uneori am senzația că sunt o masă întinsă pe care stau infinite feluri de mâncare, felurile pe care le-am mâncat și cele care așteaptă să fie mâncate până la sfârșitul vieții, zici că mi-a fost o foame grozavă în copilărie, e caraghios că în oricare parte mă uit în trecutul meu apropiat sau îndepărtat, întâi simt în cerul gurii un gust, apoi în nări un miros și de-abia apoi văd parte dintr-un decor, toate se varsă rapid într-o stare, poate știi deja cum e, starea de Provița sau de Pompei sau de Catacombe, în fine, am aflat că există oameni care nu percep anumite mirosuri, așa cum sunt unii care nu percep anumite culori, în definitiv, se vorbește din ce în ce mai mult de faptul că oamenii percep realitatea în funcție de experiența și de particularitățile fizice,

uite, de exemplu, în jur de 90 la sută dintre oameni nu sunt în stare să simtă mirosul de pipi de sparanghel, pentru că, după ce au mâncat leguma cu nume caraghios și gust foarte prizat, dar îndoielnic după mine, o anumită substanță din sparanghel trece în urină, chestia e științifică, de întâmplat se întâmplă, doar că numai foarte puțini oameni o pot simți, există un receptor olfactiv responsabil care se activează și numai ei au realitatea mirosului de sparanghel din propria urină, în mod sigur Proust, nu te îndoiai, de acord, cum altfel,

ei, și ce mare lucru pierd?,

nu mare lucru, problema nu este ce pierd, ci că ceilalți sunt siguri că nu există acest miros, de-abia aici e problema, că ajungem să ne certăm ca chiorii doar pentru că vedem diferit, în funcție de ce date bio-chimice avem în zestrea noastră, în nasul nostru,

să nu râzi, mi-a zis gică mic,

a ajuns să-mi placă mirosul de bălegar, bălegarul aruncat pe câmp, te rog să nu râzi, nici nu știu dacă ai realitatea asta, ei, bine, eu o am, a devenit confortabil numai gândul la bălegar, pentru mine înseamnă că am ajuns acasă, când eram mic mă rușina, mă lua tata cu el să-l risipim pe câmp că să-l facem rodnic,

nu, nu râd, unde vezi tu că râd, încerc să mi-l imaginez, asta-i tot, încerc să simt mirosul-de-bălegar-al-lui-Gică-mic, e reavăn și iute, amestecat cu miros de fân, pământ negru și fum, dar tu o să râzi oare, dacă îți spun că marea mea preocupare de copil era să apuc să citesc toate cărțile lumii (habar n-aveam ce însemna asta) și cum să fac să mănânc numai pâine cu unt, foietaje, mere, pepene, brânză și ciocolată toată viața (și să ajung să-mi cumpăr la bătrânețe o insulă, ah, întrebarea Ce carte ai lua pe o insulă pustie m-a deconcertat de când mă știu, m-a speriat de-a dreptul, de ce să citești o singură carte când există atâtea, în plus, dacă ai bani de-o insulă pustie, ai și de altele, îmi fac o bibliotecă cu tot ce vreau eu pe insula aia),

în aceeași logică îți spun că iubesc din copilărie un oraș mic și uitat de lume și de vânturi, are un râu fără de care vara ar fi coșmarescă, un afluent stângaci și cam pricăjit pe alocuri al Dunării, Borcea se numește, acolo am învățat să înot și să nu-mi fie niciodată frică de apă, miroase a mâl și a mormoloci, are fundul mătăsos ca o burtă de somn, uneori în amonte, ajunge aproape de nerecunoscut, se mărește și învârtoșește, se lățește și se aburcă spre maluri, periculos și puternic ca un bivol de umbră întunecat, calm până la proba contrarie, îmi amintea de matcă, de Dunăre, a devenit râul-frate, m-a lecuit de frica de bărci, de șlepuri și de pești și de sila de mâl, mi-a dăruit mirosul de apă curgătoare, plajă de luncă, aurită și coaptă, nisip încins și stuf, afluenții Dunării au toți un miros special, ai observat, se simt și se recunosc între ei, toți cei care s-au scăldat vreodată în apele astea tulburi, mâloase și lunecoase, învolburate la furtuni și aproape stătătoare în secete, prietenoase și periculoase ca niște prostituate cu orgolii,

tot atunci am iubit Piața mare, am învățat să șterpelesc castraveți murați de pe capacele butoaielor, acolo ajungeam cu hoardele dezlănțuite de copii nepotoliți, copiii din fața-blocului, în orice piață merg îmi doresc să fie aceea, un loc în care trebuie să fie și butoaie cu castraveți, neapărat cei mai buni din lume și din toate timpurile, de câte ori mănânc castraveți murați am în nări miros de magazine mici de feronerie și ceaprăzărie, înspăimântător cuvânt, și fără nicio legătură cu mâncare de praz sau de ceapă, de cercevele de la tâmplărie și cu ape transparente de la geamgerie, de meșter cu șapcă, de galantar, de intrânduri și ganguri, de cai mascați la un dric de la o înmormântare, de câine colțat venit de nicăieri, de babe precupețe și de cucoane simandicoase, prinse pentru vecie în taifas în mijlocul drumului, de oameni care se întâlnesc în piață, deși nu au mai nimic să-și spună, doar c a apoi să aibă de unde se întoarce, fericiți și răcoriți după un bobârnac și-o tiflă, de amestec de mai toate națiile, români-români și români-machidoni sau țânțari, turci, evrei, armeni, greci, tătari, țigani, de gologani pentru o gogoașă sau un covrig, de acadea la colțu’ pieții, de măr-pe-băț și cocoloș, de bragă și rahat de trandafiri, de dulceață din chesea și apă rece în pahar brumat,

așa miroase în amintirea asta veche, și nu, nu sunt nostalgică, sunt doar proastă, mă amețește privirea inversă înapoi, de parcă aș fi cu capul în cuptor, ca sylvia sau ca assia, cea de-a doua soție a lui ted hughes, assia wevill, cea care se sinucide în exact același fel în care o făcuse și prima, prin asfixiere, adică dă drumul la gaz, își bagă capul în cuptor și stă acolo până moare, ce nu înțeleg este ce spui tu, că e un masterplan al universului, o coincidență simbolică, cai bălțați, baliverne, lucrurile sunt cumplite, dar au o explicație mai simplă, femeia asta, assia, nevasta asta a doua, a făcut același lucru ca prima, marea sylvia, și nu degeaba, și nu întâmplător, ce dracu’, trebuie să fii orb să nu vezi, a făcut-o pentru că știa de sylvia plath și de gestul ei, nu e coincidență, a se scuti, lasă prostiile. Ted a avut de dus crucea. Crucile, și pe-a sylviei, și pe-a assiei. Cu ciorile lui intelectual-croncănitoare cu tot, a, uitam să-ți spun, mirosul de cuib suspendat în ramurile din Cișmigiu, altul pe care sunt în stare să mi-l amintesc oricând, între alte două amintiri, dar vei putea crede doar dacă simți mirosul de sparanghel, știi tu care.