Revistă print și online

Srđan Srdić: Proza scurtă necesită cititori mai educați, rafinați și sofisticați, mai talentați

Cei care au fost vreodată la Kikinda Short, cel mai mare festival de proză scurtă din regiune, îl cunosc pe Srđan Srdić, un excelent prozator și eseist sârb care, pe lângă faptul că scrie out-of-the-box, este și editor Partizanska Knjiga, unde, datorită lui, au apărut în Serbia mai mulți autori români contemporani din noua generație. Așa că Srdjan (la fel ca criticul literar Vladimir Arsenić, partenerul său la editură) ne cunoaște mai bine decât știm noi proza sârbească actuală, foarte puțin tradusă aici, din păcate. Altfel, am fi citit și unul dintre romanele sale - Mrtvo polje, Satori, Srebrna magla pada, Ljubavna pesma sau, cel mai recent, Autoseksija pentru care a adunat de-a lungul timpului două nominalizări pe lista scurtă și cinci pe lista extinsă a prestigiosului premiu NIN, una pentru Meša Selimovič, și a câștigat, de asemenea, premiile Biljana Jovanovič și Edo Budiša și a fost tradus în străinătate. Pe lângă romane, Srđan Srdić a publicat și două volume de proză scurtă, dintre care mai multe povestiri au fost traduse în engleză, germană, maghiară, poloneză, greacă, albaneză, precum și o colecție de eseuri.

Partizaska Knjiga i-a publicat pe câțiva dintre cei mai buni scriitori sârbi ai noii generații – Dragana Mokan, Bojan Babić, Denis Cokić, Miroslav Ćurčić, dar și scriitori străini consacrați precum Heinrich Böll, Guillermo Arriaga, Aglaja Veteranyi, Arian Leka sau Daša Drndić.

Dragă Srđan, știu că te-ai născut în Kikinda, la granița cu România, și îmi amintesc că mi-ai spus că primele tale contacte cu românii au fost cu cei care fugeau peste graniță pentru a scăpa de regimul Ceaușescu. Pentru tine, de cealaltă parte a graniței, care era mult mai relaxată, a fost o imagine șocantă a dictaturii. Pentru noi, Serbia (și Iugoslavia) au fost porțile către Occident și către libertate. Am avut norocul să mă aflu în partea din țară unde am putut să mă uit la TV Beograd, care pentru mulți dintre noi a fost o desfășurare a miracolului vizual – filme, reclame, muzică și meciuri internaționale. Apoi a venit războiul la voi și lucrurile s-au întors într-un fel. Cum vedeți România astăzi și ce credeți că ne leagă după atâtea probleme și turbulențe istorice? Cum e văzută literatura română în Serbia?

România, mai ales din perspectiva sârbilor care trăiesc în Banat, este o țară foarte apropiată de noi. Vorbesc despre mentalitatea oamenilor, istoria politică și înțelegerea generală. Această perspectivă nu a fost influențată de faptul că România este membră a UE, în timp ce Serbia nu este și probabil nu va fi niciodată, din păcate sau din fericire. În timpul Iugoslaviei, aici se traducea des și cu plăcere literatura română, nu numai când e vorba de clasici români, erau bani, era infrastructură, era bunăvoință, precum și curiozitate. Astăzi, situația este mult mai gravă și aș spune că acum ar putea fi vorba și de reacția editurilor sârbe la faptul că editorii români nu doresc absolut deloc să publice autori sârbi, ceea ce mi se pare o greșeală fără speranță.


În romanele tale situațiile absurde și macabre, ca parte a mașinii infernale a războiului, sunt mereu prezente, eroii au un destin tragic, pendulând pe linia invizibilă dintre realitate și nebunie, și ca naratorul din Satori, pe care l-ai numit un anti- bildungroman, ajung "să nu învețe nimic și să nu ajungă la nicio destinație" (citez aproximativ). Pe de altă parte, stilul tău folosește atât tehnici moderniste, cât și post-moderniste, cu un puternic joc intertextual, în care faci referiri la Cormack McCarthy, Beckett sau Faulkner. Dar care sunt influențele tale din spațiul de limbă sârbă, care sunt autorii pe care ni i-ai recomanda? Și ce simți că ai învățat de la ei? Ce crezi că este special la proza sârbă de astăzi pentru restul lumii?

Sunt în primul rând un cititor și, așa cum este definit de Henry Miller, citesc o mare varietate de lucruri, de obicei mai multe lucruri deodată. Am fost influențat inițial de autori iugoslavo-sârbi din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, de clasici, dar și de un număr destul de mare dintre cei care nu au câștigat niciodată un statut adecvat în socialism - Milan Oklopdžić, de exemplu, primul scriitor sârb cu deschidere pentru poezia americană. Cu siguranță i-aș recomanda cititorilor români pe Vladan Desnica, Boba Blagojević, Biljana Jovanović, Miodrag Bulatović, de la toți puteți afla lucruri importante despre literatură - cum funcționează limba în diferite contexte. Proza sârbă de azi este cu siguranță o prelungire a bunelor tradiții create în socialism, dar și un loc de dispersie poetică totală, nu există o singură direcție după care să se ghideze scriitorii sârbi de astăzi și asta ar putea fi interesant pentru oricine observă lucruri de pe margine.


Pentru a rămâne în zona limbii și scrisului, în teritoriul care ar trebui să fie liber, al literaturii, fără granițe și politică, știu că ești unul dintre semnatarii "Declarației pentru o limbă comună", unde s-au reunit mai mulți intelectuali, artiști și scriitori din Serbia, Croația, Bosnia-Herțegovina și Muntenegru. Ce înseamnă această "limbă comună" și ce poate aduce ea în literatura voastră? De ce este importantă această declarație? Și care sunt consecințele practice ale "limbii comune"?

Chiar vorbim aceeași limbă, sârbi, croați, bosniaci și muntenegreni, nu avem nevoie de traducători și nici nu am avut vreodată nevoie de ei. Declarația a fost inițial un act politic evident, dar a indicat, de asemenea, ce au făcut războaiele iugoslave pieței, cum au divizat-o și au creat câteva zone înghesuite, reduse, sărace și nenecesare, care nu pot fi egale cu piețele europene mai mari. O limbă comună ar trebui să fie avantajul nostru comparativ, mai întâi politic, apoi de piață. Este un adevăr trist că ceilalți, care susțin că sunt limbi diferit, au câștigat, rezultatul este că nu există cărți sârbești în librăriile croate, că piețele bosniace și muntenegrene sunt incomparabil mai mici și mai sărace decât piețele sârbe și croate, așadar că nu a triumfat măcar interesul elementar pentru un acord în ceea ce privește plasarea cărților pentru toți cititorii din cele patru țări, dacă nu pentru un consens cultural mai larg.


Ai făcut parte din organizarea festivalului Kikinda Short în două perioade, ai publicat și două volume de proză scurtă la începutul carierei - (volumul Espiranto este tradus integral în ucraineană, iar Combustions în greacă și engleză), iar apoi ai publicat multă proză scurtă în traducere la Partizanska Knjiga (inclusiv un volum de-al meu). Ce avantaj are proza scurtă față de romanul de astăzi? Este mai ușor de tradus și oferă o oarecare vizibilitate autorilor? Este mai ușor de citit? Sau poate ajunge la miezul lucrurilor mai bine și mai repede? Ce autori de proză admiri în mod deosebit?

Este un fapt binecunoscut că proza scurtă este complet marginalizată în cea mai mare parte a Europei. Editorii vor romane, astfel ei au posibilitatea să realizeze operațiuni de marketing în orașele mici pentru romane și să le vândă ca pe un fel de adevăruri de viață. Proza scurtă necesită cititori mai educați, rafinați și sofisticați, mai talentați, aș spune. Prin urmare, piața funcționează paradoxal - toată lumea se plânge că societatea capitalistă le-am mâncat timpul și aproape toată lumea citește romane de câteva sute de pagini, mai degrabă decât o nuvelă, două, pe zi. Am învățat multe de la Cehov, de la Gogol, mai târziu Hemingway, Carver, până la Mishima, alți japonezi, lista este nesfârșită. O nuvelă de succes demonstrează pe deplin complexitatea mecanismului limbajului, în timp ce uneori nu înveți prea multe nici măcar din romanele decente.


Autosecție

Au spus că anul următor este anul meu și am dat din cap, asta însemnând că mă oblig să fac ceva, și nu zic că e rău să te aștepți la așa ceva de la mine, pentru că situația s-a acutizat, așa zicea Bata, iar el zicea atâtea alte lucruri, care ar fi trebuit ținute minte, nu sunt sigur că au fost, dar eu m-am născut cu o problemă, și tu știi asta, memoria mea e indestructibilă, și când se va termina totul, memoria mea nu se va termina, va rămâne aici, și o să vedeți voi asta. Asta cu "o să vedeți voi asta“ am citit-o în Biblie, aproape că sunt sigur de asta, deși de când s-a acutizat situația, nu pot să jur că ceva ar fi foarte sigur, și din toată nesiguranța asta cel mai puțin sigur sunt de faptul că aș putea să mă țin de vreo promisiune dată cuiva, cândva, aș putea lejer să spun că m-am transformat într-un viu (sic!) izvor de nesiguranță. Iar pe Bata l-au ciuruit, deși eu am făcut tot ce era omenește posibil, și asta ce fac acum e tot pe urmele lui Bata – să faci tot ce e omenește posibil e chiar o treabă decentă, Bata a ieșit din mașină, a luat-o la fugă, dar n-a fost să fie. Așa stă treaba cu lumea asta și cu locuitorii ei, în general n-a fost să fie, dar ei forțează nota, iar cei ce plusează cu forțatul notei uneori sunt și premiați, și trag speranță, că și eu, iată, aș putea să fiu amintit ca fiind unul dintre ei, sau cel puțin amintit, așa cum sunt amintite cuvintele vizionare ale lui Bata, deși sper că n-o să fie vreun nebun atât de nebun să-ți amintească de mine, așa că n-ar trebui nici tu s-o faci.

Am început să scriu asta în douăzeci și doi octombrie, fix la miezul nopții. Nu e nimic simbolic aici, așa s-a întâmplat. Nici data, nici ora nu înseamnă mare lucru, dar orice persoană cât de cât educată știe că nici asta nici vreo altă dată nu înseamnă de fapt nimic, n-aș vorbi acum despre așa ceva, iar mai târziu poate mă răzgândesc.

Și s-a mai întâmplat și treaba asta că eu încercam să fac tot posibilul, dar toate erau prăpădite și vai și-amar, aveam planuri sclipitoare, dar degeaba, erau atâtea care mă blocau în situația acutizată, că nu mi se arăta deloc cum că anul viitor ar fi al meu, și nici măcar cel următor, și mai ales nici anul care vine după ăsta de-al doilea. Să faci tot ce e omenește posibil poate mai și merge cumva când ai pentru cine să faci tot posibilul, dar când nu ai, sunt sigur că tu știi totul despre asta, sau poate te faci că nu știi, că e mai ușor, oricum, ar trebui să știi, așa ar fi dezirabil, așa cumva ar trebui. Am făcut tot ce a fost omenește posibil să scriu ce am scris înainte de asta, dar ce am avut eu de dat nu a fost deloc suficient, există și astfel de ceasuri când nu-ți mai rămâne mult de dat, și nu e prea strălucit să-ți amintești de promisiunile date (sunt sigur că iar știi tot despre asta, sau pur și simplu te prefaci că nu știi, pentru că e mai ușor așa, oricum, ar trebui să știi, ar fi dezirabil, așa s-ar cere, și chiar mai mult de atât).

Și chiar s-a mai întâmplat să-l sun pe editorul meu și să-i spun − "Generale", i-am spus "Generale, am vreo zece pagini de text nou, dacă ai vrea să te uiți peste, dar nu-i stres, aruncă o privire rapidă și zi-mi cum ți se pare, e sustenabil, tehnic, sunt niște inovații acolo din punct de vedere tehnologic, sunt niște chestii, niște trucuri murdare, decide tu, și-mi zici dacă lucrez așa în continuare, sau activăm faza de șters, nu-i grabă, nu te presez, când apuci.“ Generalul a dat un răspuns tradițional budistic, a dat și el din cap, iar asta a însemnat că mai trebuie făcut câte ceva, cu specificarea că el nu e eu, ceea ce ar fi pentru el un noroc notoriu în viața asta, pentru că dintre toate lucrurile scârboase din puțul cu scârboșenii, eu aș putea să fiu cel mai nasol, așa că a răspuns afirmativ, în jur de zece pagini, nu e chiar așa de mare chinul pentru un creier de general, și nu-l făceam eu general degeaba, ci în urma faptelor care dovedeau superioritatea lui intelectuală sau de orice alt fel în comparație cu mine.

Și în timp ce așteptam să dea verdictul în ceea ce privește mizeriile alea ale mele trimise, s-a mai întâmplat una-alta, dar așa e cu întâmplările astea pentru că locul lor e în timp, iar timpul e totalmente neinteresat de așteptările noastre, de promisiunile noastre, mai ales de cele false, și n-am fost eu primul care am mințit, cel puțin nu în asemenea hal cum ai făcut tu de mi-ai umplut urechile, și sunt sigur că nu vrei să vorbim despre asta, nu voi insista, așa cum oi fi eu sunt mai mult o consecință decât o cauză a ceva, orice ar fi acel ceva, mai puțin o cauză a textului ăstuia, care ar trebui să devină textul unui roman pentru că anul următor e al meu, așa mi s-a spus, cu încredere maximă.


E unu jumate, și e trecut de miezul nopții, consult statistica documentului word și aflu că am reușit să tastez patru mii cinci sute de caractere cu spații, ceea ce înseamnă că aș putea să ajung și la zece mii într-o oră, iar calculele mele spun că mă voi oprii la în jur de două sute de mii de caractere ca să nu le dau ocazia unor critici să mă acuze de scrierea unei nuvele, pentru că am promis un roman, și va fi roman, ceea ce va însemna în continuare că voi investi douăzeci de ore pentru scris – dacă nici asta nu e corect, nu știu ce este.

Să nu uit de General, contribuția lui la conceperea acestui text nu e una minoră, dimpotrivă, Generalul s-a pronunat din nou și a dat aproximativ următorul verdict: "E bun“, a constatat Generalul, la care reacția mea a venit cu încă o întrebare plictisitoare despre invențiile mele cele noi scriitoricești, iar el s-a limitat să-mi spună că nu-i este clar de ce m-ar interesa pe mine ce gândește cineva despre ceea ce fac, când în toți anii ăștia n-am arătat pic de interes, și că cititorii mei vor accepta și asta cum au acceptat și până acum ce le-am servit, și cam atât trebuie spus despre asta, iar eu i-am mulțumit: "Mulțumesc, Generale, întotdeauna mi-ai fost la înălțime“, și ăsta era adevărul, spre deosebire de alte lucruri care nu doar că nu sunt adevărate, dar ar fi grotesc și să le amintim în aropierea adevărului. Așa că am continuat să scriu. Adică n-am continuat. Ți-am zis că n-am continuat. Și ăsta e adevărul. Generalul s-a ținut de promisiune, iar eu nu, și asta ar fi diferența dintre mine și el, cu încă câteva diferențe care erau de așteptat, și asta a început să mă tulbure, nu atât partea cu neîmplinirea, ci mai ales partea de dinainte, cu promisiunea. Orice persoană cât de cât cerebrală nu va promite nimic nimănui, cu atât mai mult persoana căruia i s-au tot promis lucruri fără rezultate, persoana cu o anume experiență, iar persoana aceasta sunt eu, și nu pot să-mi dau seama ce m-a făcut să promit eu un roman nou, sau orice altceva nou, poate că decisivă a fost propoziția despre anul viitor care e al meu, pentru că părea că toate sunt din ce în ce mai puțin ale mele, în afara dioptriei progresive, sau ale rezultatelor catastrofale obținute după măsurarea indicelui de masă corporală, sau a scaunului pe care stau în timp ce scriu, și ăsta e groaznic de rupt, dar nu-l schimb pentru că nu mi se arată nicicum. Și uite așa.

E trecut de ora unu după miezul nopții și statistica word arată că am încetinit, și chiar că am făcut-o relativ brusc. Primele mele estimări erau prea optimiste. Nu mă caracterizează. Un optimism care nu mi-e specific, probabil iscat din presimțirea ușoară a triumfului acelui an care urmează și care va fi al meu dacă reușesc să termin cartea, dar și din viziunea sfârșitului. Să se termine odată, asta e. Pe moment negociez cu mine însămi strategia asta: dacă de mâine apuc să mă încadrez în timp, mă cinstesc cu o țigară din oră în oră, adică odată la zece mii de caractere cu spații care, după ideea inițială reprezintă teoretic a douăzecea parte din text. O oră pe zi, douăzeci de zile, și asta e. Sună chiar bine. Să se termine odată.


Fragment din "Autosekcija", Partizanska Knjiga, 2023

Traducere de: Liubinca Perinaț Stancov

Augustin CUPȘA

S-a născut în la 1980, Craiova. Este autorul romanelor Perforatorii (2006) și Așa să crească iarba pe noi (2017), precum și al unor volume de proză scurtă ca Profesorul Bumb și macii suedezi (2009) sau Marile bucurii și marile tristeți (2013, 2021). De asemenea, Augustin Cupșa a câștigat câteva premii pentru scenarii de film și a avut mai multe colaborări cu HBO. Absolvent de medicină, s-a specializat în psihiatrie și a practicat atât în România, cât și în Franța.