Atunci când își botează copiii, cei mai mulți părinți aleg nume cu o anumită semnificație, fie ea religioasă, istorică sau din altă categorie. În aceste condiții, e firesc ca și în cazul numelor fictive să aibă loc un botez simbolic.

Ce-i drept, dacă ne referim la literatura contemporană, numele personajelor vor avea, în majoritatea situațiilor, un corespondent imediat recognoscibil în realitatea cotidiană: Scott, Daisy, Michelle, Cosmina, Radu etc. Însă se întâmplă, când și când, să dai peste un nume care-ți face imaginația să se oprească din alergat și, într-un moment de respiro, să-i admire rezonanța puternică. Un astfel de nume este Solange.

Mot à mot, Solange poate fi descompus în două vocabule: sol (care în latină înseamnă soare) și franțuzescul ange, înger în limba română. Înger solar sau înger al soarelui, într-o traducere aproximativă. Etimologic însă, numele derivă din latinescul sollemnis, adică solemn sau religios. Observăm, așadar, două semnificații în aparență diferite, dar înrudite în esență.

Iată cât de profund se reflectă ambele semnificații în Le feu follet, filmul din 1963 regizat de Louis Malle. Alain Leroy (interpretat de Maurice Ronet), un scriitor alcoolic aflat într-o criză existențială, cu mintea prinsă într-un păienjeniș de gânduri suicidale, o întâlnește în casa unor prieteni pe Solange, o apariție mondenă răvășitoare.

Debusolat și incapabil să mai simtă atracție erotică pentru femei (incapabil, chiar, să se mai simtă atras de viață, în toată complexitatea sa), Alain se oprește în fața ei și îi spune următoarele:

"Solange... tu ești viața însăși. Da, viața. Dar nu te pot atinge. E oribil."

Degeaba Solange strălucește ca soarele și, asemenea lui, este sursa primară a vieții, sufletul lui Alain rămâne ofilit și nicio rază nu-l poate readuce la viață. Nici măcar ea, ca înger descins din soare pe pământ.

În continuare, protagonistul nostru se așază la masă și perorează despre moarte și necesitatea ei. Solange se apropie de el și, fără să spună nimic, înțelegându-l, compătimindu-l poate, își pune mâna pe umărul lui, într-un gest matern. Atunci, Alain, ridicând privirea din podea în ochii ei, spune:

"Să pleci fără să fi atins nimic. Frumusețe. Bunătate. Toate minciunile lor. Tu poți să faci miracole. Atinge leprosul!"

Această replică memorabilă, deopotrivă dureroasă și poetică, reliefează semnificația religioasă a numelui de personaj. Fără să creadă în intervenția divină, Alain se agață, totuși, cu ultimele puteri sufletești de potențialitatea unei minuni, asemănând-o pe Solange cu Iisus Hristos. El, decăzutul, bolnavul incurabil, el, leprosul, în ochii lumii, dar și în ai săi, așteaptă o minune de la îngerul său solar, pe nume Solange.

La polul opus, Emanuel din romanul lui Max Blecher – Inimi cicatrizate (alter-egoul autorului) simte chemarea vieții, focul arde în el și îl mistuie pe interior, dar e incapabil să-l ațâțe, din cauza unor împrejurări externe pe care nu le poate controla. Cum ar fi morbul lui Pott, o tuberculoză osoasă care îl imobilizează la pat.

Aici, Solange (o asistentă medicală, de data aceasta) care lucrează în sanatoriul din Berck, Franța, unde Emanuel este internat, reprezintă obiectul puternicei sale atracții erotice:

"Acum, înconjurat de brațele Solangei, greutatea lui îl apăsa insuportabilă. Solange strângea un bust de piatră. Emanuel aluneca zadarnic mâinile pe umerii ei, între dânșii ghipsul punea o barieră de indiferență și crea o organicitate nouă, impersonală și teribil de dură... Îi venea aproape să plângă de ciudă. Dificultatea corsetului îi biciuia mai aprig sângele și îl răscolea de dorinți. În neștire îi mângâia brațele, apoi coapsele. Simți deodată stofa rochiei, marginea ciorapilor și, mai sus, netezimea pielii."

În contextul dat, Emanuel este un fel de Icar cu aripi de ghips. Îngerul solar se află în proximitatea lui, îl poate atinge și simți, însă, din cauza aripilor sale grele, nefuncționale, experiența arderii totale îi este interzisă. Altfel spus, un zbor sortit, a priori, eșecului.

Cu toate acestea, pulsiunea erotică din Emanuel e mai puternică decât condiția sa de pacient suferind, îl face să-și depășească limita – aceea de a se afla mereu în intimitate cu moartea (cum povestește, îndurerat, Mihail Sebastian despre prietenul său Max Blecher). Protagonistul dă, astfel, frâu liber acestei pulsiuni erotice, în deplina înțelegere a consecințelor ei nefaste:

"Deodată, în momentul când Emanuel alunecă mâna lui sub rochie și simți trupul cald, apoi unghiul inefabil și fierbinte, al coapselor unite, Solange murmură:

— Asta o să-ți facă rău!..."

După cum vedem, atracția sexuală pentru Solange este atât de mistuitoare, încât Emanuel acceptă și intimitatea durerii. Un menage á trois între durere, plăcere și moarte. Pacientul plonjează în actul sexual ca într-un abis, durerea și plăcerea se unesc, se despart și trosnesc când se reunesc. La fel ca limbile unui foc fatidic.

În loc de concluzie, putem trasa o paralelă între filmul lui Louis Malle și romanul lui Max Blecher, subliniind puterea numelui Solange. Dacă la Alain Leroy sufletul era mort, iar salvarea putea veni numai pe cale miraculoasă (aspect ce ține de semnificația religioasă a numelui Solange), la Emanuel tocmai trupul se afla în pragul morții, și atunci el putea fi salvat prin experiența concretă a iubirii (de aceea, Solange era pentru el le soleil, soarele care îi dădea putere și vigoare).