59 / 12 aprilie, 2021

Dacă ajungi vreodată la Aarhus

Motto: I then observed that nothing in the whole world was without its use and that the most pitiful performances were serviceable for something. (Ludvig Holberg, The Journey of Niels Klim to the World Underground)

Mă îmbolnăvisem și în fiecare zi număram firele de păr care cădeau pe prosopul alb, încă umed. Țineam pieptenele strâns și îl mișcam lent ca nu cumva să smulg fire care n-ar fi trebuit să cadă azi, le adunam apoi pe cele căzute într-un ghem pe care-l aruncam în toaletă, și îmi uscam îndelung cu feonul podoaba capilară pufoasă și transparentă precum aurele sfinților. Pentru că în boală gesturile stereotipe sunt primele care nu mai funcționează, plăcerea ritualului de dimineață mă părăsise demult și fiecare mișcare mă durea ca o lovitură în stomac așteptată cu brațele deschise, În cele din urmă, vocea îmi devenise lemnoasă precum ecoul într-o pungă de hârtie, căci ultimul talent pierdut o dată cu boala era tocmai fermecarea lumii prin vocale și cuvinte melodioase.

În schimbul acestor pierderi care țineau de umanitatea mea, boala mă coborâse în regn, mă învățase alfabetul naturii. Puiul care se dezgheța în cuptorul cu microunde, cu vinișoarele lui roșii, desenate una câte una în pielea marmorată ca într-un trup rechemat la viață, îmi transmitea un număr incalculabil de mesaje, de când ieșise din ou, sau chiar mai mult de când fusese o informație în codul genetic al unui archaeopteryx.

Doctorii dădeau vina pe același criminal necunoscut, stresul. Cel mai tânăr și inițiat dintre doctori mă trimisese să văd filmul „Eat. Pray. Love”, în speranța unui tratament spontan și eficient. Dar nu despre mâncare, Dumnezeu sau iubire era vorba în acel film, ci despre călătoria care ți le poate scoate pe toate în cale: fie pe Dumnezeu în mâncare, fie rugăciunea în iubire, fie iubirea în Dumnezeu. Așadar, călătorie să fie!

...

Încă mai e viață-n noi...

Domnul Milescu se apropie de fereastră, urmărind cu privirea porumbeii care ciuguleau grăunțe aruncate și câteva pisici care îi pândeau cu poftă. Se anunțase la buletinul meteo o zi ploioasă, dar nimic din ceea ce vedea pe geamul bucătăriei de la primul etaj nu confirma prognoza. Curaj, Fane, încă o mie și câteva zile până la pensie. Ia-uite ce zi frumosă, peste o săptămână-s Floriile…

Își șterse câteva lacrimi apărute la colțul ochiului drept, pentru că ziua aceea mai avea și altă însemnătate pentru el și soția lui, spera ca ea să nu-și amintească sau măcar să se prefacă, mai făcuseră asta de cel puțin zece ori.

Puse ibricul la fiert, și, în cele câteva minute de așteptare, cotrobăi în borseta de pe masă, își alinie frumos pastilele, două galbene pentru inimă, una lunguiață pentru trigliceride, una pentru ficat și le înghiți pe rând cu un pahar cu apă, întrebându-se dacă să plece la piață ori să aștepte să se trezească Sabina. Nu de alta, dar doamna Milescu găsea mereu câte un pretext de ceartă, ba că n-ai luat lapte, ba nu mai avem ouă, nu te-ai uitat și tu dacă mai avem cartofi sau ceapă, m-ai întrebat și pe mine dacă am nevoie de ceva, motive, motive, motive.

Se hotărî să nu plece de acasă. Puse ceaiul în două cești, scoase din frigider o cutie cu margarină și una de pateu, își pregăti o felie și porni televizorul. Știa el că fusese o idee bună să instaleze unul mic în bucătărie, se felicita în fiecare zi că putea să stea acolo cu ochii beliți, să știe tot ce mișcă în lume. Sabina comentase, nu era o femeie rea, dar era modul ei de a se răzbuna pe anii petrecuți împreună, pe faptul că, deși locuiau în mai puțin de șaizeci de metri pătrați, se simțeau amândoi atât de singuri, ca doi șoareci hoinărind printr-o catedrală. În urmă cu ceva ani, în timp ce doamna Milescu mesteca în oală, iar el meșterea ceva prin bucătărie, ascultaseră o emisiune în care un domn psiholog trecut de a doua tinerețe spunea că oamenii se depărtează unul de altul când nu mai știu să comunice. Nu mai știu sau nu mai vor? se întrebaseră amândoi soți la unison. Niciunul nu voise să-și răspundă, era suficient că se întrebaseră și orbecăiseră în continuare în bezna dintre ei. Hai să vină odată pensionarea... Plec la țară, stau acolo în liniște...

Auzi pașii târșiți ai soției ieșind din camera ei, apoi ușa de la baie închizându-se. Își mai puse o felie de pâine cu margarină, supse din cana de ceai fierbinte și se apropie din nou de fereastră. Porumbeii își luaseră zborul, cele două pisici negre, pe care le vedea zilnic dar nu reușea să le deosebească, plecaseră, era pustiu. Se duse în sufragerie și se tolăni pe fotoliu.

...

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

„S-a ținut după mine până la ieșirea din biserică. De sub masa unde se aflau materialele publicitare a scos un troller și un sacou negru de lână din buzunarul căruia ieșea un vârf de șosetă. Și-a tras șosetele în picioare, și-a încheiat sacoul apoi s-a încălțat cu o pereche de pantofi din fața intrării în camera preoților. Nu l-am întrebat dacă sunt ai lui, dar păreau să i se potrivească."

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Ioana Fruntelată

Spandugino

ZILELE PORȚILOR DESCHISE

La Facultatea de Litere, București

CĂRȚI NOI

Un fiu secret, tradiții, o lume dispărută.

LITERA

Mihai Ene despre [GEORGES DIDI‑HUBERMAN – ]

În fața imaginii. Întrebare despre finalitatea unei istorii a artei

NEMIRA

Un posibil manifest de generație. Sau un strigăt de spaimă.

Romulus Bucur

TRACUSARTE

Viața Culturală

Maestrul Murivale, la majorat

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

REEDITĂRI

HUMANITAS

VREMEA

Copyright © optmotive.ro