Revistă print și online

O nostalgie a consistenței: Ce timp fără vreme de Ion Dogioiu

Cu lirica lui Ion Dogioiu, spirit proteic, profesor de istorie și filosofie, poet și artist plastic, m-am întâlnit într-un moment în care îmi lipsea o formulă-sinteză capabilă să puncteze discontinuitatea și provizoratul la care mă tot gândisem o bună perioadă ca la niște mărci definitorii ale identității din ce în ce mai lunecoase a lumii noastre. Am găsit-o în titlul volumului său de versuri, Ce timp fără vreme. Poeme și imagini, apărut în 2023 în colecția online Contemporary Literature Press a Universității din București, coordonată de Lidia Vianu. Un timp fără vreme e o formă de irosire, o tiranie a fragmentarului. Vremea e așezată, umană, o structură determinată, cumva îmblânzită, domesticită, o formă de gospodărire a timpului. Îmi închipui acest timp fără vreme ca nefixat într-o durată propriu-zisă, vid, suspendat, o înșiruire de spații goale, locuibile, dar nelocuite în adevăratul sens al cuvântului, prin care doar se trece fără să se stea. Disocierea dintre timp și vreme mi-a amintit de o alta, la fel de însemnată, a grecilor antici, dintre spațiu și loc. Spațiul e abstract, rece, nedefinit, cvasianonim, câmp deschis (un non-loc, după formula antropologului francez Marc Augé). Locul este familiar, încărcat identitar, exprimând apartenența și stabilitatea.

Am văzut în poezia lui Ion Dogioiu o disciplină a răbdării, a așteptării productive, inteligente, specifică acelora care știu să privească și au exercițiul valorificării detaliului, ca într-un fel de pândă a cărei tenacitate e mereu răsplătită. ,,Cultivarea propriei grădiniˮ, cum îndemna Voltaire, poate aduce revelații. A zăbovi într-un loc înseamnă și șansa de a învăța să-l privești, devenind un fel de expert al substanței lui. ,,Cu puțin exercițiu poți ajunge să vezi aerulˮ, spunea Radu Petrescu, el însuși familiarizat cu deliciile unei vieți ,,departe de lumea dezlănțuităˮ, monocordă în aparență, nesfârșit de generoasă în esență. Piteștiul lui Ion Dogioiu, acest târg provincial străbătut de o prelungă, nedefinită vibrație apocaliptică, mi-a amintit de Sibiul lui Mircea Ivănescu. Detaliile nu rămân niciodată gratuite, piese disparate, ci sunt elemente de atmosferă, prinse, așadar, într-o unitate. Între drama individului și peisaj se creează legături metafizice, durerile dinăuntru și din afară ,,se-ngână și-și răspundˮ baudelairian, un fenomen meteorologic sau astronomic dublează emoția ca o reverberație promptă: ,,Pe trotuarul din dreapta ninge./ Pe cel din stânga plouă./ E o lipsă de sens care cuprinde/ încetul cu încetul întreg orașul.ˮ

Deși titlul ar părea să anunțe orgoliul modernist al Poetului dezgustat de mediocritatea lumii contemporane, de spiritul său neașezat, un fel de ,,O tempora, o, mores!ˮ ciceronian, volumul nu propune nici pe departe o asemenea atitudine superioară. Nimic didacticist-moralizator, niciun fel de lamentație antipatică. O mioritică alternanță deal-vale pune mereu un bemol suferinței care, privită cu ironie tandră și tolerantă, cu o seninătate înțeleaptă, devine parcă o tristețe ,,de jucărieˮ: ,,Să mergem la plimbare/ la prânz cu 7B,/ înghesuiți ca scoicile pe țărm de mare!/ E drept că nu e cine știe ce,/ mai coborâm un deal,/ mai căutăm o vale,/ dând dijmă din ce suntem/ căldurii infernale.ˮ (Pitești). Fiecare poem are alături o pictură, ceea ce sporește complexitatea experienței estetice și dă paginii un aer melancolic și rafinat.

E nevoie de mult curaj și mai ales de o anumită naturalețe pentru a scrie astăzi o poezie cu rezonanțe vădit moderniste fără să creezi impresia de epigonism și desuetudine. Există numeroase accente bacoviene în această geografie lirică a târgului crepuscular (,,e toamnă în târgul/ cu biserici înalte și floriˮ, ,,și toamna noastră,/ toamna cu frunze de agată,/ n-o să mai vină/ niciodatăˮ) așa cum există și pasaje care amintesc de spiritul ludic al lui Marin Sorescu (,,casa mea crește întruna!/ în fiecare zi se adaugă câțiva centimetri.ˮ - Casa mea), la care se adaugă aerul expresionist general, de ,,neliniște metafizicăˮ,(,,E grabă mare prin lume/ și o durere fără numeˮ - Lume fără rost, ,,Plouă indecis,/ îngerii scriu/ pe tabla străzii ilizibil.ˮ -Plouă...) foarte în spiritul liricii lui Rilke. Toate aceste corespondențe se simt, însă, ca niște constatări pe care le poate face cititorul, nu ca niște obiective pe care și le-ar fi impus autorul. Deși substratul erudit, cultural al versurilor nu se poate ignora, adesea trimiterile devenind evidente (intertextul minulescian, de pildă, e cât se poate de transparent în versuri ca ,,toamna, care aș fi vrut/ să fie doar a noastră/ n-o să-mi mai bată niciodată/ cu degete de ploaie în fereastrăˮ - Toamna noastră), intertextualitatea este metabolizată firesc ca pură întâmplare, ca o coincidență, ca o întâlnire de care iei act fără orgoliu, senin și decent.

Autorul nu caută să se așeze sub o descendență ilustră. Ritmul poeziei sale e al perindării, al unei mișcări dezinteresate, acceptare calmă, bonomă și inteligentă a tot ce este dat. Prin târgul bătut de ploi sau de ninsori, când nu tronează asupra lui un soare pieziș, de toamnă, trece un flux misterios, metafizic, în voia căruia poetul se lasă ca și cum ar accepta, ca un înțelept, jocul unor copii convinși, în inocența lor, că i-au păcălit pe cei mari. Destrămări, revolte (,,Sunt străzile pline de oameni cerând libertateˮ - Radiografie), despărțiri, singurătăți, toate sunt contemplate cu un zâmbet bonom și dominate prin integrarea lor într-o cadență care le face inofensive, ca și cum toate pasiunile prea tari ar fi dintr-o dată filtrate prin imense vitralii sau, mai domestic, învăluite în aburul ceștii de cafea: ,,Pregătești cafeaua pentru noi,/ la radio vorbesc despre război.// Fumegă ceștile ceață fierbinte,/ infernul de beton se scaldă în lumini./ E liniște. Prin minte-mi zboară gândul/ că moartea a trecut în vizită pe la vecini.ˮ (Fluture galben) Este un apocalips estetizat, care, paradoxal, își păstrează unda melancolică tulburătoare, însă fără să copleșească.

Totul pare privit de sus, dintr-un munte al înțelepților în această poezie a surpărilor lente, interioare (,,doar o zbatere/ ca o aripă de fluture/ presimțind iarna/ care va veni/ a mai rămas în inima meaˮ - Doar o zbatere), a locurilor vizitate de îngeri triști, în țipăt de cocori, a cotidianului din care se deschid la tot pasul alveole ale transcendenței: ,,Din pădurea cenușie de fag,/ ne pândesc ochi de fiare, ochi roșii de lupˮ (Flacără verde). În poemele lui Ion Dogioiu, derizoriul fiecărei zile comunică de fiecare dată cu metafizicul, cu abisalul. Vizionarismul său, fără a fi patetic, juxtapune dramele individului cu un anumit rău universal: ,,Mă înfășor în timp ca într-o pătură/ (...) în așteptarea zile în care îmi voi schimba/ definitiv adresa, când n-o să mai rătăcesc pe străzi/ încercând să găsesc un sens lumii acesteia,/ gata să cadă (...)ˮ (Teatru cu măști) Există o măiestrie a stilizării emoției, dar nu în sensul manierist al artificialului, al livrescului, ci în acela al rafinamentului, al eleganței ca modalitate de a-ți domina propriul destin înțelegându-l, primind fără surpriză seismele. Contururile aspre se rotunjesc în unduiri maiestuoase, totul devine curgere lină în această contemplare parcă retrospectivă, detașată, dar nu indiferentă, stoică, dar nu cinică: ,,- râuri de miere în curgere lină/ învăluite în cețuri cu aromă de nard.ˮ (Flacără verde). ,,Pe coama dealurilor lineˮ se înalță acel tip de privire care ,,survoleazăˮ, teoretizată cândva de Jean Starobinski în Vălul Popeei, privirea aptă să prindă configurația de ansamblu, să pună detaliile într-o ordine.

Fără nimic căznit, cu o stăpânire invidiabilă a metaforei (,,tu treci cu tălpile goale/ prin sufletul meu/ de parcă te-ai plimba în noapte/ pe țărmul unei mări imaginare/ legănându-și peștii/ adormiți cu ochii deschișiˮ - Tu treci...) și cu o branșare cât se poate de firească la o zonă a transcendenței care ,,pândeșteˮ din fiecare cotlon (,,au coborât din ceruri îngeri/ și-au poposit în gara cu peron întunecatˮ - Destin), Ce timp fără vreme nu pune doar problema temporalității, ci și pe aceea a unei geografii impregnate de fior metafizic. Umorul și duioșia, un fel de blândețe à la Francis Jammes, integrează totul, bun sau rău, iubire sau singurătate, într-o lege a firii, într-un ritm natural care împacă toate contradicțiile: ,,Uneori ne pulsează sub tâmple/ râul satului străjuit de arini,/(...) Ne-a mai rămas doar gândul/ că într-un colț al cerului/ veghează pădurile copilăriei,/ așteptându-ne la ele,/ atunci când timpul va înceta/ să existe pentru noi.ˮ (Satul de sub dealuri de nori). Olimpianismul poetului amintește de lungile momente de contemplație ale lui mopete, ,,personajul-vedetăˮ al liricii lui Mircea Ivănescu, un alt poet al vagului creator de atmosferă și al banalității aparente, al anodinului sub care se acumulează, cum observa Al. Cistelecan, ,,structura miticăˮ. Formula pe care Radu Vancu, exegetul cel mai substanțial al lui Mircea Ivănescu, o folosește la un moment dat în monografia sa, ,,modalitatea tehnică mirabil de neostentativăˮ, mi se pare pe deplin valabilă și pentru poezia lui Ion Dogioiu, care știe să creeze atmosferă întorcând lirismul, literatura și, în general, existența, la o necesară disciplină a eliberării de orice fel de orgoliu, la un exercițiu al firescului, al răbdării și al atenției la detaliile care pot face din timp vreme și din spațiu loc.

Sorin IAGĂRU-DINA

Doctor în științe filologice (Universitatea din București), cu o teză despre critica și eseistica scriitorilor români de secol douăzeci.