Revistă print și online

Verbe. 17. Tata

Ce să-ți povestesc despre bunicul tău ca să rezum 77 de ani de viață? Aproape 78. Doar spui cifra asta și nu știi de unde să începi.

Îmi vine în minte o amintire de prin școala generală. Un profesor mi-a dat o palmă. Nu mai știu ce făcusem. Chestia asta a ajuns la tata care a venit la școală. Nu căuta să facă scandal sau să răspundă cu aceeași monedă, dar a vrut să arate că nu la genul ăsta de educație se aștepta.

Îl văd în ușa atelierului în cizme de cauciuc, venind direct de la muncă. Știu că m-am rușinat. De ce venise așa? Îmi amintesc bine senzația de jenă față de colegi, o pâclă călduță care mi s-a așezat pe față, mai ales peste obraji. Nici nu mai știu ce-a spus. Un parentolog ar traduce totul așa: o traumă pentru copil, un părinte care nu-i simte nevoile și-l pune în situații rușinoase.

O traducere inexactă. Parentologul nu știe despre respectul pe care tata-l avea pentru școală, cum niciodată nu-mi vorbea despre despre munca fizică pe care el o făcea zi de zi, ci doar despre învățătură. Umpluse trei rafturi de bibliotecă, fiecare cu câte două rânduri de cărți. De la Sandra Brown la Oscar Wilde. Școala era calea în viață și intrase cu cizme de cauciuc, dar cu sufletul curat și mai ales cu respect pentru învățătură, pentru cărți.

Următoarea scenă e din toamna lui 2004. Eram împreună în Cluj-Napoca unde începeam viața de student. Parcul central era golaș, cenușiu, la fel ca tot orașul. Băncile tricolore ale lui Funar erau șterse, triste. Tata mă ajutase să-mi găsesc chirie, să mă acomodez. Mă lăsa să învăț, să devin om mare. Eu nu eram conștient de importanța momentului. Mă gândeam la cum să-mi fac prieteni, pe unde să mă distrez. El simțea schimbarea, ruptura, despărțirea. Rămânea în urmă cu sufletul împăcat pentru că mi se deschideau drumuri noi, șanse nebănuite. Ce știam eu despre dorul unui părinte, despre distanța care se cască între el și copilul care crește, pleacă în lume? O bucurie a tristeții pe care probabil o s-o gust cândva.

Și ultimul moment. Tata la botezul tău. Te plimba în cărucior, după slujba de la biserică. Mândru. La un final de drum. Viața-i despre fracturi, renunțări, oameni care se duc și despre cum te raportezi la toate astea. Fericirea adevărată vine când înțelegi suferința și sacrificiul. Avem o religie a despărțirilor și-a întâlnirilor și nu se cheamă pesimism.

Spun astea trei episoade ceva despre viața unui om de 77 de ani? Aproape 78. Eu cred că da. Istoria personală nu e subiectivă. Istoria universală da, e despre date, personaje multiple, perspective nenumărate. E subiectivă până-n măduvă: fiecare o vede diferit în funcție de granițe, tradiții, interpretări. Ne-am putea război la nesfârșit pentru teritoriile care au trecut cândva de la o stăpânire la alta.

Istoria noastră ne privește pe noi. Ne-o construim și n-am de gând să-ți transmit că bunicul tău a fost perfect. Nu sunt nici eu. Nu vreau să falsific. Contează doar ce învățăm din istoria asta personală, cum o înțelegem. Și chiar putem fi mai buni cu bagajul și episoadele noastre. Căci de-aici se schimbă lucrurile, de la fiecare om în parte, unu cu unu, nu de la un manual cu date istorice.

Mă gândesc la cizmele alea de cauciuc. El respecta munca fizică. Dar prețuia cu adevărat munca intelectuală, educația. Era modern pentru că se gândea mereu la viitor. Cizmele alea nu sunt reprezentative pentru tata. Sunt doar o dată din trecutul nostru. Un reper, dar importat e ce trece de toate astea, ceva ce răzbate, ce nu-nțelegi de la început. Poți să-i spui lecție, suflet, învățătură, nici eu nu știu exact.

Așadar, ce vrei să-ți mai povestesc despre bunicul tău?

Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)