Begonia iubită

M-a chemat în bucătărie, să mă asculte la istorie. Nu sunt în stare să învăț și stiu că am față de proastă când mi-e frică și mă milogesc. Ea începe calm-horror, fără să mă privească, ce bine, că-mi vine să râd. Măi fată, istoria e ca o poveste, îți plac poveștile, de ce stai ca proasta în fața cărții și nu reții nimic. Ce-i așa greu, nu știu ce-i, chiar mă întreb, înainte de-a încasa prima palmă, care doare cel mai rău. Țipă din ce în ce mai tare, răspunde măi, răspunde, zi ceva, nu te-am trimis să înveți, ce-ai făcut de-o oră, de ce nu înveți, da’ am făcut schița, mama, nu mai țin minte numele, să taci, schiță, bătaie de joc, ce-nțelegi din scrisul ăsta, cine-nțelege, nici tu, nu vezi, și poc, poc, apoi trage disperată sertarul, scoate o lingură de lemn, scoate tot, ...

Limba primară

Orașul ăsta e o tumoare, își spuse așteptând la semafor. Materie vie multiplicându-se celulă cu celulă, una în alta, una peste alta, răspândind o boală infecțioasă, fără nume. Cumpărase o pâine și se întorcea în apartament. Ultimul etaj, un bloc nou-nouț. Pete de vopsea pe ferestrele din casa scării, ca niște hărți incomplete ale unor lumi îndepărtate, mai bune. În jur, tot blocuri, o periferie a Moscovei post-comuniste în plin avânt imobiliar. Apartamentul era curat, spațios, dar gol, nici măcar un scaun. Pardoseala reflecta lumina soarelui ca în reclamele de vânzare a caselor de lux, evocând aceeași atmosferă ...

Buchete de singurătate

Dar poștașul nu îi adusese pensia, ci factura la lumină. Deschide-o tu, Petre, spuse doamna Maria, și citește-mi totalul, doar știi că nu văd bine de aproape. După ruperea hârtiei dintr-o mișcare și parcurgerea foilor împăturite, poștașul decretă, ridicându-și chipiul - opt sute de lei. Vai de mine, de ce așa mult, întrebă doamna Maria, Poate e recalcularea, O fi, dar tot mi se pare mult, eu plătesc banii ăștia în patru luni, Știu eu ce să zic, tanti, spuse poștașul Petre înghițind în sec, mi-e cam sete.

Îi înapoie cana golită. Apa mirosea a clor și a rugină de țeavă. Cui nu-i convine să-și aducă de acasă, spune o vorbă din popor. Mai era și rece, ceea ce, ...

Bolovanul

Locuiesc în zona medievală a orașului. Așa-mi place să-i zic. De fapt, nu, nu-mi place deloc, dar asta e. Strada pe care am ajuns să-mi fac casa e cuprinsă într-o peninsulă de sălbăticie de la periferie. De parcă clătita orașului ar fi dat peste o arsură lipită de fundul tigăii și nu s-a putut întinde frumos. A rămas așa, un petic de câmp, cu câteva case răzlețe, și mai multe clădiri abandonate, între cartiere compacte mai vechi sau mai noi. Fără utilități, fără lumină pe stradă, legat de restul omenirii civilizate printr-un drum de țară desfundat, în care te înnoroiezi de câte ori plouă și pe care iarna nu-l curăță nimeni de zăpadă.

...

Femei

Ioana

Ceea voi spune acum nu ar trebui să fie o încercare de a-mi cere iertare, ci, mai degrabă, o sforțare de a mă face înțeleasă. La cei 73 de ani ai mei, am rămas singură, iar tăcerea țiuie prin toate ungherele casei mele. În 1968, când am început s-o construim, am vrut-o mare, încăpătoare, cu tavanuri înalte, cu verandă luminoasă. De fapt, nu știu dacă am avut de ales, căci alte câteva sute de case din sat arătau la fel: verandă, casă mare, tindă și câteva dormitoare. Acest tip de casă se numea finskii dom și era un set care conținea un anumit număr de ferestre, uși, piatră, lemn pentru alte trebuințe și ce-o mai fi fost ...

Sora Ratched

Sora Ratched face toate acestea de îndeajuns de mult timp. În profesia ei, ceea ce-i diferenția pe cei cu slabe șanse de succes de cei care își ating fără greș obiectivul stă în abilitatea de a-l citi pe cel din fața ta. De a-l descoase cu grijă și a asculta ticăitul rotițelor lui. „Ascultă, ascultă bine și mergi în tandem cu ele. Mișcă-le apoi, ușor, cu grijă, către tine și acum fă-le să se ghideze după tine.” Toate acestea veneau într-adevăr dintr-o afinitate îndreptată către om, empatie, poate chiar o ușoară formă de hipersensibilitate prezentă încă din copilărie. Nimeni nu putea dezgropa urme de minciună în altruismul său sincer. Același altruism a îmbrăcat-o în toamna anului 1962 în uniforma de asistentă medicală și într-adevăr, același altruism a adus-o astăzi ...

M-am născut din orgoliu

Să nu scrii nimic de care să-ți fie rușine în clipele de supremă singurătate. Mai bine moartea, decât să trișezi ori să minți.

(Emil Cioran – Caiete)

Dragă Veronica, ...

Cum am devenit fașionistă

Era o vară fierbinte, cu temperaturi de 34 de grade Celsius la început de iunie. Deși visam din aprilie să merg în vacanță la mare, după 2 luni de căldură, eram sătulă de soare. Ajunsesem să fac și 4 dușuri pe zi, dimineța înainte să plec la job, după-amiaza, când mă întorceam de la job, seara, înainte să plec la terasă și noaptea, după ce mă întorceam de la terasă. Așa încât când a venit august, m-am hotărât să plec într-o țară cu climă răcoroasă, oricare ar fi fost aia.

M-am uitat la știri, așteptând cu nerăbdare să văd prognoza. În Italia, Grecia, Spania – țările mele preferate pentru vacanță – căldură mare, ca și în România, mai puțin în Olanda și Belgia. Cum în Belgia nu aveam nici un interes turistic, ...

Crisalida

La început i se păruse doar un tip haios și atât. Oricum, totul era prea nou, abia pătrunsese și ea în lumea adevărată, trebuia să se concentreze la atâtea lucruri noi de făcut, de aranjat în noul spațiu, de conversat în engleză, mai întâi de înțeles accentul acela imposibil (avea până și vise cu accent irlandez). Era exclus, total exclus. Imposibil. Mai bine cursurile, chiar dacă unele îngrozitor de plictisitoare, mai bine să hălăduiască aiurea prin orașul care mirosea atât de altfel: a iarbă proaspăt tunsă, a lucruri bune și a civilizație mirosea, așa cum în România, pe timp de vară, orașele miros a pepene roșu acrit și a ardei copți. Sau să caute un job part-time care să mai completeze bursa zgârcită care abia îi ajungea pentru cele zilnice. În fine, ...

Piața Troffea

  Pe 31 decembrie 2015, Paul și Camelia erau într-un hotel din Strasbourg. Ea se dichisea de zor în baie și, din când în când, striga câte ceva, observații de-ale ei: cum i se văd porii și alunița de sub ochiul drept în oglinjoara rotundă, cum e crăpat vasul de veceu, cât de repede se murdărește chiuveta sau cum i se înroșește imediat pielea când o atinge, la care el răspundea cu un aha, îhâm, da, păi da, în timp ce-și scotea șosetele, le arunca într-un colț ca să nu le vadă ea și își lipea tălpile de caloriferul care scotea un țârâit nervos, ca și cum s-ar fi căznit să se încălzească mai tare sau ar fi vrut să strige că face tot ce poate, dar astea sunt condițiile și să se mulțumească și el cu ce se oferă, dacă voia mai mult, să aleagă un hotel mai acătării și nu unul pentru ...

Exil în alb

Alb, alb nemărginit și gândul negru de suicid. Un aisberg plutește în depărtare ca o părere de rău. Sunt pregătit oricând să mor. Sunt îmbrăcat la patru ace. Am să-mi pătez de sânge smochingul. Nu-i nimic. Sângele va fi înghițit fără sfială de zăpadă. Am să mor singur în miezul frigului. Mă gândeam să sar în apă și să mă înec, dar nu am cum să reușesc, pentru că apa e prietena mea bună. Să-mi bag capul în zăpadă și să mă asfixiez. Nu pot, căci zăpada e mama mea. Să mă las mâncat de o focă leopard nesimțită sau de o orcă idioată. Cu sânge rece să mă las omorât. Nu, nici vorbă, le-aș da prea multă satisfacție dușmanilor mei. Și ar fi o moarte violentă. Trebuie să găsesc o moarte mai plăcută. O moarte imperială, exact ca mine. Să mă înjunghii cu un țurțure în gât sau să-mi fac ...

Poeme

18:04 la sat

decupaje incerte

se încadrează în imaginea pe care o fixezi

...

Cenușă sub tălpi

De pe banca din fața casei, acolo unde, în ultimii ani, când artrita îl obliga să stea într-un loc și să-și trăiască încă o dată viața, de astă dată doar ca spectator, Tono avea să-și amintească tot mai des de cazul Ionelei Sematovici, de acel sfârșit de vară, 1992, pe care făcuse tot posibilul să-l uite. De vină era singurătatea. Exista un remediu pentru asta, și anume cedarea la insistențele fiicei lui, care îi sugera cu fiecare ocazie că i-ar fi prins bine să se mute la ea. Nepoții s-ar bucura să te cunoască, îi spunea, știi doar cât de mult le place să stea cu tine, în plus, nu cred că e deloc sănătos să rămâi singur în căsoiul ăsta, după ce ai avut-o mereu pe mama în preajmă, te rog să mă lași să te ajut, nu mai e cazul să te încăpățânezi, nu ai nimic de dovedit ...

Copiii se plictisesc duminica

Căsuța lor din Blaj avea aerul unui kibbuț. Doar în aminitirile lor tandru construite, străbuncii erau grofi, aveau doar tacâmuri de argint și menajere crescute de călugărițele Ursuline. În realitate, casa lor găzduia toate nimicurile posibile, ca un decor de teatru gata să se prăbușească. E umitor câte lucruri pot coabita pașnic în casele oamenilor: volume broșate și bibelouri înspăimântător de urâte, poze vechi cu margini dințate lăsate alandala pe un o masă instabilă, o umbrelă japoneză parcată lângă piciorul unui divan acoperit cu o cergă, flori uscate prinse cu scotch pe oglindă de pe hol, de parcă vreun Cattelan provincial ar fi gândit un manifest artistic, un telefon inert ca un cadavru pe un secretaiere Biedermaier, două covoare făcute sul, câteva ...

Între realitate și vis

S-a trezit într-o dimineață cu sentimentul că totul ar putea să iasă bine până la urmă. Nu că lucrurile n-ar fi fost în regulă cu viața lui în general. Era vorba de altceva, care nu ținea neapărat de chestiuni materiale sau de cât de bine se va descurca în cutare afacere. Era ceva cu totul diferit, și tocmai senzația asta îi dădea o satisfacție ciudată, un fel de plenitudine a simțurilor. O stare de bine venită de niciunde, de care se bucura ca un copil în timp ce privea pe fereastră la lumina care se împrăștia ca o pulbere în atmosfera cețoasă a începutului zilei de toamnă.

N-a stat mult pe gânduri și s-a hotărât să nu se ducă la birou. Afacerea cu ...

Mostra

Față de toate celelalte mașini ale lumii, mașina asta roșie a reușit, nu se știe cum, să își conserve mirosul. Nu tabla, nu grația, nu motorul, doar mirosul. La orice oră din zi, dacă îi deschideai portiera, te întâmpina cu același damf despre care nu puteai spune imediat dacă iți place sau nu. Dezgustător nu era în nici un caz și nici nu trebuia să mergi până acolo încât să găsești cu precizie ce parte a sa miroase așa. Suntem cu toții de acord că fiecare lucru are mirosul său, însă nu toate reușesc să miroase la fel până aproape de ultima zi. Prin natura meseriei sale, domnul Manole se plimba pe harta țării în sus și în jos, aproape în fiecare săptămână. Refuzând din start mașina oferită de firmă și preferând vechiul său automobil, el se simțea cu adevărat stăpân peste ...

Zi de zi la ora zece

Acul minutarului zvâcni de câteva ori în aer înainte să-și oprească vârful pe tâmpla starletei pop și capătul, negru și gras ca o muscă, pe colțul buzelor încremenite într-un sărut perpetuu. Pentru Oleg, lămureau sec literele inegale ale dedicației. Încă un minut până la zece. Bărbatul întinse mâna spre aragaz și înclină ibricul de cafea. Prin ochiul firav de apă, își ițeau vârfurile munți de zaț. Scoase din gură capătul creionului pe care îl molfăise în ultima jumătate de oră și-l azvârli cât colo, peste colile adunate în teancuri inegale pe masă.

Planșele albe tremurară în echilibrul lor incert, apoi alunecară într-o avlanșă alb-negru peste mușamaua crestată cu lama cuțitului de pâine. Ultimele imagini, ...

Diamante pentru Kimberly

E o plăcere să te privesc, Adeline. Sigură pe tine, fiecare gest al tău pare studiat și exersat, jucăm o partidă de șah în care tu deții controlul. Știi să asculți, pentru că ai învățat că bărbații ca mine, de vârsta tatălui tău, cu verighetă pe deget, au nevoie și de asta, nu numai de sex. Nu-i vorbă, în pat ești la fel de profesionistă ca în afara lui, e normal, pui suflet în ceea ce faci, clientul trebuie să vadă că te implici. Asta e cheia către fidelizare în orice meserie. Sunt convins că ăsta nu e numele tău real, îmi place, franțuzoaicele au ceva aparte, ele îi zic je ne sais quoi, probabil o tradiție a curtezanelor, m-am întrebat mereu asta. Și eu am mințit în privința identității, e de înțeles, dar nu și în privința profesiei mele. N-aș putea ...

Strada Luminii Nr. 2A

Locuiesc într-un imobil interbelic cu trei etaje. Toate camerele au tavanul înalt, podele acoperite de covoare bătute în cuie și mobilier masiv, imperial. De fapt, sunt două clădiri identice și aproape lipite una de cealaltă, cu ferestre mari și alungite, coridoare întunecate și două balcoane lungi și atât de încărcate de vegetație, încât abia dacă se mai zăresc dedesubt contururile stâlpilor albi de ipsos. Cele două balcoane străbat dintr-o parte în alta imobilele, trec pe deasupra scărilor de la intrarea principală și se deschid spre grădină. Este vorba despre grădina din față, pentru că mai este una în spate, neîngrijită, unde vegetația invadează totul în devălmășie. Traversată de o alee lungă, acoperită cu pietriș, grădina din față se oprește la poarta neagră ...

Așteptarea

Mă aflam în orașul unei sfârșeli toxice, acel oraș care nu se dezmeticește pe deplin niciodată pentru că aerul -sursa vieții- nu devine niciodată îndeajuns de respirabil. Canicula, asezonată cu otrăvurile degajate din marile guri de foc industriale, își făcea de cap în miezul zilei, chinuind deopotrivă și călăi și victime, cum am putea numi, forțând puțin nota, personajele acestei cărți. În fond și la urma urmei, toți suntem victime și călăi în același timp pentru visele și sentimentele noastre, unele reprimate brutal, dacă tindem să devenim frecventabili pentru semenii noștri, pentru flora și fauna care ne înconjoară.

Ploile musonice erau o amintire și abia peste câteva luni vor reveni în forță să ...

Act final

Fostul palat nu se vedea nici acum, cu toate că el se afla la câțiva metri de scările sale interminabile, care urcau prin ploaie și ceață, printre brazi. Mihai și ai săi prieteni se iluzionaseră că, venind la Sinaia, își vor prelungi atmosfera de Crăciun, cu zăpadă și seri de iarnă, dar era un decembrie în care se cuibărise toată mizeria lui noiembrie. Întreaga zi au așteptat ca ploaia să se transforme în ninsoare, ceea ce nu se întâmplă. Mihai era, prin natura profesiei, un împătimit al muzeelor, așa că nu le putea rata nici pe cele din Sinaia. Niciunul din prietenii cu care venise nu avusese chef să mai urce până acolo în acea seară ploioasă de 29 decembrie. Pierduse timp încercând să-i convingă. Împlinise recent 27 de ani și probabil își pierduse capacitățile ...

Proză scurtă

CAMERA MAUVE

Muzica se oprește și, în lipsa ei, vorbăria mesenilor pare un zgomot estompat. O parte dintre reflectoarele cu lumini intermitente au luat și ele pauză. Ea e deja obosită, n-a mai fost de mult timp la o nuntă. Bărbatul din fața ei, cu cămașă cadrilată și fără cravată, o țintuiește cu privirea. O mirase de la bun început ținuta lui deplasată pentru o petrecere de nuntă, apoi felul în care fuma, fără să le ceară voie celor de la masă, se potrivea cu aerul lui nepăsător ...

Nașterea

Ziua în care m-am simțit cel mai singură a fost aceea în care trupul meu a dat viață altui trup. De fapt, dacă ar fi fost doar o zi, puteam spune că am scăpat ieftin, dar a durat nu mai puțin de o săptămână. Aș fi putut fi prima moartă dintre fiicele mamei mele dacă soarta n-ar fi avut alte planuri cu mine.

A început într-o marți, pe seară, fără să fi avut dinainte vreun semn. Era una dintre acele seri cărora deja le pierdusem șirul, în care stăteam cu soacra mea în salonul cel mare, ea croșetând la o bucată de dantelă, eu pândind pe fereastră întoarcerea lui Georges. Trecuse de jumătatea lui septembrie, nu mai era vară, dar nici frigul nu se lăsase cu adevărat, lumina de pe munte avea o ...

Cad oameni

Când părinții lui Tiberiu, sau Tibi, cum îi spuneau toate rudele, cunoscuții, colegii de clasă și doamna învățătoare, au aflat la știri de primul caz, nu i-au dat importanță. În orașele mari și aglomerate lumea găsește destul de multe moduri de a se sinucide și de a atrage atenția presei în același timp, iar aruncatul de pe bloc nu era la fel de spectaculos și de popular ca cel în fața metroului sau a trenului. Doamna Danciu și-a continuat spionarea fostelor colege de serviciu pe conturile de rețele sociale, regretând că n-a avut noroc de un soț mai arătos, mai frumos mirositor și cu un nivel al veniturilor măcar peste medie. Domnul Danciu s-a prefăcut în continuare că încearcă să repare o priză defectă, trăgând cu ochiul la TV și răspunzând monosilabic când soția îi arăta ...

Abigal Samsonite

Pe ecranul telelefonului îi apăru brusc o petunie uriașă, vibrantă, o petunie nerușinată de-a Georgiei O'Keffee. Preferata ei. Era screen-ul căutat îndelung în appstore după ce ajunsă într-o excursie, în studenție, la Santa Fe, descoperise o colecție botanică uluitoare, în muzeul dedicat acestei pictorițe de care nu auzise până atunci. Cum și în ce fel asociase aceea imagine cu ea, sensibilitatea ei poetică putea da răspuns. Telefonul acesta okeffean era conexiunea ei cu lumea, era de cele mai multe ori busoala ei de orientare în spațiu, era companionul singurătății și o ancoră cu care se aloca la realitate. Altfel spus era vital, și tocmai acum, când petunia înflorise, a pâlpâit scurt și s-a stins. Butoanele nu răspundeau la nici un stress tactil și totul se blură ...

Acolo unde nu ningea niciodată

De fiecare dată când se apropie sezonul friguros, o parte din mine se ascunde în trupul și inima Africii primilor mei ani. Prea puține date și imagini au mai rămas intacte. Unele s-au dus de tot, altele sunt alterate de timp, diluate de filtrele vieții de după. Doar senzații, fulgurații de imagini, zgomote, mirosuri...

Africa e o stare,

o pulsație sălbatică de o frumusețe carnală,

...

Păsărarul

Vă puteți închipuit încă de la început că Păsărarul are pe cap o pălărie imensă din paie, că târâie în jurul lui colivii mai mici sau mai mari și că șuieră în toate limbile păsărilor. Înfățișarea lui de zburătoare și fascinația aproape bolnăvicioasă pe care o are pentru oameni, care îl sperie și de care nu se poate lipsi însă prea mult timp, îl fac să rămână întotdeauna singur. Căci nici păsările nu îi pot alunga singurătatea și nici oamenii nu reușesc să o facă. Vara, femei parfumate, în rochii transparente își trag sufletul pentru o clipă sub umbra copacului în care se ascunde. Simțindu-se privite, femeile zăbovesc ...

Poeme

(Mi.Gook)

Pentru M.U.

...

Piele întoarsă

  Marele clișeu legat de femei: pantofii. Unele parcă n-ar ști, așa că îl împănează în continuare: le vezi pe stradă în pantofi cu toc subțire, înalt bine, și câteva reușesc să meargă drept-aproape normal, dar altele n-au cum, pentru că unii pantofi sunt cum sunt, așa că labele picioarelor se sprijină pe partea din față și pe cea exterioară și atunci mersul iese crăcănat și seamănă cu o încercare stângace de a imita mersul masculin a lui Ellen Barkin.

Toată copilăria mă gândeam -când venea gândul la încălțăminte- că o să fiu mare și o să am papuci și sandale și pantofi cu toc. În mintea mea tocul era ceea ce delimita fata de femeie. În clasa a șasea aveam doișpe ani, o canadiană ...

Vizita

Fără îndoială, eram emoționat. Rar mi se întâmplă asta, pentru că, de cele mai multe ori, am asimilat emoția cu necunoscutul și mereu am încercat să fug de necunoscut. Acum, însă, era altceva. Urma s-o cunosc pe cea care-mi bântuia gândurile de mai bine de o lună. Îi știam o bună parte din viața ei, îi știam teribilul secret, dar nu o cunoșteam. Pentru că eram de pe atunci convins că nu cunoști un om, chiar dacă îi știi faptele. Îl știi mult mai bine după ce ai stat alături de el, i-ai văzut micile gesturi, care, de cele mai multe ori, sunt mai relevante decât zeci de analize și teorii ale personalității.

Casa în care trăia Simona era o veche casă boierească, cu un aer sumbru, dar ...

casa de dincolo de ocean

nu putea fi decât mirosul tristeții tale care de obicei se ascunde în acel loc al gâtului tău în care plictisul rutinei se ciocnește de uscăciunea rece a spaimei

sau de preaplinul lasciv al salivei vreunui mascul în călduri care se freacă de tine

chiar de acel loc ...

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

Anii 90

Anii 2000: 1998-2005

NOUA LITERATURĂ

Cris ISAL scrie proză densă, tema preferată fiind psihologicul, zona labirintică în care emoțiile, aspirațiile ratate sau impactul social generează complexe și boli. Confesivă, cu incongruențe voite, povestirea lasă să se vadă un personaj atent studiat și un discurs constructiv.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Ludmila Ulitkaia: Pachet de autor - 3 cărți

Cazul doctorului Kukotki

Soniecika. Înmormantare veselă. Minciunile femeilor

Scara lui Iakov

HUMANITAS

Recomandare OPTm

NU UITAȚI: Peretele (Lia Bungar), aici

CĂRȚI NOI

Patru tineri și magia angelică.

LITERA

Xacobe Pato (Ourense, 1987) – Seré feliz mañana (Mâine voi fi fericit)

Cartea este un omagiu adus lucrurilor și întâmplărilor mărunte. Este, de fapt, jurnalul celui mai popular librar spaniol de pe instagram. Xacobe scrie jurnale de când avea șapte ani și, în vara lui 2018, s-a gândit să publice fragmente din ele pe instagram, fără să aibă vreo așteptare sau vreo iluzie, dar răspunsul cititorilor a fost extraordinar. Este o odă adusă cotidianului ce ascunde dorința de a reține fiecare clipă și voinței de a descoperi bucuria, ironia și frumusețea în ceea ce este obișnuit. Cartea e o oglindă a fiecăruia dintre noi, azi, când dăm prea multă importanță rețelelor sociale, care ne ocupă prea mult timp.

Alexandra NICULESCU

ARTIȘTI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

Dorotheea PETRE

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

Foto-poeme de

Bianca ZBARCEA

Mutability [The flower that smiles to-day]

by Percy Bysshe Shelley

The flower that smiles to-day

        To-morrow dies;

All that we wish to stay

        Tempts and then flies.

What is this world's delight?

Lightning that mocks the night,

        Brief even as bright.

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro