolană, ci de una naturală, devenită absolut normală, acel „je ne sais quoi” frapant, care te face să concluzionezi de la distanță că persoana nu este din România. Și ca să verbalizezi asta, inevitabil, tragi aer în piept pentru că ai o senzație de oftat și îți modulezi tonul vocii într-un timbru dezarmat... Mai zabovești două-trei secunde cu privirea către „inculpat” și apoi îți vezi de drumuri și de gânduri (întrebări și răspunsuri stereotipe, de cele mai multe ori de tip colectiv, bazate pe opinii în virtutea cărora ne ...

Alegerile parlamentare din anul coronavirusului se remarcă, înainte de toate, prin absenteismul masiv. Prezența la urne a fost, potrivit datelor oficiale, de sub o treime: cifra exactă este 31,84%. Practic, mai mult de doi cetățeni cu drept de vot din trei nu s-au prezentat la cabinele de vot.

Confruntați cu acest dezastru de imagine publică, unii membri mai vocali proveniți fie din partidele influente (PSD și PNL), fie din cele emergente (USR-Plus și infamul AUR) s-au grăbit să acuze populația obișnuită de iresponsabilitate, de lipsă de civism și chiar de ingratitudine. Altfel spus, în timp ce partidele s-au luptat cu virușii, cu sărăcia și cu spectrul crizei ...

„Cică la început Dumnezeu îl făcuse pe om cu aripi, ca să poată zbura. Calul l-a rugat pe Dumnezeu să-i ia aripile, zicând că-l va duce în spinare ca vântul.” (Gh. F. Ciaușanu)

Se spune că cel mai bun prieten al omului este câinele, dar asta ar fi valabil, să zicem, pentru secolele din urmă, când menirea unui câine s-a dovedit a fi, de cele mai multe ori, îmblânzirea unei singurătăți neprihănite. Dar câte nu a făcut omul alături de un alt prieten patruped, partener de nădejde, înlăturat pe nedrept de pe culmea clasamentului prieteniei?

...

Sunt voci care spun că familia și vecinii nu poți să îi alegi. Antropologic și cultural vorbind, vecinătățile au avut și au o semnificație aparte. Din perspectiva studiilor culturale, vecinătățile sunt creatoare de schimburi și de produse a căror complexitate face obiectul multor lucrări și studii de specialitate. La nivel individual, vecinătățile pot fi desemnate de proprietățile imediat de lângă sau de strada, cartierul, mahalaua ce funcționează atât ca unități administrative, cât și ca unele de apartenență.

Articolul acesta se construiește în jurul unui episod al vecinătăților bucureștene de la începutul secolului al XIX-lea, ce a cunoscut și alte exemple ...

Cei mai mulți dintre oameni, atunci când sunt puși în fața unei creații artistice, au tendința de a o privi destul de superficial, contând prima impresie și argumentând pe baza acesteia dacă le place sau nu. O parte dintre aceștia își îndreaptă atenția către câteva detalii, de exemplu asupra felului în care este construit un decor sau a modului în care sunt îmbrăcate personajele, iar cea mai mică parte, aceea de indivizi specializați și cu gândire critică, privește nu doar ansamblul, ci și cele mai mici detalii. Fiecare are propria viziune și interpretare în funcție de cât de multă experiență culturală sau de ...

Cei care îmi cunosc scrierile știu că sunt un om complet lipsit de iluziile transcendenței. Consider că, asemenea literaturii, teologia proiectează lumi ficționale în absența oricăror dovezi inteligibile, iar, pentru a relua o observație ascuțită a regretatului Christopher Hitchens, ceea ce se susține fără argumente se poate respinge fără argumente. De aceea nu cred nici în zei, nici în spirite și nu am putut îmbrățișa nici măcar o formă de frică de moarte deghizată în speranța unei vieți eterne, ca spirit dezincarnat. M-am aflat constant într-o minoritate: chiar și în Europa, numărul nostru, al ateilor raționali, dar toleranți față de orice manifestare religioasă, este încă destul de scăzut. Iar originile independenței de gândire și ale empirismului ...

Încă de la începuturile modernității literare și cu atât mai mult în epoca postbelică, scriitorii americani au început să fie preocupați de ideea „marelui roman american”. Aceasta definește o specie de roman totalizant, care ar reuși să transpună estetic atât „experiența americană”, ca expresie a unei identități specifice, cât și anumite repere ale istoriei, mentalității și diversității pe care o presupune acest mixtum compositum care este societatea americană. De la scriitori precum Mark Twain, Scott Fitzgerald, William Faulkner, Ernest Hemingway, Thomas Wolfe, John Steinbeck și până la J.D. Salinger, Jack Kerouac, John Dos Passos, Toni Morrison, Philip Roth sau Thomas Pynchon toți au încercat și, în bună măsură au reușit, în principalele lor romane să ducă o tangentă la ...

prietenului meu Mihai Ene, singurul „literat de cafenea” autentic pe care-l cunosc în Craiova

Ultimul episod al podcastului pentru insomniaci pe care-l ascult cu sfințenie noapte de noapte a avut, pe lângă mult râvnita accelerare a adormirii, un efect secundar: mi-a oferit tema articolului de azi. Pentru cei care nu știu ...

Actuala pandemie de coronavirus are și o consecință fastă: anularea, cel puțin anul acesta, a paradei militare obișnuite de la Arcul de Triumf. M-am întrebat, încă din tinerețe, ce sens are defilarea, în pas de gâscă, a unor soldați zgribuliți cu ocazia zilei naționale? Ce rost are să etalezi tehnică de luptă (tancuri, vehicule blindate, avioane etc.) într-o epocă pacifistă, în interiorul unei Uniuni Europene care are ca scop prezervarea păcii postbelice între națiuni odată decise să se oblitereze reciproc?

Răspunsul la aceste întrebări ar reclama scrierea unei cărți întregi. Un răspuns parțial, chiar dacă oblic, l-am oferit în volumul *Coliba din mijlocul ...

Zilele astea m-am gândit la închisorile comuniste, mai ales că n-am ieșit cam de multișor pe-afară. Stau boierește pe canapea, s-ar putea zice, dar într-un frig atroce. Din nu știu ce motiv, caloriferele nu funcționează, aerul condiționat s-a stricat, până și netul merge mai încet. Deși e exagerat să evoc vremurile de pe când citeam la lumânare, e destul de normal să mă gândesc la viitor, unul incert, și la repetarea istoriei. În subsolul prezentului se fac noduri și se răsucesc fire. Poate de-aia mi-a sărit azi în ochi Rugați-vă pentru fratele Alexandru (Constantin Noica), volum așezat în biblioteca mea alături de Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor (Alexandru Paleologu), de Fenomenul Pitești (Virgil Ierunca) și de Jurnalul Fericirii al lui ...

În acea caustică parabolă a lumii moderne care este romanul Gog, Papini descrie fantezia bolnavă a unui sibarit: o colecție de uriași. Indivizi care depășesc cu mult înălțimea de doi metri sunt strânși laolaltă, într-un insolit sat al giganților, și puși să-și petreacă tot timpul unul în tovărășia celuilalt, cu precizarea, deloc neglijabilă, că respectivii rezidenți primesc un stipendiu generos. Rezultatul? După doar câteva săptămâni, uriașii încep să se deteste: dacă, în lumea obișnuită, ei ar fi fost constant admirați pentru calitățile fizice cu totul ieșite din comun, în acel spațiu izolat, ...

În cartea sa, Cercul mincinoșilor. Cele mai frumoase povești filozofice din întreaga lume, Jean-Claude Carrière selectează și o povestire a lui Charles Péguy despre un om din Evul Mediu care întâlnește în drumul său un muncitor care spărgea piatră, una dintre cele mai grele munci și acesta i se plânge pentru faptul că duce „o viață de câine”, care nici nu merită să fie trăită, fiind nevoit să facă această muncă istovitoare și prost plătită indiferent de anotimp și de intemperii etc. Un alt pietrar îi spune însă că, deși într-adevăr munca e foarte grea, el este mulțumit că totuși are de lucru, își poate întreține familia și, în plus, lucrează în aer liber, vede lumea trecând și se consolează cu ideea că alții o duc și mai rău. În fine, al treilea spărgător de piatră pe ...

În mod paradoxal, primul autor al cărui nume a fost asociat imago-ului Vestului sălbatic în literatura nord-americană a fost unul originar din Est: Bret Harte, cu oareșce experiență în ce privește aventura minieră, publică în 1868 o colecție de povestiri ale Vestului sălbatic, The Luck of Roaring Camp, volum ce-i regalează imediat și popularitatea ca scriitor. Poveștile sale cu un oarecare iz moral, educativ, pe alocuri melodramatice îndrăznesc o abordare narativă originală și destul de curajoasă, dacă e să le privim în contextul literar căruia-i aparțin, și anume aceea de a introduce și de a miza pe ...

Un coleg cu care am vorbit, recent, la telefon (restricțiile impuse de pandemia de coronavirus ne-au redus la minimum interacțiunile sociale) mi se plângea că se simte apatic, demotivat, lipsit de poftă de scris. Cauza nu era izolarea prelungită: respectivul scriitor, unul altminteri stimat și citit cu plăcere de profesioniști, se afla în această stare (care nu este nici depresie, nici disperare) de ani buni. El pretinde că totul a început cam prin anul 2000, când vechii cititori din vremea ceaușismului trecuseră la răsfoirea superficială a ziarelor și, ulterior, a tabloidelor, iar noii potențiali cititori se risipeau sub vraja exercitată de televiziune și de internetul abia emergent. „Ce sens are să mai scrii?”, mă întreba, nu doar retoric, întristatul coleg la telefon. ...

Alegerea lui Donald Trump în funcția de președinte al Statelor Unite ale Americii a fost un șoc pentru lumea democratică în 2016. Șocul și mai mare a fost acela că, patru ani mai târziu, în 2020, aproape jumătate din populația americană continuă să-i ofere sprijinul, indiferentă față de abuzurile de putere repetate de care s-a făcut vinovat în timpul mandatului prezidențial.

Magnatul imobiliar, cu aptitudini dubioase de vedetă de televiziune, propulsat la Casa Albă pare locul geometric al tuturor relelor imaginabile: individul este rasist, sexist, misogin, lipsit de sentimente, imun la ideea de onoare, inapt intelectual, narcisist, ridicol. Cel mai mare defect al său, care le depășește, ...

În dimineața zilei de 17 iunie 1968, în apartamentul său comunal din Moscova a fost găsit decedat un bătrân. Pentru că de dimineață locatarul nu apăruse, ca de obicei, în bucătăria comună, vecinii au bătut la ușă și, neprimind niciun răspuns, au intrat cu forța. Camera mică era ticsită cu cărți, așezate în teancuri până la tavan.

Răposatul, fără familie, a fost înmormântat pe spezele vecinilor generoși. La înmormântare au participat zece persoane, printre care Lilia Brik, fosta muză și ...

Paul Valéry gândea că textele artistice nu sunt niciodată încheiate, ci doar abandonate.

În aceste rânduri sprințare, încerc să răspund, pe scurt, la întrebarea care mi s-a adresat constant: de ce nu scriu literatură artistică. Motivele sunt numeroase și complicate, însă, dacă mă constrângeți să ofer un răspuns, iată-l calibrat, ca motorul Trabantului de odinioară, în trei timpi.

...

În celebrul său roman, Narcis și Gură-de-Aur (Narziss und Goldmund, 1930), Hermann Hesse imaginează o poveste-parabolă, plasată într-un Ev Mediu german târziu, în care Goldmund părăsește mănăstirea în care se afla, cu ajutorul tânărului său profesor și model inițial, Narcis. Pleacă să cunoască lumea, ducând o existență picarescă până în momentul în care poate să-și manifeste și să-și dezvolte talentul excepțional pentru sculptură și să devină un artist desăvârșit. Cei doi se vor reîntâlni în final, după o viață trăită complet diferit.

Dincolo de apelul prea transparent la categoriile nietzscheene de apolinic și ...

Anglofonii de pretutindeni au aflat că, la începutul lunii octombrie, atacantul clubului Manchester United, Marcus Rashford, și-a descoperit numele pe așa-numita honours list a reginei, fiind desemnat MBE (Member of the British Empire). Distincția este, fără îndoială, meritată: ca activist social, Rashford a pledat ca peste un milion de copii proveniți din familii vulnerabile de pe tot cuprinsul regatului să continue să primească, pe perioada vacanței de vară, masa gratuită pe care, inițial, guvernul o oferea în timpul semestrului școlar. Campania declanșată de acesta i-a sensibilizat chiar și pe politicienii conservatori aflați la putere, așa încât aceștia, din oportunism sau din rușine bine mimată, au votat prelungirea programului de asistență publică. ...

Am avut râie. Nu mă laud cu asta, dar nici nu mi-e rușine: m-am infectat într-un tren internațional, nu în cine știe ce bidonville românesc! Tratamentul a fost relativ simplu și nedureros (am citit și eu povești cu „îmbăierea cu sodă caustică”, dar sunt minciuni), doar că oprobiul social a fost greu de dus („Mihăiță Râiosu”) și-ar fi fost și mai greu dac-aș fi infectat la rândul meu pe cineva; din fericire, nu s-a întâmplat. Au trecut peste două decenii de-atunci, nu mă mai doare povestea asta, e mai mult subiect de glume; dar nici nu pot s-o uit.

Una din probleme e că, în lipsa confortului fiziologic, omul nu-i bun de nimic. ...

Scandalosul personaj Gog al lui Giovanni Papini vorbește, într-un rând memorabil, despre capodoperele literaturii. Obținând o listă credibilă a acestora, certificată apoi de experți, se apucă să le parcurgă metodic și conștiincios și, imun la influența culturală a acestora, le descoperă scăderi scandaloase.

Ca profesori de literatură, cu toții am primit întrebări de la novici sau neinițiați într-ale literelor, chestiuni mai ales privitoare la cei mai mari dintre cei mari. „Care sunt cele mai importante opere din istorie?” a fost o întrebare care mi s-a pus constant, atât în România, cât și, fapt inițial ...

La fiecare început de octombrie, spațiul cultural românesc intră în febra premiului Nobel pentru Literatură, devenit, de ceva vreme, adevărată obsesie națională. Analize, pronosticuri, dispute, speranțe și pasiuni se desfășoară până în ziua anunțării câștigătorului, urmată de alte discuții febrile, aprobări sau contestări ale noului nume trecut pe lista celui mai prestigios premiu literar. Arunc și eu câteva observații, decantate în anii de când urmăresc și eu acest fenomen, nu doar despre natura, cât despre așteptările lucide ale viitoarelor rezultate.

1. Principala caracteristică a decernării acestui premiu mi se pare ...

Imaginarul artistic-literar nu obosește, de atâta vreme, să ofere reprezentări ale salvării, colective sau individuale, în fața unor calamități, războaie, dictaturi, pandemii.

Insidioaselor fețe ale Răului, oricât de atrăgătoare ar fi acestea, li se opun construcții ficționale cu vechi funcții catharctice. Poate modelul redempțional cel mai vechi, cu ecouri și reprezentări multiple în literatura lumii, este imaginarul lui acasă. Căutarea Paradisului pierdut, Ulise care traversează zece ani de încercări pentru a ajunge în adăpostul Ithacăi, Robinson care își face un surogat insular; Marcel care înmoaie madlena reconstituirii universului ...

În general, o distopie prezintă o societate sau o situație socială dintr-un viitor incert, în care puterea a fost confiscată – fie după un război devastator, fie în alte împrejurări speciale – de către un lider sau o facțiune care au impus o dictatură bazată pe anumite reguli.

Există mai multe tipuri de distopii – politice, tehnologice, ecologice etc. –, dar majoritatea celor social-politice au ca sursă a problemelor existente o Putere exterioară de sorginte totalitară. Fie că ne referim la „clasicele” Brave New World, 1984, Fahrenheit 451 ș.a., fie că avem în vedere ultimele construcții distopice de genul Jocurile foamei, Povestea slujitoarei, ...

Participant la prima conferință consacrată ideii de comunism (desfășurată la Londra, în 2009), infatigabilul Slavoj Žižek înregistrează nemulțumirile publicului: „de ce nu este decât o femeie prezentă?”, „de ce nu participă persoane de culoare?” etc. Imperturbabil, Alain Badiou are și el o nemulțumire: de ce publicul nu este deranjat de faptul că, la o conferință despre comunism, nu este de față niciun muncitor?

Devine, din păcate, trist că aceste modeste rânduri consacrate imposibilității materializării unei idei fundamental generoase și echitabile, aceea a unui proiect comunist, trebuie să fie aglutinate tot de un intelectual. Aceasta este ...

„Cataclismul” (\< gr. kata+klusein potop, revărsare de ape) presupune o inundație care spală, șterge, renivelează. Generalizând, cataclismul este un exces care purifică țărmul, fiindcă anulează edificiile artificiale, antropice, care „poluează” proximitatea mării. Literatura antică și veterotestamentară proiectează schema cauzală a cataclismului în descentrarea metafizică a omului: dezastrul este reacția divină la negarea autorității zeului. Autodeificarea, idolatria, hybris-ul, violența și nesupunerea primesc imediat un răspuns disproporționat de violent. Zeul, Yahweh, Moirele, Annunaki (Pantheonul asiro-babilonian) se auto-afirmă negativ, în spațiul experienței, răsturnând astfel negația afirmativă implicită în gestul poporului pedepsit – când omul ...

Drumurile m-au purtat ani de-a rândul prin Carpați. Mai târziu, ademenită de noi promisiuni, l-am urmărit ascunzându-se în văile și trecătorile Alpilor. În căutarea uriașului, mereu cu sufletul la gură, am mers pe jos, cu mașina, trenul, vaporul ori avionul. Câteodată și cu bicicleta. Luându-i urmele, nimic nu mi s-a părut imposibil. Nimic exagerat, nimic excesiv. Orice disproporție s-a dovedit proporțională cu gigantul căruia o legendă hagiografică din secolul al XIII-lea avea să-i aducă notorietatea în creștinismul de rit latin. Un uriaș de 12 coți, care visa să fie slujitorul celei mai puternice făpturi din univers, s-a angajat să supravegheze un râu periculos și să-i ajute pe călători să-l traverseze cu bine. Într-una din zile, la rugămintea unui copil de a-l trece de ...

Prin natura meseriei la o editură din România știu că, în perioada tulbure a „carantinei” din martie-aprilie, lumea s-a aruncat spre cărți, s-au umplut coșurile virtuale (căci librăriile erau închise) cu noutăți, cu e-book-uri, cu audio-book-uri. Noutăți, clasici, un amestec. Am citit știrile internaționale din rubricile de cultură care raportau cu semi-stupoare că au explodat vânzările la Ciuma lui Albert Camus, Orbirea lui Saramago sau Apocalipsa lui Stephen King. De la câteva zeci pe săptămână s-a ajuns la câteva mii. Sunt în multe grupuri de cititori virtuale și mi se confirma acolo ce vedeam în rapoarte: o bulă de oameni care nu strângea drojdie, ci cărți.

...

1. No fear – scrie Paul Auster într-o proză scurtă despre momentele bombardamentelor aeriene în contextul celui de-Al Doilea Război Mondial, prin filtrul percepției infantile (You Remember the Planes - Granta 125: After the War, 2013). Mai precis, autorul descrie cum un vehicul al conflagrațiilor, ...

Ramses al II-lea (sau Ramses cel Mare, cum l-a gratulat istoria avidă de eroi) a fost un faraon egiptean, al treilea în ordinea succesiunii celei de-a nouăsprezecea dinastii. A trăit în secolul al XIII-lea î.e.n. și s-a bucurat de una dintre cele mai îndelungate domnii din Noul Regat (peste 66 de ani). A cucerit teritorii extinse atât în Levant (au rămas celebre, bunăoară, campaniile din Siria și din Libia), cât și în sud, în Nubia. Iubitorii de literatură îl cunosc mai ales sub numele său grecesc, Ozymandias, pătruns în poezie ca personaj al unui scenariu de tip memento mori amestecat cu ruine à la Volney, asaltate de nisipul deșertului, în sonetul omonim al marelui romantic englez Shelley: „'My name is Ozymandias, king of kings: / Look on my works, ye ...

Astăzi mi-am amintit de Funes cel care nu uită (Funes el memorioso), povestirea lui Borges, iar de-aici a mai fost doar un pas spre cartea infinită, din Biblioteca Babel, care cuprinde toate cărțile posibile cu toate combinațiile alfabetului. Această imagine de hipertext, complicată de numeroase simboluri și mesaje, seamănă cu o capcană, cu o închisoare, cu o carte de nisip. Este teritoriul labirintic, stimulant și deranjant în același timp, un amalgam de web-uri, o intersecție de drumuri pierdute în alte intersecții, unde orice pas aduce în discuție sensuri ale cercetării, alegerii și repetării - cele trei condiții ale oricărei inițieri.

...

Citind ultima carte a lui Dan Sociu, Pluto în Scorpion, traversezi gradual trei registre pe care autorul le mixa difuz și în poemul-roman Uau, din 2019.

În ordinea apariției în volum, treci mai întâi prin zona realismului minimalist pe care criticii l-au botezat peiorativ mizerabilism și l-au impus ca marcă înregistrată a generației douămiiste. Sociu se apropie cel mai mult de Adrian Schiop, în sensul ăsta. El scrie o autoficțiune a copilăriei și adolescenței lui Dan în Botoșani, având în distribuție o galerie de dramatis personae pe care le recunoaștem din alte poeme sau proze, cu contururi mai certe sau mai șterse: bunic, bunică, tată, mamă, frate, unchi, bătăuși de cartier și alte apariții ...

O singură imagine face cât o mie de cuvinte, spune o mantră plată din limba engleză, preluând o aserțiune infinit mai plastică a lui Ibsen. Tocmai despre o fotografie mi-am propus să vă vorbesc pe scurt aici, dar una a cărei semantică, fie și la un nivel de suprafață, generează explozii de umor involuntar.

Bernard-Henri Lévy sau BHL, cum îi place să fie alintat, este, precum singur se recomandă, filosof. În secolul al XVIII-lea, un individ ca el ar fi ocupat, timorat, colțul canapelei unui salon, sorbind avid ironiile unui Vauvenargues sau aforismele unui Rivarol. Născut însă două secole mai târziu, el a putut trece drept gânditor (și șef al găștii de „nouveaux philosophes”) grație ...

Luni seara spre marți dimineața s-a desfășurat ediția 2020 a Galei UNITER, un eveniment care ar trebui să reunească întreaga comunitate teatrală din România în jurul premiilor anuale ale breslei. Anul acesta, din cauza pandemiei, gala a fost devansată, având loc tot la Craiova, așa cum era programată, dar nu în luna mai, ci în septembrie. Plasată în ziua echinocțiului de toamnă, gala ar fi trebuit să beneficieze, sub auspicii astrale și (cvasi)regale de un echilibru cert. În următoarele rânduri voi puncta câteva aspecte ale experienței prezenței la această gală, mai ales că pentru mine a fost o premieră, pe cele anterioare privindu-le, de obicei parțial, din confortul îmbietor al canapelei.

...

Ce te frapează în Balanța, romanul lui Ion Băieșu, e viteza cu care se derulează poveștile. Uneori, ai impresia că naratorul le mitraliază, în rafale. Iată cum se întoarce eroina Nelade la spital acasă: „Se ridică și ieși fără să închidă ușa. Taxiul o aștepta. Se urcă și ajunse în fața casei în cinci minute. Când să coboare, își aduse aminte că nu are bani la ea și-l rugă pe șofer să vină până sus. Când ajunse sus, găsi ușa deschisă și clanța spartă. Alergă înăuntru și descoperi patul în care lăsase cadavrul tatălui ei gol. Nela scoase un țipăt răgușit.”

Pasajul continuă în același ritm: Nela reclamă furtul cadavrului la procuratură, ...

Vin, ca și dumneavoastră, dintr-o țară coruptă, aculturală și mică, dar scuturată, periodic, de frisoane fie de grandoare, fie de smerenie colectivă, ambele fenomene provocate de evenimente exterioare, fără legătură cu situația ei. O enclavă în care nu există valori sau idealuri, un teritoriu în care, până acum vreo treizeci de ani, nu exista nici măcar hrană... Nu mă regăsesc în nici o generație, nu sunt partizanul nici unei mișcări sociale sau politice (deși îmi păstrez, desigur, o opțiune empatică față de stânga progresistă și laică), sunt blazat doar atât cât să fac o bună impresie în cercurile intelectuale, cu precizarea că nu beau, nu fumez și nu mă droghez. Mă abțin de la toate acestea nu pentru că aș considera că eu și vicioșii nu suntem ejusdem farinae, ci din ...

În romanul său cvasi-autobiografic Citind Lolita în Teheran, Azar Nafisi, profesoară, traducătoare, critic literar și scriitoare iraniană povestește, prin intermediul câtorva autori anglo-americani, experiențele prin care a trecut ca tânără intelectuală întoarsă de la studii din SUA în chiar zorii Revoluției din 1979, cea care a început cu înlăturarea Șahului și s-a încheiat cu instaurarea Republicii Islamice Iran.

Om de stânga, animată de valul revoluționar ce străbătuse în ultimele două decenii și Statele Unite, Azar Nafisi se implică și urmărește mișcările studențești, modul în care se raportau la textele literare niște tineri pentru ...

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea literatura americană a început să se regândească pe sine ca un corpus de texte care ar putea fi organizate și ierarhizate, iar scriitori ca William Dean Howells sau Henry James au încercat să o definească sau să-i dea direcție. Sunt înființate instituții cu scopul de a selecta autori reprezentativi și lucrări demne de posteritate. Institutul Național de Arte și Litere a fost fondat în 1898 pentru a deveni în 1904 Academia Americană de Arte și Litere, o instituție formată din 250 de membri, organizată după modelul Academiei Franceze. Aceste instituții acordă premii literare cărora li se va adăuga primul Premiu Pulitzer în 1917. În perioada interbelică, a crescut numărul antologiilor și lucrărilor de istorie literară. ...

Un an școlar atipic începe în contextul crizei actuale în Sănătate, iar realitatea din școlile românești nu ne dă motive de optimism. Corect ar fi să vorbim și despre criza în Educație (și nu doar cu câteva zile înainte de redeschiderea școlilor), fiindcă este cel puțin la fel de importantă ca cea legată de pandemie. În contextul în care jumătate dintre instituțiile de învățământ din mediul rural încă mai au toaleta în curte și doar 7 din 10 copii merg la școală, Mereu m-am gândit că BookLand, asociația pe care o conduc, ar trebui să se implice și am decis încă din toamna anului trecut că poate să contribuim la schimbarea acestei situații. Ne-am entuziasmat, am crezut din tot sufletul în motto-ul campaniei: „*Ȋmpreună ...

Primăvara, odată cu închiderea cinematografelor și a cinematecilor, mulți oameni au ales serviciul Netflix pentru a-și umple zilele lungi de izolare forțată. Problema este că Netflix, asemenea altor depozite de filme, nu posedă pelicule îndeajuns de interesante și, oricum, cele pe care le posedă au rulat deja în săli, astfel încât cinefilii serioși au avut acces la ele. Acestea fiind spuse, îmi permit să vă răpesc câteva minute din timpul liber pentru a vă recomanda câteva producții cinematografice mai puțin cunoscute publicului larg, dar care s-ar putea dovedi adevărate nestemate pentru intelectualul curios. Încep, așadar, topul în ordinea inversă a preferințelor personale:

...

Într-un fragment din proza autobiografică Eu însumi (1922), Vladimir Maiakovski relatează:

„După-amiază am făcut o poezie. Sau, mai bine zis, niște crâmpeie. Proaste. Nu s-au publicat nicăieri. Era noapte. Bulevardul Sretenski. I-am citit versurile lui Burliuk. Completez: e unul dintre prietenii mei. David s-a oprit. M-a măsurat din cap până-n picioare. A răcnit: «Chiar tu, tu însuți ai scris asta. Ești un poet genial!». Folosirea unui epitet așa măreț și nemeritat m-a bucurat. M-am dedicat complet poeziei. În acea seară, pe neașteptate, am devenit poet”. ...

Fie că lucrează în învățământul preuniversitar, fie că activează în cel superior, toți profesorii au constatat, în special după anul 2000, o scădere drastică a standardelor de performanță. Generațiile actuale, auzim constant, profită de masificarea educației, pentru a obține diplome și calificări calpe, inutile, care nu reflectă decât în mică măsură cunoștințe și abilități pe care antecesorii lor le aveau lejer.

Cum s-a ajuns aici? Înainte de a arăta cu degetul asupra unor cauze perfect legitime (prăbușirea culturii clasice, inflația de note, pierderea motivației reale), permiteți-mi să atrag atenția doar asupra elefantului din cameră: ...

Cred că este un act de curaj (cu toată nebuloasa care înconjoară cuvântul) să fii profesor în România. Și nu mă refer doar la faptul că trebuie să facă față violenței de diverse forme din diverse direcții.

Profesorul este supus de 30 de ani, zi de zi, umilinței publice. Oriunde te-ai uita, în presă, în social media, la șuete, pe stradă, atunci când vine vorba despre învățământ oricine are ceva rău de spus despre profesori, oricine știe ce trebuie făcut, oricine are în buzunar o statistică, un curs de propus, o propunere de-a scoate vreun curs, un top pe care, în cel mai bun caz, îl recită cu morgă, ori evocă o referință vagă, dar, desigur, zdrobitoare. ...

Începusem să vă vorbesc, în intervenția anterioară, despre timp în general. Cum scriitorul apelează des la sinecdocă pentru a-și pune în circulație ideile, fie ele și precare, îmi veți permite să vă spun acum două cuvinte despre timpul liber și despre neajunsurile provocate de acesta pe scară largă, mai ales fiindcă, din câte se pare, ne vom mai găsi cu toții proiectați de hazard în situații similare.

Actuala pandemie provocată de coronavirusul proaspăt instalat în lumea ...

Îmi iubesc profesia și niciodată nu mi se pare că fac suficient cât să zic că este ok, că azi am dat tot, că am făcut tot.

Șocul pandemiei mi-a arătat încă o dată cât bine sau cât rău poate face omul de la catedră, cât de multe gânduri, planuri, perspective pornesc exclusiv de la el (indiferent de vârsta de formare, de la grădiniță până la doctorat), că, în fapt, impactul spiritual al profesorului este decisiv în viața fiecăruia dintre noi. ...

Nu vă neliniștiți: rândurile care urmează nu coagulează o lecție neguroasă de filosofie existențialistă și nici măcar un expozeu de naratologie. Nu merită să vă obosesc, într-o revistă sprințară, cu asemenea afectări dogmatice. De aceea mi-am propus să vă vorbesc în câteva rânduri, stând picior peste picior, despre marota thanatofobilor din întreaga lume intelectuală, recte, despre timp.

Ca să fie abordat într-o notă relaxată, timpul trebuie supus unui tratament personal, demitizant și, deci, dizolvant. Altfel spus, el nu trebuie nici fetișizat, nici preschimbat în mit.

...

Am detestat de la bun început Facebook-ul și îmi mențin contul la capătul unor lungi procese de conștiință, doar pentru a păstra astfel legătura cu colegi universitari aflați departe și pentru a comunica mai rapid cu doctoranzii. O serie de motive ale acestui dispreț pe care l-am nutrit constant ar ține de etică: mi se pare că încalc orice principiu antiplutocratic atunci când, prin click-urile mele, nu fac altceva decât să îmbogățesc o minoritate de acționari ai unei rețele de socializare care posedă deja milioane sau chiar miliarde de dolari americani, după cum mi se pare aberant să dau apă la moară unor servicii secrete preocupate de supravegherea constantă a cetățenilor care, altminteri, se fac vinovate și de încălcarea flagrantă a drepturilor acestora în folosul unor ...

Cercetarea de teren în România depinde nu doar de finanțările existente, de timpul pe care (nu) îl ai la dispoziție și, mai recent, de restricțiile impuse de guvernanți, în condițiile pandemiei provocate de virusul care a bulversat, de la începutul anului, întreaga lume. Foarte frecvent, cercetarea este condiționată, pe meleagurile noastre, de posibilitatea de a pătrunde în monumentul pe care vrei să-l analizezi (după ce l-ai cunoscut, de la distanță, din studiile de specialitate) și de disponibilitatea celor care dețin „miraculoasa” cheie a unei biserici, de a ți-o deschide sau nu.

Primăvara aceasta, date fiind condițiile de izolare la domiciliu, drumurile cu ...

De câteva zile mă gândesc la o femeie cu un fus în mână. Cu broboadă neagră și privire aspră. Înfățișată rudimentar, auster, dar clar. O privire care sigur m-ar fi înfiorat. Ridurile nu sunt sculptate în lemn, dar sigur erau sculptate adânc în fața ei. Poate și în suflet. Din poveste alfu că a rămas fără mamă de tânără și n-a avut cui să-și spună durerile. Proabil cea mai mare durere a fost, de fapt, pierderea asta. Aflu că și-a iubit fiul și că îi dorește soției lui mult noroc – ea nu prea a avut. Nu s-a găsit altă rimă mai bună decât „deloc”.

La câteva cruci distanță l-am găsit pe Ciprian. A murit la 22 de ani, în accident de mașină. Acum doi ani. Mă gândesc că rudele încă mai vin săptămânal ...

În pofida coronavirusului, a venit și vacanța de vară. În mod normal, aceasta ar fi o perioadă de retragere în natură (la o distanță convenabilă însă de natura propriu-zisă, care, precum parcurile de distracții și catedralele, trebuie savurată de la depărtare) și de citit. Însă, cum deplasările sunt limitate (și de spectrul molipsirii virale, și de cel al epuizării financiare), ne rămâne doar plăcerea dubios autoerotică a lecturii. Pe linia acestei sugestii îmi permit să vă rețin atenția câteva minute.

Aceia dintre dumneavoastră care mă știu din bârfe sunt la curent cu pasiunea mea pentru all things horror: cinematograf, Grand Guignol, literatură de gen. Am ...

Puține orașe se simt „pe viu” exact ca-n filmele făcute despre ele, puține reușesc să se plieze cameleonic peste propria alteritate cinematografică. Atotciuruitul Sarajevo este unul dintre ele.

Dar nu despre Sarajevo turistic vreau să scriu sau despre Sarajevo-ul meu, labirint istoric de care m-am îndrăgostit iremediabil și scrupulos, ci despre un Sarajevo îmbrăcat în geometria perfectă a globului ocular, Sarajevo din ochii a doi indivizi. Mai exact, amintirea unei partide de vânătoare.

Covid-ul există doar în realitatea biologică, nu și-n cea scripturală. Literele ...

Indiferent de locuința în care v-ați născut sau în care trăiți în prezent, indiferent de vila pe care o visați ca refugiu de senectute, vă garantez că toate căminele din România, ba chiar de pe întregul continent european, pălesc în comparație cu casa perfectă, care, în opinia mea, nu se poate materializa decât în contururile unui edificiu construit acum aproape o jumătate de mileniu, de Andrea Palladio.

Arhitectul constituie exemplul perfect de autodidact: s-a născut în 1508, la Padova, într-o familie modestă, care nu i-a putut asigura decât ucenicia în atelierul unui sculptor influent, Bartolomeo Cavazza da Sossano, unde a deprins ...

Vreau să semnalez două versuri din discografia formației Robin and the Backstabbers în chip introductiv: primul este „În rochia serii, noaptea moare fecioară” (Muzică în cântece), iar al doilea este „E seară-n grădină și în casă e noapte”(Imperatrix). Prelungiri.

Mai mult decât orice interpretare și decât frumusețea imaginilor vizuale, este de subliniat aportul prelungirilor. Fiindcă mi se pare că despre acestea e vorba în textul de față, într-o formă de cunoaștere cel puțin prudentă. Iar în acest cadru, jocul simbolului nu are doar rolul lămuririi prin similitudine, oferind prin forța pe care o are și o perspectivă alternativă asupra spațiului. Iar ceea ...

The Letters of Oscar Wilde (Scrisorile lui Oscar Wilde) au fost publicate, pentru prima dată, în 1962, sub îngrijirea mezinului său Vyvyan Holland (numele de familie fiindu-i schimbat discret după scandalul provocat de încarcerarea scriitorului pentru pederastie, delict penal în ipocrita Anglie victoriană și ieșit de sub incidența legii abia acum o jumătate de secol). Pentru că respectiva ediție s-a epuizat destul de rapid, Oxford University Press l-a desemnat pe reputatul Rupert Hart-Davies să pregătească o ediție critică prescurtată din Scrisori, care a fost gata la finele anului 1978, apărând un an mai târziu. Pe aceasta îmi permit s-o recomand anglofonilor români.

...

În adolescență și chiar mai târziu, am citit literatură erotică, bineînțeles, am căutat paginile fierbinți și am vizualizat cu nesaț gesturile niciodată suficiente din episoade care niciodată nu făceau parte din acțiunea principală.

Literatura română are o tradiție în privința erotismului. Fără a mai vorbi despre romantism, adică trecând direct la interbelici, aș da în fugă niște pagini, pe care le-am citit toți: iubirea magică voiculesciană, întâlnirile destinale din proza lui Eliade, realismul îndulcit, din nuvelistica lui Gib Mihăiescu, ori banal, ca în povestirile lui Cezar Petrescu, amorurile fandosite ale lui Minulescu, kierkegaardismul diluat al lui Holban, iubirea îmbolnăvitoare ...

Textul acesta ar putea fi despre solitudine. Sau despre o nostalgie a singurătății cumva. Însă ce este interesant la ea, la singurătate, se regăsește în faptul că nu apare dintr-un soi de mizantropie, la fel cum nici nu este pe deplin o consecință a plecării treptate a tuturor – ori un refugiu dintr-un mediu social presant sau toxic. Cumva, pare a fi un soi de dispoziție existențială, bazată pe o sumă de activități a căror calitate nu importă – sau cât să denote o consecință a unei îmbinări de elemente contradictorii ce se întrepătrund. Iar solitudinea n-ar fi de conceput ca o lipsă a oamenilor, ci ca moment de întâlnire profundă cu un sine-le firav, care are nevoie de sprijin.

...

Stephen Crane, în poza sa de prozator al Vestului sălbatic, deconstruiește paradigma clasică a Vestului ficționalizat, explorând și totodată exploatând imago-ul unei lumi în disoluție, în evoluție, ce-i drept într-o notă nostalgică, dulce-amăruie.

Povestirea The Bride Comes to Yellow Sky, publicată pentru prima dată în paginile revistei McClure's Magazine în 1898, operează cu o paradigmă a Vestului impetuos primitiv deliberat alterată în canonul său. Protagonistul ei, un șerif texan pe nume Jack Potter, e surprins întorcându-se cu trenul în orășelul de frontieră Yellow Sky, însoțit fiind de mireasa sa ne-numită, ...

Ca scriitori, cu toții am fost seduși constant de expresii plastice, de bons mots, menite să reliefeze un aspect pe care redarea lingvistică obișnuită îl ratează cu desăvârșire. Nu pretind că topul pe care vi-l prezint mai jos este infailibil, dar el reflectă cu pregnanță propriile preferințe retorice. Chiar și raritatea contextelor în care inteligența ironică alege să strălucească trebuie apreciată, fiindcă banalitatea este singurul defect al Witz-ului care nu se banalizează.

La urma urmelor, departe de a fi o deficiență, prostia este o subtilă adaptare la mediu. ...

În plină pandemie, care deja stârnise suspiciuni și revolte locale din cauza măsurilor de recluziune cerute de situația epidemiologică, SUA a fost zguduită de un eveniment care, deși nu este, din păcate, singular, a declanșat un val de proteste cu substrat rasial: uciderea de către un polițist alb a unui bărbat afro-american. Filmarea incidentului a ajuns rapid în toată lumea, pe toate canalele mass-media, inclusiv pe internet. Spre deosebire de alte cazuri asemănătoare, în care polițiștii au ucis cetățeni afro-americani nevinovați (inclusiv adolescenți) doar pentru că se aflau în locul nepotrivit în momentul inoportun, uciderea lui George Floyd a declanșat proteste în toată țara sub sloganul „Black Lives Matter”. Pe lângă miza socială și politică, a apărut și o ...

Mi-am petrecut un ceas bun dintr-o amiază recentă reascultându-l, traducând, emoționându-mă și reflectând la acest minunat, puternic discurs, ținut dintr-o suflare de Joaquin Pheonix anul trecut, când a primit Oscarul pentru interpretarea din Joker. Este, cred, foarte actual. Este discursul unui om-om, care a trecut și a văzut multe, iar ochii lui spun acum morala (ce cuvânt greu!) contemplației. Am tradus textul pentru Facebook, în timp ce îl ascultam, dar mă gândesc că în revista Opt motive ar avea, poate, un impact mai larg. Las aici, așadar, traducerea, cu speranța că poate va fi citită (și cu rugămintea de-a nu fi prea drastici cu nivelul ei stilistic).

...

Îndrăznește să ucizi (formulă, dacă vă amintiți, oblică în raport cu dezideratul kantian citat săptămâna trecută)? Este moral ca un universitar să instige la asemenea grozăvii, chiar mascându-le îndărătul unor formule latine greu accesibile? Pentru a liniști spiritele, subliniez că modestele rânduri subsecvente se referă doar la curajul regizoral de asumare a unei poziții tranșante în două scenarii contrafactuale având în centru o intrigă comună, promovate de Ernst Lubitsch, respectiv de Quentin Tarantino.

Cele două filme la care fac apel se numesc To Be or Not to Be (1942) și Inglorious Basterds (2009). Dacă ultimul este cunoscut publicului autohton, ...

În plină pandemie, care deja stârnise suspiciuni și revolte locale din cauza măsurilor de recluziune cerute de situația epidemiologică, SUA a fost zguduită de un eveniment care, deși nu este, din păcate, singular, a declanșat un val de proteste cu substrat rasial: uciderea de către un polițist alb a unui bărbat afro-american. Filmarea incidentului a ajuns rapid în toată lumea, pe toate canalele mass-media, inclusiv pe internet. Spre deosebire de alte cazuri asemănătoare, în care polițiștii au ucis cetățeni afro-americani nevinovați (inclusiv adolescenți) doar pentru că se aflau în locul nepotrivit în momentul inoportun, uciderea lui George Floyd a declanșat proteste în toată țara sub sloganul „Black Lives Matter”. Pe lângă miza socială și politică, a apărut și o ...

De curând s-a deschis și la noi o polemică destul de contondentă pe tema rasismului, stârnită de un scurt-metraj al lui Radu Jude. Montajul, în pofida simpatiei (critice) pe care o am pentru cineast, mi se pare discutabil, din mai multe motive, pe care n-o să le discut aici, mai ales că polemica, provocatoare și excesivă (vezi aici și aici), a prilejuit și lovituri colaterale dintre cele mai nedrepte. Ceea ce, să nu uităm totuși, intră în logica criticii culturale de la noi și de oriunde, de ieri, de azi și de mâine. E un risc pe care trebuie să ți-l asumi atunci când îți exprimi ...

Dacă numeroșii philosophes din secolul al XVIII-lea francez s-ar trezi în lumea est-europeană de astăzi, șocul descoperirii unui teritoriu intelectual reacționar, dar perfect familiar lor ar fi, fără îndoială, considerabil. La aproape două veacuri și jumătate de când o revistă berlineză îi invita pe oamenii de cultură germani să răspundă la întrebarea Was ist Aufklärung? și de când Kant își formula celebrul deziderat sapere aude („îndrăznește să știi”), lumea contemporană din Europa de Răsărit nu se deosebește foarte tare de universul conservator construit de biserică odinioară și vârât apoi cu forța în creierele puțin antrenate ale maselor credule.

...

Fascinant în premisa ficțiunii, mai cu seamă în cea care include repere istorice, este faptul că singura limită impusă este aceea de-a nu depăși segmentul temporal în cauză. Astfel, în fața condeiului, se desfășoară spectrul imens al posibilităților de-a prelungi faptul. Iar aici tot ce contează este de-a pătrunde pe-un astfel de drum și de-a-l (re)construi până la epuizare. Însă virtualității nu-i pălește calitatea prin neveridicitatea ei, la fel cum, de altfel, nu și-ar câștiga-o prin adecvarea totală în raport cu realitatea.

Ceea ce importă aici este tendința de-a exploata un cadru istoric – exploatare intrinsecă acestuia, axată pe premisa, inofensivă, de-a adânci, fără a denatura, ...

Un citat sapiențial atribuit, îndeobște, lui Eleanor Roosevelt ne informează că mințile mari discută idei, mințile mediocre discută evenimente, iar mințile mărunte discută persoane. Cu alte cuvinte, ultimele nu se pot ridica la ștacheta evenimențialului și, cu atât mai puțin, la cea a teoreticului, astfel încât trebuie să se rezume la colportaj sau, mai simplu, la bârfă. Iar bârfele devin plicticoase mai ales în epoci precare, în care, vorba lui Oscar Wilde, toate acuzele sunt adevărate.

Nu sunt sigur că am avea vreunii înălțimea intelectuală să ne retragem în pura lume a ideilor platoniciene și nici măcar că am avea stofa geopolitică ...

Carol al II-lea al Angliei a fost un rege care le-ar fi plăcut și românilor. Leneș, senzual, mare amator de distracție, fiul decapitatului Carol I i-a alungat pe puritani și a transformat Londra într-o delicioasă scenă a plăcerilor. Mustrat de mai sobrul și mai prudentul său frate, Iacob, că se plimbă nepăzit pe străzi, Carol nu și-a pierdut cumpătul: „Poți să fii sigur că nimeni n-o să mă omoare pe mine ca să te pună pe tine rege”.

Dar motivul principal pentru care Restaurația, cum este desemnat sfertul de secol în care a domnit Carol al II-lea (1660-1685), este atât de importantă se referă la înflorirea culturii în general și a literaturii în special. Cei trei ...

Aflu cu stupoare că Senatul României a adoptat un proiect de lege care modifică Legea Educatiei și interzice în școli, inclusiv în universități referirile la identitatea de gen, «înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt totdeauna aceleași».

Conceptele de sex și de gen sunt fundamentale pentru feminism, o mișcare revoluționară lipsită de orice violență căreia îi datorăm toate drepturile pe care le avem azi (mă refer la femei) și o perspectivă de studiu mai mult decât consolidată în spațiul academic internațional.

...

Impersonalitatea/neutralitatea/obiectivitatea „științifică” a naratorului din Madame Bovary, în raport cu moralitatea personajelor sale, a fost etichetată ca imoralitate, la jumătatea secolului 19, de către instanțele etice ale societății franceze: tertium non datur, cine se abține să judece într-un fel sau altul legitimează Răul (în acest caz, adulterul Emmei). Amuzant e că același Flaubert va afirma, apărîndu-se, că Madame Bovary c`est moi. Cum ar veni, perspectiva asupra „mea” (ca proiecție ficțională de sine) este una obiectivă, neutră și neimplicată, i.e. științifică: eu sunt pentru mine un obiect de studiu din afară. Je est un autre. Problema nu e, după cum se vede, una de natură naratologică, ci morală și politică în cel mai înalt grad. Gardienii ...

Singurătatea și izolarea sunt cele mai importante arme ale scriitorului. Nu imaginația, nu capacitatea de a inventa lumi, oameni și situații, nu îndemânarea de a rostui cuvintele până ce acestea dezvăluie sensuri nebănuite de nimeni până atunci. Nu. Singurătatea și izolarea. Pentru că din ele rezultă tot ceea ce am spus mai devreme. Fără singurătate și izolare scriitorul nu poate să îmbine cuvinte care să alcătuiască o altă realitate ce ne ajută să o înțelegem mai bine pe a noastră și, deci pe noi, și nici nu poate plămădi personaje care să ne facă să privim mai bine în oglindă.

Cele două nu trebuie confundate una cu alta. Poți fi singur, dar alături de ...

Pe 25 mai 2020, la Minneapolis, George Perry Floyd, un cetățean american de culoare, în vârstă de 46 de ani, era ucis de un polițist alb, după ce fusese arestat în urma unui denunț: Floyd ar fi încercat să plătească niște cumpărături cu o bancnotă de 20 de dolari falsă. Derek Chauvin, ofițerul care l-a încătușat, a stat cu genunchiul pe gâtul celui reținut timp de 8 minute și 46 de secunde (și a continuat chiar și după ce devenise evident că victima se sufocase). Două autopsii efectuate după moartea suspectului au concluzionat, la unison, că a fost vorba despre omor. Chauvin se face deci vinovat de crimă de gradul al doilea (omor din imprudență), iar ceilalți trei ofițeri care erau de față la arestare sunt, în consecință, complici la crimă. Pe numele tuturor agresorilor ...

Se știe că iubesc romanul în toate formele lui. Romanul masiv, în special. Indiferent de registru sau de temă. Pentru că scriu roman, mi se pare suficient ca motivație a iubirii mele pentru el. Îl prefer pentru că în el încap toate genurile. O fi căpcăun, nu zic nu, dar ai loc de întors.

La antipod, se află speciile minore. Iar dintre toate, pe cele ale satiricului le disprețuiesc pe față. Nu pentru că sunt minore, ci pentru că sunt parazite. Sunt ca un fel de cerșetori cu tupeu. Să stai pe margine și să faci gât mi se pare nedemn. Să te erijezi în arbitru ori în corector sub pretextul unui umor, pe care, nu știu din ce cauză, foarte multă lume îl consideră de calitate, dar ...

Interacțiunea cu un obiect este mult mai complexă decât s-ar crede și s-a vorbit îndelung despre asta. Nu voi încerca să expun aici decât o nuanță: angajarea unui obiect într-un sistem de relații cu fond simbolic – fiind, de altfel, un gest de ordinul obișnuinței cotidiene –, implică interacțiunea cu el într-un sens – și la un nivel – mai profund decât cel teleologic. Natural că diversitatea acestor interacțiuni este vastă, pe fondul caracterului individual, implicat în acest act al investirii calitative. Există, bineînțeles, și cazul unor simboluri colective, însă ceea ce mă interesează aici este resortul care pune în legătură sistemul axiologic și mediul înconjurător: ediția – și atașamentul față de ea. ...

Oricât de straniu ar părea, mai am studenți care se identifică drept punkiști. Încă din vremea adolescenței mele, existau, la Craiova, câteva grupuri semioculte de tineri care aveau impresia că, adunându-se la un pogo improvizat în jurul unei audiții Pistols, Clash sau Damned, participau la varianta postmodernă a misterelor eleusine. Mimând mișcările lui Sid Vicious, aspiranții autohtoni la societatea destructurată urlau cât îi țineau plămânii că vor anarhie în România.

Să nu fiu înțeles greșit: ascult, ca orice rocker cu state vechi, muzică punk. Însă „mesajul” circulat, pe jumătate din inconștiență, pe jumătate din ...

De când mă știu mi-a plăcut să particip la tot felul de evenimente, fie că vorbim de concerte, piese de teatru, vernisaje sau festivaluri. Acestea din urmă mi-au oferit atât de multe emoții și momente de neuitat, încât mi-au deschis o nouă pasiune, aceea de a vedea ceea ce se ascunde în spatele lor și cum sunt acestea receptate în țara noastră, pasiune pe care o voi materializa într-o lucrare de doctorat.

Lucrurile sunt destul de serioase cu festivalurile, însă nu m-am gândit niciodată de ce oamenii simt nevoia să păstreze brățările de la aceste evenimente la mână, să colecționeze bilete sau badge-uri. Recunosc, mă număr ...

După ce în 2015 mi-am susținut teza de doctorat, experiența doctoratului și cea a susținerii m-au determinat să îmi doresc o pauză de la cercetare și de la lumea academică. Astfel, m-am întors la o altă dragoste, educația muzeală, și timp de vreo 4 ani am lucrat ca muzeograf cu atribuții de educator muzeal. O perioadă în care am participat la programe educative, proiecte naționale și internaționale, am avut studenți în practică, am lucrat pentru Noaptea Muzeelor, dar și câte ceva pentru cercetare. Pentru că, oricât de dezamăgită eram, întrebările și interesele mele în zona cercetării erau încă vii și active. Am mai participat la conferințe, am scris și articole, dar pe subiecte disparate, pentru că sunt curioasă din fire. Și chițibușară, dar asta e altă discuție. ...

Cu dor de oameni și de locuri, după o schimnicie asumată, am ales ca primul drum postpandemie, prima tură de relaxare, să mă las purtată spre cel mai tânăr și, în același timp, și cel mai vechi tărâm al României, cu cea mai eteroclită locuire multietnică și cu cele mai ademenitoare arome pentru toate poftele puse atâta vreme în cui: spășita Dobroge. Mai mult, când simți că ți-au lipsit și muntele, și marea, și Dunărea cea dulce, atunci știi că acesta este locul în care le poți găsi pe toate laolaltă, una mai ispititoare decât cealaltă.

Printre motivele alegerii destinației s-au numărat și prinderea ultimelor urme de miresme de salcâm și de bujori rumeni, de alinare a clipelor de primăvară ...

Este o amintire care îți stăruie în minte precum madlena proustiană: prima vizionare, la videocasetofon, a peliculei din 1987 a lui John McTiernan, Predator. În deschiderea acestui gorefest de adolescenți acneici, un membru al commando-ului de elită, Blaine (interpretat de luptătorul profesionist Jesse Ventura), pornește casetofonul într-un elicopter care survolează jungla central-americană și, din boxele date la maximum, răsună prompt versurile piesei Long Tall Sally (1956): „Well, long tall Sally / She’s built for speed / She got everything that Uncle John need / Oh baby/ Yes baby / Wooh baby / Havin’ me some fun tonight, yeah”.

...

Izolarea din martie-mai ne-a adus, odată cu doza zilnică de anxietate, și, celor mai norocoși, destul de mult timp liber. Timp pe care nu l-am petrecut numai printre cărți, cu filme și piese de teatru, ci și cu știri, comment-uri și talk-show-uri urmărite online și la TV, în căutare de vești noi despre cum o să arate viața noastră peste o zi sau peste o săptămână. Am trecut prin experiența comună a expunerii la gigabaiți de fake-uri, de la ingenua întrebare a unui președinte - dacă n-ar fi mai bine să înghițim clor preventiv -, până la sfatul de a ne spăla pe cap cu ceai de urzici, ca să scurtcircuităm microcipul implantat de termoscannerele din supermarketuri. Și de-ar fi numai atât! Dar unele manipulări sunt mai subtile și merită puțină reflecție. ...

Cititnd în numerele trecute articolul lui Andrei Șerban despre mega succesul Westworld, am simțit nevoia unei reevaluări a temei. Ori de câte ori se referă la Vestul sălbatic, americanii țin cont de două coordonate constante în definirea paradigmei: pe de o parte, îl privesc ca pe un ținut aproape neatins de civilizație, un soi de paradis pierdut, suspendat undeva în afara timpului istoric, amprentat de valența eternității tocmai datorită neîmblânzirii sale; pe de altă parte, acesta actează drept un pseudo-substitut al unei istorii eroice, tumultuoase, ce nu s-a consumat în proporții epopeice.

...

Aproape scris dintr-o singură frază, ca o tiradă de orator emfatic, Toamna patriarhului povestește despre un dictator, ceea ce, la vremea apariției lui în română, te ducea imediat cu gândul la dictatorul nostru de-atunci, cu un fel de speranță, în roman spunându-se de mai multe ori că domniile tiranilor, în cel mai rău caz, durează două-trei decenii, niciodată mai mult, iar noi, la timpul ăla, aveam peste patruzeci de ani de demență, iar dacă am fi judecat doar perioada lui Ceașcă, ne apropiam de o visată scadență, prin urmare, nu pot să-mi amintesc altfel acest roman al lui Gabriel Garcia Marquez, decât cu respirația tăiată, așa cum l-am citit, căutându-i finalul de frază, care nu mai venea, lăsându-mă să rătăcesc prin galeriile baroce ale unei scriituri, în care chiar ...

Există, la periferia Berlinului, o salbă întreagă de lacuri: Krumme Lanke, favoritul studenților, Schlachtensee, destinația pescarilor, Tegeler See, ținta surfer-ilor, Plötzensee, fief-ul hipster-ilor și cel mai mare dintre toate, Müggelsee. Îndrăznesc însă să spun că niciunul nu este mai frumos decât Wannsee. În stagiile de cercetare din capitala Germaniei, obișnuiam să merg cu S-Bahn-ul aproape săptămânal pentru o plimbare pe malurile sale, indiferent de starea vremii. Simpla contemplație a apelor cenușii, sclipind oțelit în frigiditatea aerului prusac, evocă viziuni romantice à la Caspar David Friedrich și deschide apetitul pentru reverii teoretice.

...

Itinerariu spiritual este fermentul care va duce la coagularea dacă nu a generației, cel puțin a unui grup, eminamente bucureștean, de tineri intelectuali, care îi voi recunoaște lui Eliade, mai ales după întoarcerea din India, un fel de supremație simbolică, iar lui Nae Ionescu, rolul privilegiat de Magistru (cu majusculă). În jurul lui Eliade se adună astfel, destul de repede, din ce în ce mai mulți combatanți pentru cauza „generației”: Mihail Polihroniade (fost coleg la Liceul „Spiru Haret”), Ionel Jianu și Petru Comarnescu, apoi Sandu Tudor, Stelian Mateescu, Mircea Vulcănescu și Paul Sterian, „nucleului dur” alăturându-i-se ulterior mai tinerii Constantin Noica, Barbu Brezianu, Emil Cioran, Pericle Martinescu și Alexandru Elian. ...

11 martie 2020. Ziua unui vernisaj neobișnuit, fără public, pentru o expoziție a cărei miză este să facă prezente umbrele luminoase ale unor absențe. Muzeul Icoanei și al Cărții Vechi din Alba Iulia, Museikon, găzduiește o dublă mărturisire de credință: a istoricului Marius Oprea, metamorfozat în artist plastic (deși nu se consideră astfel), pentru a crea „icoanele” celor omorâți de Securitate în timpul regimului comunist din România (mai ales în primii ani ai instaurării lui), și a victimelor care își află, în sfârșit, pacea, căpătând o voce și un chip în poveștile pe care le deapănă artefactele-martor al martiriului lor.

...

Atunci când s-a golit pentru prima dată am fost uimiți și neliniștiți. Apoi străzile s-au umplut de fotografi veniți să surprindă minunea: cum crește iarba singură și necălcată în picioare printre pietrele din Piața Unirii. Cum te poți plimba pe mijlocul șoselei, fără să te claxoneze mașinile. Cum să parchezi acolo unde ai treabă, fără să faci prea multe manevre laterale.

Apoi golul a devenit regulă. Și spaimă. Și tristețe. Liniște. Străzi goale, cafenele goale, librării cu vitrine întunecate.

De câțiva ani am obiceiul să vorbesc cu orașul în gând. Să-l întreb ce spune și ...

De ceva zile bune mi-am adus aminte de un text drag mie, pe care l-am citit într-o seară de vară, cu aproape un an în urmă. N-am reușit să reflectez prea mult, fiind prins cu licența, la vremea aceea, totuși, într-un moment de răgaz, mi-am adus aminte de el, un parc din apropierea blocului, unde-am stat cu privirea fixată în coroanele bogate de tei, lăsând textul să se decanteze, ca și când aș fi așteptat să-și facă efectul.

Însă nu știu ce m-a împins neapărat să îmi aduc aminte de el iarăși. Zilele trecute, mi-am amintit de o notă din *Jurnalul de la Păltiniș*, în care Gabriel Liiceanu scria că a primit de la Noica o listă de lecturi pentru o ...

„De unde vii? Nu te apropia, nu te apropia! Nu-ți dau mâna, că vii de afară, din frig”.

Este replica simptomatică, repetitivă, a lui Oblomov, personajul din romanul lui I. A. Goncearov. O adresează, din coconul însingurării sale, și lui Alexeev, și lui Volkov, și lui Penkin, și lui Tarantiev. „Care frig?”, îndrăznește să-l întrebe Alexeev. „E frig sau miroase urât în odaie, de ce te grăbești așa?” îl mai întreabă Oblomov, când dă să plece. „Nu. La dumneata mă simt totdeauna ...

Marele prozator Alain Robbe-Grillet este creditat îndeobște cu edificarea Noului Roman (Nouveau Roman) francez, deși termenul propriu-zis a fost creat de criticul Émile Henriot într-un articol din 1957. Contribuția teoretică a lui Robbe-Grillet este însă capitală mai ales dacă avem în vedere publicarea la Paris, în 1963, a volumului Pour un nouveau roman, o culegere de articole inițiate de romancier încă din 1955 și menite să coaguleze concepția sa despre cum ar trebui să arate romanul într-o epocă marcată de sfârșitul modernismului.

Cel mai important dintre articolele care compun cartea și asupra căruia îmi permit și eu să zăbovesc în cele câteva rânduri pe care le am la dispoziție se ...

Mă bucur dacă ai răbdarea să citești asta. Să știi că, pe când încercam mai devreme să argumentez că scriitoarele și scriitorii minoritari au tot dreptul să invoce criterii extraestetice pentru a avea și ele/ei la dreptul la niște resurse și vizibilitate într-o lume literară care se supără dacă numărăm autoarele și constatăm că la un eveniment literar din bani publici apar pe afiș numai bărbați, s-a ivit un mare scandal pe Facebook care, ar zice unii, vine să alimenteze teama multora de feminism și de „dictatura corectitudinii politice”...

Zilele trecute am observat că editura frACTalia reeditează unul dintre primele ...

Multe dintre tâmpeniile pe care le auzim ni se par incitante, în ciuda faptului că sună aiurea. Au în ele ceva manipulator, ca și jocul donquijotesc. Prin toamnă, i-am rugat pe niște studenți să scrie o recenzie despre o carte străină, citită recent. Cei mai multi au scris despre un roman de succes. Deja din textele lor mi-am dat seama că n-aș fi citit acea carte. Eram dezamăgită de lecturile lor, dar nu îndrăzneam să le spun. Mai mult chiar, am citit romanul, care mi s-a părut ușurel, melodramatic, diletant. Apoi, zilnic cartea asta a venit peste mine. Imagini, prezentări, de fapt, aceeași prezentare, pe care cred că între timp am învățat-o pe de rost. Cu toate că opinia mea era fermă, de câte ori mă întâlneam cu acest roman, mă simțeam obligată se declar că și eu l-am ...

Era titlul unui volum publicat în 2010 de Ștefania Mincu, scris după moartea lui Marin Mincu. Cei doi soți și Octavian Soviany au lansat și sprijinit scriitorii „generației 2000”, o generație compozită din care cea mai distinctă parte a explorat ceea ce Soviany numea „cvasiliteratură” – amalgamarea poeziei cu proza, cu jurnalul, având limbaj exclusiv colocvial și argotic (uneori până la a atinge „orizontul manelistic al existenței”), o abordare preponderent autobiografică.

Este o formulă care a fost percepută ca „non-literară”, pentru că, deși nu lipsesc de la noi precursorii în materie de poezie prozaică/epicizată (Geo Bogza, Geo Dumitrescu, Petre Stoica, poeții bănățeni de limbă germană traduși în ...

O mână de patruzeci și șase de sate, toate construite din piatră, cele mai multe dintre ele depopulate, împrăștiate pe o suprafață de peste 1000 de kmp, agățate de pantele muntelui. Au alcătuit în istorie o rețea de localități unite într-o confederație și legate între ele printr-un sistem de poteci înguste și pietruite.

Zagori e numele regiunii din partea de nord a Greciei, întinzându-se până aproape de granița cu Albania, un ținut al podurilor de piatră, al pădurilor și al apelor repezi. Numele provine din slava veche, za și goro, ceea ce s-ar traduce prin „dincolo de munte”. Toponimia slavă e până astăzi destul de ...

Piața de carte din România n-a fost niciodată bine, iar motivele au tot fost, în teorie, întoarse pe toate părțile: politici guvernamentale inexistente, lipsa de interes pentru cultură și educație, decalaj economic și social, lipsa transparenței etc. Fiecare criză, sărbătoare a cărții sau târg de carte aduce în discuție clasicele comparații cu alte țări, date statistice preluate unii de la alții; s-a pornit generic de la o cifră de afaceri fără niciun fundament, 40 de milioane, urcând spre 60-80, fiecare din cei care mai răspundeau întrebărilor jurnaliștilor adăugând, după dispoziția proprie, câteva milioane. Cum asociațiile de profil sau statul nu comunică cifre transparente, nu putem ști o cifră reală. Niciodată, însă, n-am văzut pe cineva din piața de carte care să ...

Întotdeauna au existat două tipuri de poeți: cei bine înfipți în sistem, bine ancorați în „lumea literară” și, de multe ori, și în cea politică, nu neapărat nocivi, nu neapărat lipsiți de talent sau de anvergură estetică, dar ceva mai bine acomodați cu rigorile și denivelările societății și - ceilalți, cei retrași, ex-centrici, inadaptați, contestatarii oricărei ordini, critici și nemulțumiți, când sunt sau par interesați de societate, abulici sau paseiști, atunci când au renunțat la orice iluzie mundană. Oficiali și refuzați. Preferați și damnați. Integrați și apocaliptici – ca să reiau, pe alte coordonate, o taxinomie celebră a lui Umberto Eco.

...

De aproape două luni, predăm de la distanță, încăpățânându-ne să păstrăm un soi de apropiere, de intimitate, cu partenerii noștri de dialog, creată nu de pătrunderea, prin ecrane, în casele lor, ci de lecturile împărtășite, de discuțiile în care am schimbat păreri și ne-am contaminat (ce verb blamat în aceste zile!) de ideile și de emoțiile celorlalți.

Mulți dintre profesori le-au propus elevilor sau studenților cu care lucrează să țină un jurnal de pandemie, să păstreze urma acestui timp diferit. La rândul lor, dascălii au început (sau au continuat) să scrie în jurnal, din solidaritate cu cei din băncile virtuale sau pentru a simți că timpul nu curge fără rost, ci, ...

Una dintre cele mai frumoase, mai bogate, mai fluide, mai traduse, mai citite și povestite, mai ilustrate, privite și iar povestite, mai plină de oralitate, mai incitante cărți, care a fost vie vreo mie de ani, dar a cărei epocă de glorie s-a stins, istorisește fabuloasa călătorie de cucerire a lui Alexandru Macedon spre răsărit și spre capătul lumii. Numim generic această carte, Alexăndria.

Și dacă tot te duci spre capătul lumii dinspre răsărit, treci ape și țări, dai și de paradisul terestru. Așa și Alexandru. Văzând „de cealaltă parte de apă” un ostrov înalt, plin de copaci umbroși, el află de la filozofii însoțitori că „este aici Edenul, ce-i spuneți voi Macaron” . ...

O știre a unei „tragedii” din lumea artei mă îndeamnă la autodenunț. Recent, mai precis, în luna februarie a acestui an, scriitoarea mexicană Avelina Lésper a distrus involuntar o instalație (creată în 2018) a unui artist conațional, Gabriel Rico, chiar în timpul unui târg de artă contemporană. Instalația cu pricina cuprinde bucăți de sticlă, o piatră, o minge de fotbal și diverse alte obiecte „profund” încărcate estetic. Lésper nu s-a arătat deloc devastată de accident, ba chiar a avut tăria să marșeze cu cinism:

„A fost ca și cum opera a simțit ceea ce gândeam despre ea”.

...

Noaptea trecută l-am visat pe Gassendi! Desigur vă întrebați cine e tipul? Un fizician, filozof, de prin secolul al XVII-lea, fost rival al lui Descartes. Dar nu l-am visat de-asta, ci pentru că Freud povestește despre el.

Pe când nu ajunsese celebru, viitorul psihanalist freca menta printr-o cafenea. Era doctorand, în sesiune. Vară. Dimineață. Tineri trăncănind la cafea, trăgând din țigară. Un amic spune că Pierre Gassendi a fost adeptul lui Epicur. Freud își bea cafeaua și intră la examenul de filozofie (un opțional în cadrul doctoratului), unde printre altele, profesorul îi cere să vorbească despre doctrina lui Epicur, iar printre exegeții filozofului antic, Freud îl numește și ...

Pentru că am de spus câteva lucruri nu lipsite de importanță și pentru că spațiul pe care-l am la dispoziție este limitat, îmi permit să intru in medias res. Există două trend-uri opuse în feminismul contemporan: unul care privește expunerea trupului ca pe o modalitate de empowerment a femeii (numindu-le pe prostituate „lucrătoare sexuale”, care practică o meserie obișnuită), alta care vede în corpul dezgolit al femeii o rămășiță a sclaviei față de bărbat, o obiectificare a dorinței carnale a masculinului obsedat de viol (de aceea respingând prostituția ca ofensatoare).

Nu este momentul să arbitrez cele două perspective opuse, mai ales fiindcă, ...

Cine nu cunoaște începutul poemului muzical The End (1967) al trupei The Doors, scris de Jim Morrison după despărțirea de iubita lui de atunci, Mary Werbelow?

*This is the end, beautiful friend / This is the end, my only friend / The end of our elaborate plans / The end of ev'rything that stands / The end. *

Textul scandează, implacabil, versurile unei romance sfâșiate, convertite într-un imn al protestului politic.

...

Istoricii, pe care de multe ori îi bănuim de ariditate și lipsă de imaginație, au inventat un joc pe care l-au numit, destul de pompos pentru a-i da o aură de credibilitate științifică, „istorie contrafactuală”. Genul acesta de joc intelectual pornește de la întrebarea „ce s-ar fi întâmplat dacă...?” Dacă Alexandru Macedon nu murea la 33 de ani, dacă turcii ar fi câștigat Bătălia de la Lepanto sau dacă germanilor le-ar fi reușit ofensiva din Ardeni?

Pare doar o simplă speculație, dar este mai mult de atât. Printr-o astfel de ipoteză se poate analiza cât de important este un eveniment istoric pe termen mediu sau lung. Uneori descoperim că, de fapt, ceea ce noi considerăm a fi ...

Viața mea s-a terminat… să plec de aici, sa fug printre negri cu pielea de smoală, care nu știu nimic de cultură și onoare. Fericiții de ei. Tocmai nimicurile astea sunt vinovate de tot.

Personajul care visează astfel, cu ochii deschiși, la o iluzorie izbăvire pe continentul african, este baronul Geert von Instetten, consilier ministerial în Berlinul sfârșitului de secol 19. Tocmai a distrus mai multe vieți, inclusiv a sa, după cum pricepe într-un târziu, pentru a nu leza convențiile care-i ...

Rețelele de socializare au scos la iveală un simptom al lumii contemporane, foarte elocvent pentru modul în care a evoluat societatea în ultimele decenii: specialistul de internet. Internetul, ca orice unealtă, este una ce poate fi folosită în mai multe sensuri: este foarte utilă atunci când știi ce să așteptări să ai de la ea și cum să o folosești, dar poate deveni și o armă fatală îndreptată chiar împotriva ta însuți, atunci când o utilizezi defectuos. Iar pentru că informația este pretutindeni, ne înconjoară și chiar ne asaltează permanent, nu este doar la îndemână, ci a devenit compulsiv-obligatorie, omul contemporan se simte provocat la cunoașterea imediată și rapidă pe care o cer diversele probleme reale ale zilei. ...

„Ne vom plămădi puterea și vom deveni din nou primii. Nu primii dacă. Nu primii dar. Ci primii, pur și simplu. Nu vreau ca lumea să se întrebe ce face [Rusia]. Vreau să se întrebe ce fac Statele Unite.”

Citatul este extras din cartea lui Michael R. Beschloss, The Crisis Years (1991) și anticipează perfect iraționalele tirade ale lui Donald Trump, purtând obsedantul refren „America first”. Fragmentul îi aparține însă unui președinte care se bucură de o glorie postumă absolut nemeritată, fie numai pentru că este arhitectul real al războiului de agresiune din Vietnam: John F. Kennedy.

...

Cel mai adesea, frica este alimentată de ceea ce ar putea să se întâmple și nu de prezentul întâmplării, ca în povestea drobului de sare. Omul amenințat se plasează de la început în situația unui pacient paralizat de frică, așteptând un ajutor divin. Nu acționează, însă mintea lui este stimulată să creeze un suport imaginar, care susține această teroare. Gesturi, obiecte, cuvinte. Semnul crucii, fața unui animal totemic sau hârtie albastră în geamuri, pe care o puneau bucureștenii pe timp de ciumă, bazându-se pe o veche credință - ce faceți din toate acestea ca să vă conectați la lumea arhaică, în caz că sunteți ameninațați?

...

Mai întâi, un scurt privilege checking obligatoriu: sigur că a lucra în universitate nu-i chiar cel mai rău lucru din lume. Chiar dacă, după cum știm din Seinfeld și cei mai mulți, din proprie experiență, vorbitul și ținutul de discursuri în public sunt groaza cea mai mare pentru cei mai mulți dintre oameni, moartea clasându-se doar pe locul 2 în topul fricilor contemporane – ceea ce înseamnă, concluziona Jerry, că dacă chiar trebuie să mergi la o înmormântare, e preferabil să fii cel din sicriu și nu cel care trebuie să țină predica (ceea ce rezonează oarecum și cu sentimentele mele când pornesc spre cursuri) –; cu tot acest mare inconvenient, cu stresul său cât se poate de real și legitim, universitatea rămâne neîndoielnic un loc privilegiat pe piața muncii ...

Pentru mine, meloman afon, anul 2020 trebuia să debuteze sub auspicii regale. În decembrie se împlinesc 250 de ani de la nașterea Titanului din Bonn. Pregătirile au început din 2019. Orchestrele importante s-au gândit la programul sărbătoririi marelui compozitor german. Mă imaginam, într-un delir onirico-fantastic, cu rucsacul în spinare, călătorind la New York, Milano, Beijing, Sao Paolo, Reykjavik, pentru ca în toamnă să ajung la București la Festivalul „George Enescu”.

S-au realizat proiecte în cooperare internațională, s-au făcut anunțuri grandioase, cu orchestre, cunoscute sau mai puțin cunoscute, cu dirijori celebri ...

Harold Bloom, acel munte de prejudecăți misogine și de autoritate epistemică autoasumată în teoria literaturii din ultima jumătate de secol, îl considera pe Hamlet, alături, poate, doar de Falstaff (sublimul din Henry IV, nu caricatura din The Merry Wives of Windsor), drept expresia absolută a geniului uman, treapta supremă la care poate accede antropicul shakespearean.

Ca exemplu tipic de opera aperta, cum i-ar fi spus Umberto Eco, cea mai celebră dintre marile tragedii ale lui Shakespeare a suscitat interminabile comentarii hermeneutice savante (îmi vin în minte cu pregnanță cele psihanalitice, de la Freud la Lacan), însă, cu permisiunea dumneavoastră, voi ...

În Cartea râsului și a uitării, Milan Kundera aduce în discuție un termen tare, specific cehilor, intraductibil într-o manieră exactă: litost. El este definit de scriitor drept „o stare chinuitoare, născută din spectacolul propriei noastre mizerii, descoperită pe neașteptate”.

Potrivit lui Kundera, descoperirea este urmată de dorința imperativă de răzbunare.

Și mai adaugă Kundera: „... istoria Cehiei este istoria litost-ei”.

...

Trăim vremuri grele, vremuri în care nu putem preconiza ce se va întâmpla peste câteva zile, cu atât mai puțin ce se va întâmpla peste câteva luni.

Până acum două săptămâni viața avea un curs normal, oamenii mergeau la job, teatrele și cinematografele funcționau normal, ritmul nu era în niciun fel afectat cu toate că undeva în adâncul nostru simțeam pericolul ce stătea la porțile țării. Așa cum este normal, că se alinieze noilor legi și să își protejeze publicul, actorii și echipele din toate teatrele au tras cortina, majoritatea mutându-și activitatea în on-line.

...

Sfârșitul lui august, 1813. E.T.A. Hoffmann, aflat din aprilie în Dresda sub ocupație napoleoniană, este aruncat în plină oroare a războiului: urmărește prin binoclu asaltul trupelor coaliției ruso-prusace în scopul eliberării orașului, ce se soldează cu aproape 50.000 de morți, vizitează câmpul de bătălie pe care zac munți de cadavre și răniți, este martorul foametei, molimilor și bombardamentelor care pustiesc orașul în lunile de asediu, până când francezii capitulează pe 10 noiembrie.

Hăituit de realitatea care devenise insuportabilă, Hoffmann începe să lucreze la povestirea Urciorul de aur, una dintre cele mai renumite opere din literatura ...

Orice emoție verbalizată se transformă, invariabil și inevitabil, în kitsch (nu este nici locul, nici momentul să intru într-o discuție savantă legată de semantica acestui termen care ține, esențialmente, de istoria esteticii). Iar emoțiile sunt cu atât mai vulnerabile la acidul ironiei cu cât sunt mai profunde și mai dificil de circumscris în sens pur intelectual. Facebook-ul, ca metonimie a rețelelor de socializare de varii orientări și audiențe, este insuportabil nu doar pentru că face publice voci care nu ar fi trebuit să se audă niciodată, ci și pentru că permite diseminarea unor sentimente înveșmântate fonetic, care, prin repetiție, ajung să obosească și chiar să stârnească zâmbete condescendente. ...

Multe dintre textele literare vehiculează, construiesc sau întrețin stereotipuri. Printre ele, pe cele de gen, etnice, sexuale, economice etc.. Problema de azi a diferitelor discriminări din literatura de ieri nu e nouă, iar încercările de a rezolva aceste probleme sunt, uneori, de mirare. Astfel, într-o punere în scenă a lui Macbeth, de W. Shakespeare, de către Royal Shakespeare Company, textul apare cu excizia versurilor în care cea de-a treia vrăjitoare include, în rețeta fierturii ei, ,,ficat de evreu blasfemator, fiere de capră și lăstar de tisă” (versurile 26-27, actul 4, scena 1).

Alteori, epurările textelor plutesc între hazliu și ridicol. Vrăjitoarele din ...

O vorbă celebră a lui Malraux spunea că moartea transformă viața în destin. Pentru viața lui Paul Goma, finis coronat opus. Dispariția fizică a scriitorului și fostului disident, internat de o săptămînă cu coronavirus într-un spital parizian, a creat, în contextul simbolic al pandemiei, un val de emoție, exprimat mai ales în mediul online autohton: echivalent, probabil, al unui complex de vinovăție față de marele singuratic răzvrătit, adulat de unii ca un erou național, respins de alții ca un ciumat. Dar și, probabil, al unui sentiment al înfrîngerii, marginalizării, nerecunoașterii și neînțelegerii a ceea ce am fi putut fi și n-am fost.

...

De câteva zile, de când Paul Goma (2 oct. 1935–25 martie 2020) a trecut, sper, într-o lume mai dreaptă pentru el, sunt asediată de apeluri telefonice, de mesaje pe toate căile. Temele interpelărilor nu sunt variate, ci doar obsesive. Cea mai destabilizatoare dintre ele este cea a incinerării scriitorului. De ce incinerare și nu înmormântare creștinească? De ce la Paris și nu în România? Cine a decis incinerarea: scriitorul, fiul lui, autoritățile? Și de ce? A fost deja incinerat sau urmează? Cineva a aflat de la altcineva, care e prieten cu altcineva... că fusese deja incinerat chiar din ziua morții. „Cineva este obligat să ofere mai multe explicații!”, mi-a scris o doamnă din lista mea, pe facebook. (Obligat? Cine?) S-a vehiculat că nici Goma, nici decizia ...

Poetul W.H. Auden era un individ șocant.

Personajul în sine este plin de contradicții, precum s-ar și cuveni să fie un individ cu convingeri marxiste în tinerețe și cu credințe anglicane la senectute. În tot acest timp însă, el rămâne atras aproape exclusiv de băieți, așa cum se autoironizează cu aplomb într-un distih din tinerețea de la Cambridge, transcris cifrat:

„The pleasures of the English nation

...

Intenționam de multă vreme să scriu despre unul dintre cei mai importanți poeți latino-americani contemporani, cu o notorietate internațională incontestabilă, Ernesto Cardenal. Și asta cu atât mai mult cu cât, anul trecut, a apărut primul său volum în română, la Editura Paralela 45: Noua ecologie și alte poeme militante, tradus de Anastasia Gavrilovici și prefațat de Claudiu Komartin. Dar nu credeam că voi ajunge să scriu în proximitatea morții sale, petrecute pe 1 martie, deși în ianuarie împlinise nu mai puțin de 95 de ani.

Poet, preot, revoluționar, Ernesto Cardenal a reprezentat una dintre conștiințele civice și politice cele mai active din Nicaragua și America Latină ...

Farsa politică din România acestui început de an pălește în raport cu tragedia ideologică de la vârful conservatorilor din Marea Britanie. Consilierul premierului, un anume Andrew Sabisky, în vârstă de 27 de ani, expune o serie de opinii care l-ar proiecta pe autohtonul Vadim Tudor în tabăra moderaților bântuiți de duhul blândeții. Rădăcinile intelectuale ale rasismului occidental contemporan sunt deja detectabile la Hegel, care susținea, acum vreo 200 de ani, că africanii „sunt simple obiecte, ale căror vieți nu au nicio valoare”, în vreme ce tulpinile sunt identificabile în filosofia practică a lui Churchill, un cinic care nu se sfia să declare că nu înțelege reținerile unor politicieni în raport cu utilizarea pe scară largă a gazului toxic: „Susțin cu tărie folosirea ...

Nu știu dacă e o megatendință la nivelul întregului „sistem mondial postmodern”, dar știu că la nivelul a ce a mai rămas din învățămîntul nostru de umanioare (neproducător de bani, după actualele criterii de piață), de la clasa zero pînă la facultate, elevii nu sînt deprinși, în general, cu două operațiuni elementare menite să le deblocheze gîndirea: 1) exercițiul continuu al întrebării „de ce?”; 2) punerea adecvată în context istoric. Asta, în timp ce ni se livrează, demagogic, discursuri despre necesitatea „gîndirii critice.”

Probabil, utilizarea sistematică și „pe bune” a operațiunilor în cauză (în cazul în care am avea suficienți oameni pregătiți pentru asta) ar duce la virusarea ...

Brexit-ul, iminent la finalul lunii ianuarie 2020 după victoria conservatorilor, pune, cred, pe tapet două probleme subiacente extrem de neplăcute. Voi încerca să le enunț și să le analizez pe scurt în cele ce urmează.

1. Triumful tory nu a fost asigurat, ca până acum, de gentry și de upper middle-class, ci de proletariatul britanic, metamorfozat în versiuni mai puțin articulate verbal ale lui Nigel Farage. Pe Jeremy Corbyn îl respectă, în general, intelectualii, fiindcă stânga s-a mutat, cu arme și bagaje, în mediul academic, acolo unde mai există dezbateri de idei și proiecții ideale (cf. voga constantă degajată nu numai de istorici precum Eric Hobsbawm, ci ...

În partea a treia din Istoria ieroglifică (1705), acea scriere complexă pe care, faute de mieux, o numim primul roman românesc, Cantemir descrie, cu inimitabil talent satiric, templul („capiștea”) în care sălășluiește zeița Lăcomiei, desemnată prin sintagma slavo-elină boadza Pleonexis.

Lăcomia este larg cultivată în politică, ea fiind acolo mai curând o virtute, nu un viciu. Mai aproape de noi, profesorul britanic Richard Dawkins ne învață, în des citata și rar asimilata lucrare The Selfish Gene (1976), că egoismul este o trăsătură înnăscută a ființei umane. Pornind de la evidențele oferite de selecția naturală, etologul britanic descrie o strategie stabilă din punct de ...

În luna august 1957, Erich Fromm, atunci profesor la Universitatea Autonomă a Mexicului, a organizat la Cuernavaca un atelier intitulat ,,Budismul Zen și psihanaliza”, cu participarea lui D.T. Suzuki. Autorul a numeroase volume în limba engleză, japonezul Daisetz Teitaro Suzuki (1870–1966) a fost primul budist Zen cu echipament cultural adecvat explicării doctrinei orientale unui public occidental. În prima din cele cinci „Prelegeri asupra budismului Zen” de la Cuernavaca, numită „Răsărit și Apus”, Suzuki caută să repereze punctele cardinale, ca să zic așa, față de care raportul fundamental al celor două weltanschauung-uri devine mai lesne de estimat. Pentru aceasta se folosește de două poezii. ...

Dacă romanele tradiționale începeau printr-o descriere a spațiului în care avea să se desfășoare măcar o parte a acțiunii sau a personajului principal și a mediului său, în orice caz un prim capitol care să familiarizeze cititorul cu lumea ficțională în care tocmai intrase, romanul modern încearcă să rupă orice tipar și mai ales să surprindă, să incite, să scandalizeze chiar, numai să-l facă pe cititorul din ce în ce mai grăbit să nu părăsească pagina. (Acest model „informativ” va fi deconstruit în modernitate în diverse moduri, cum procedează, de exemplu, Robert Musil în Omul fără însușiri, primul capitol intitulându-se „1. Din care, în mod remarcabil, nu decurge nimic”.) De multe ori folosim expresia „cartea m-a prins/ nu m-a prins” sau ne declarăm mulțumiți când, în ...

Scriu din frustrare. Am crescut la umbra ideii că fiecare e dăruit cu un talent, fie el cât de mic. Și tot cândva, în anii cețoși ai tinereții mele, fetele populare din clasa îl citiseră pe Coelho, care undeva spune că dacă îți dorești cu ardoare ceva, universul va contribui la realizarea dorinței tale. Eu populară n-am fost nicicând, iar pe Coelho n-am reușit să-l citesc decât în bancurile cu Becali, memorabilă părându-mi-se această mărturisire: “Cu galben am subliniat pasajele care mi-au plăcut și unde m-am identificat cu eroul cărții, iar cu verde pe cele care nu mi-au plăcut și nu le-am citit”.

Am încercat pictura, dar lipsa de talent s-a vădit de la primele pânze. Acuarele ...

Întors de la cercetare și studii în străinătate, cu aproape cincisprezece ani în urmă, am fost surprins să observ cât de puțini intelectuali de stânga există în România. În mediul academic extern, stânga este, cel puțin printre universitarii din umanioare, regula, nu excepția. Ca să iau doar exemplul spațiului anglo-saxon: Martha Nussbaum, Cornel West, Terry Eagleton, Bill McKibben - sunt doar câteva nume dintre cele care sprijină politicile publice de stânga, în absența cărora am fi aruncați cu toții într-un coșmar al supraviețuirii profesionale exclusiv a celui mai puternic.

A fi de stânga nu este, în definitiv, nici măcar o opțiune politică, ci una ...

La începutul anului, când tocmai ne aduceam aminte de Albert Camus, de la a cărui moarte brutală și absurdă, așa cum sunt de obicei morțile timpurii (9 ianuarie 1960, la doar 46 de ani), se împliniseră 60 de ierni, ne-a lovit pe toți știrea unui nou focar viral agresiv, izbucnit la Wuhan, în China.

Pe măsură ce zilele treceau, știrile deveneau din ce în ce mai alarmante și proporțiile dezastrului anunțat luau dimensiuni apocaliptice, așa cum se mai întâmplase și altădată în cazul SARS, Ebola, H1N1 și toate celelalte boli pentru care nu există sau nu exista la momentul respectiv niciun leac. În momentul în care scriu, știrile continuă să vină la fel de alarmante, numărul victimelor ...

Scriu cu dorința încrâncenată a celui care înoată în amonte. Scriu cu fanatismul caznelor săptămânale la care mă dedau ca să explic, ca să țin partea poveștii în lupta bizară cu scriitura exclamativă, descriptivă, cu scriitura jurnalistică a interjecțiilor, a exclamațiilor a epitetelor ritualice (nu le reiau aici).

Lupta dintre cele trei semne de exclamare (!!!) și un fir narativ îmi părea până mai ieri ridicolă. Azi, acum când meditez asupra cărții lui Jonathan Gottschall, Animalul povestitor. Cum ne fac poveștile oameni (traducere din limba engleză de Smaranda Nistor, Editura Vellant. Cărți însemnate, București, 2019) îmi pare de-a dreptul absurdă, grotescă, bizară. ...

O profeție cunoscută în Frigia (un regat antic, așezat în Podișul Anatoliei, deci pe teritoriul Turciei de astăzi) decretase că, în cazul unei crize de succesiune regală, conducător legitim trebuia să fie ales omul care, într-un car cu boi, urma să intre primul pe poarta cetății. Acesta s-a nimerit a fi Midas, fiul lui Gordias, un simplu om de la țară. Midas i-a consacrat carul cu pricina zeului suprem Sabazios, legându-l temeinic cu un nod extrem de complicat. O prorocire ulterioară spunea că muritorul care va fi în stare să dezlege nodul va deveni stăpânul Asiei.

În anul 333 a. Chr., Alexandru al Macedoniei, care avea să primească, în scurt ...

În celebrul său roman-cult À rebours (1884), „cartea otrăvită”, cum o numește Oscar Wilde, tradusă la noi cel mai bine cu titlul În răspăr, J.-K. Huysmans construiește un personaj care a devenit tipic pentru întreaga estetică decadentă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Este vorba despre aristocratul Jean-Floressas des Esseintes, ultimul vlăstar al stirpei sale, asupra căruia acționează toate tarele rezultate, în bună tradiție naturalistă, din multitudinea relațiilor consangvine care au „subțiat” sângele și au dat naștere unei naturi nevrotice, hipersensibile.

După ce străbate toate mediile sociale, cel aristocratic căruia îi aparține și ...