63 / 10 mai, 2021

Elegie pentru secolul XX

Pentru mulți, secolul trecut a fost unul atroce pentru umanitate: războaie mondiale, conflicte regionale, dictaturi sângeroase, totalitarisme insuportabile, asezonate cu șomaj, sărăcie, foamete, în diverse grade și perioade de timp, în funcție de regiune și de țară. Cu toate acestea, este și unul dintre cele mai dinamice, mai active, mai spectaculoase secole din istorie. Nu cred că există un secol în care să se desfășoare atât de multe evenimente importante pentru istoria lumii, de la o pleiadă de invenții și inovații – începând cu avionul, radioul și televiziunea, culminând cu zborul în spațiu și terminând cu internetul – și până la creații artistice extrem de incitante în toate domeniile. Fiecare decadă își are stilul ei, fiecare generație marchează și schimbă aproape radical spațiul public – nu doar cel occidental, dar și cel asiatic, african sau sud-american, globalismul punând în final un accent definitiv asupra acestor transformări.

Este secolul în care ultimele imperii sunt demantelate, coloniile își câștigă independența, democratizarea societăților avansează permanent, de la dreptul de vot universal, incluzând și femeile și minoritățile, la implicarea din ce în ce mai largă a cetățenilor în treburile publice. În paralel cu crearea unor arme de distrugere în masă, cu lagărele de exterminare și cu – sperăm – ultimele vise de dominație planetară a unei rase sau a unor națiuni sunt descoperite tratamente esențiale pentru majoritatea bolilor care nimiciseră un număr enorm de oameni în secolul precedent și chiar în prima parte a secolului XX, mai multe flageluri fiind eradicate complet, iar altele fiind ținute sub control. Cu toate acestea, noi amenințări apar din zone necunoscute, cea mai teribilă fiind SIDA/HIV, care a marcat ultimele decade ale secolului trecut ca principal pericol sanitar.

Generația noastră și cea a părinților noștri – născuți în perioada postbelică – este însă una norocoasă prin prisma faptului că sunt unele dintre puținele generații din istorie care nu au cunoscut războiul în mod direct. Am văzut, în schimb, revoluții și războaie la TV, ca pe niște filme neprelucrate, ca pe niște reality-show -uri palpitante și teribile. Am văzut prăbușirea Zidului Berlinului și căderea Uniunii Sovietice, am trăit angoasa Cernobîlului, văzut infama execuție a cuplului Ceaușescu, am trăit exuberanțe revoluționare și inevitabilele dezamăgiri care le-au urmat.

Personal, deși am trăit practic cea mai urâtă perioadă a secolului trecut – ultimul deceniu ceaușist și așa-zisa tranziție dominată de un capitalism sălbatic, drame sociale și violențe care au scindat societatea poate pentru totdeauna –, mă simt mult mai atașat de acest secol teribil decât de cel din care am trăit, practic, o perioadă de timp simetrică. Noul secol, al cărui început nu poate să nu fie marcat de imaginea Turnurilor Gemene în flăcări, mi se pare, prin comparație, insipid. Nu numai că istoria continuă, spre dezamăgirea adepților teoriei lui Fukuyama despre „sfârșitul istoriei”, dar ea continuă fie într-un registru dramatic teribil, cu inepuizabile zone de conflict și cu artificiale războaie de putere, fie într-un registru carnavalesc derizoriu, „societatea spectacolului” atingând noi și noi limite ale ridicolului și scabrosului, inimaginabile în urmă cu mai bine de jumătate de secol, atunci când Guy Debord lansa această formulă devenită celebră. Trăim într-o realitate care se împarte între isterie și depresie, între exuberanță tâmpă și angoasă paranoică.

Bogăția și varietatea căutărilor artistice din secolul XX este fără precedent în istoria culturii, de la formele modernismului radical, reprezentate de curentele de avangardă care continuă unele intuiții de la finele secolului precedent și până la postmodernism, cu diversele sale fațete, de la reveriile textualiste la cele multiculturale, diversele experimente, mai mult sau mai puțin fertile, de la reprezentările cele mai abstracte până la expresiile cele mai concrete, de un realism crud, nu doar în artele plastice sau literatură, dar și în cinematografie și celelalte arte ale spectacolului etc. – toate construiesc o panoramă incredibilă și inepuizabilă. În expresia muzicală se trece de la inovatorii din prima jumătate de secol, precum Stravinski, Rahmaninov, Șostakovici sau Schönberg, prin muzica de jazz și blues, cu toate variantele lor, spre pop-rock și punk, muzica electronică și diversele genuri de nișă sau underground din muzica metal și terminând cu cea rap și hip-hop din ultima decadă a secolului, cărora li se adaugă, desigur, o multitudine de alte experimente și dezvoltări de o creativitate practic nelimitată.

...

Un top al albumelor punk timpurii

Am vorbit, în mai multe rânduri, despre miza curentului punk în cadrul general al rock-ului. Atunci când a apărut, pe la mijlocul anilor ’70, punk-ul era mai puțin o subcultură bine articulată filosofic și mai mult expresia unei revolte sociale difuze. Reprezentanții clasei muncitoare din America și din Marea Britanie nu se regăseau în vălurile alambicate întinse de universul psihedelic al rock-ului devenit „clasic”, al anilor ’60, așa că aceștia și-au inventat propria iconografie, în răspăr cu valorile rafinate de tip flower power. Nu amorul liber, ci rezistența la autoritate a devenit calul de bătaie. De aceea punk-ul a și îmbătrânit urât și s-a transformat, aproape peste noapte, într-o caricatură, precum orice expresie avangardistă. Atunci când îți propui demantelarea întregii texturi sociale a unei comunități, eșecul te expune ridicolului. Când ratezi însă în dragoste, devii un erou, chiar dacă nu unul al timpului nostru.

Totuși, pentru că sunt un om blestemat cu stigma fidelității, am rămas credincios unui număr de trupe pe care le ascultam în perioada liceului și, pentru a vă deschide apetitul de frondă muzicală, îmi permit să vă prezint un mic top al albumelor punk din primul și din al doilea val, toate menite să vă convingă de ce curentul își merită pe deplin postexistența de zombie cultural insolit. Toate datează din perioada 1974-1979, adică din epoca timpurie a fenomenului: o extindere a intervalului ar genera mai multe controverse, pentru care nu am spațiu pentru moment.

7. Talking Heads: 77 (1977) - Talking Heads. Între altele, un asasin pasionat de limba franceză este de-a dreptul ultragiat de lipsa de politețe a semenilor. What’s not to like? Piesa favorită: Psycho Killer.

6. Ramones (1976) - Ramones. Primul și cel mai agresiv dintre albumele celebrei trupe new-yorkeze. Bucata preferată: Blitzkrieg Bop.

5. The Clash (1977) - The Clash. Publicul se întâlnea pentru prima dată cu fenomenul Joe Strummer. Piesa favorită: I ’m So Bored with the U.S.A.

...

Opt motive pentru a iubi sau detesta literatura

Imposibilul Baudelaire

Dandy decadent în căutarea unui ideal hiperrafinat, poet „blestemat” (maudit) și iconoclast chinuit de spleen, desfășurând o revoltă programatică și radicală, care sfidează ordinea naturală și instituie primatul artificialului, Charles Baudelaire este scriitorul căruia modernitatea – nu doar cea literară, ci și cea artistică – îi datorează cel mai mult. El inventează, aproape de unul singur, o lume stranie și inedită, care se desprinde din romantism și se întoarce împotriva sa: elogiul rousseauist al naturii și naturalului, istoria, folclorul și culoarea locală ca surse de inspirație, afirmarea națională și ideea de revoluție socială etc. toate sunt dinamitate de viziunea uneori angoasantă, alteori cinic-dezabuzată a lui Baudelaire. Idealul unei lumi de „lux, calm și voluptate” este mereu fracturat de realitățile atroce ale unei lumi pe care, de această dată, artistul nu se mai simte dator nici să o înfrumusețeze, nici să-i inventeze variante melioriste, ci își câștigă dreptul să fie plictisit, dezgustat și necruțător și să-și creeze propriul univers, artificial și rafinat. Excesele nu numai că deschid „porțile percepției” spre revelația unui univers epurat și infinit, ca în viziunea lui William Blake sau, mai târziu, a lui Aldous Huxley, dar activează și ca dizolvant al lumii exterioare, al unei realități insuportabile, al propriilor demoni în cele din urmă.

Dincolo de activitatea sa poetică, există cel puțin încă două dimensiuni extrem de importante care o însoțesc și contribuie la definitivarea principalului filon estetic al modernității. Prima este activitatea sa de traducător, care a făcut cunoscute în Franța Confesiunile unui opioman, celebre scriere a lui Thomas de Quincey și mai ales care l-a descoperit, tradus și impus pe necunoscutul de atunci Edgar Allan Poe. Nu numai că i-a tradus din scrieri, dar a reușit să impună unul dintre cele mai importante studii care îi aparține poetului american: Principiul poetic. Intuiția estetică a lui Baudelaire este fenomenală și funcționează ireproșabil, lucru care se observă și din a doua sa dimensiune mai puțin discutată, cea de critic de artă. Gustul pe care-l dezvoltă și-l impune Baudelaire este unul absolut modern, anticipând multe dintre dezvoltările ulterioare ale artei. „Pictorul vieții moderne” este el însuși, printr-un efort extraordinar de a înțelege, diseca și mai ales despărți apele estetice la mijlocul secolului al XIX-lea. Pentru mine, nu Sainte-Beuve, criticul „oficial” și autorul unor gafe de proporții cosmice, ratând aproape orice inițiativă de modernizare a literaturii și chiar pe cei mai importanți scriitori ai timpului său, practicând o critică biografistă care ar trebui să rămână îngropată în scrierile sale, deși se fac eforturi mari de a dezgropa această „metodă critică” ce combină bârfa cu prejudecățile morale, deci nu Sainte-Beuve este conștiința critică a epocii sale, ci Charles Baudelaire, ale cărui principii estetice, idei critice și intuiții artistice sunt net superioare. Este suficient să citim unele dintre însemnările sale fulgurante, care vor infuza prin forța viziunii lor întregul imaginar al modernității, ca să realizăm magnitudinea unui astfel de scriitor.

Născut în urmă cu exact 200 de ani, pe 9 aprilie 1821, într-un an revoluționar pentru partea aceasta de lume, Charles Baudelaire reușește să stârnească antipatii profunde, să tulbure toate apele, să demaște imposturi și să provoace tot timpul gustul burghez, filistin, al epocii sale. Condamnat public și în instanță, hărțuit de familie și de „oamenii de bine”, de gardienii moralității epocii sale, de domnii serioși și de doamnele afectate, Baudelaire nu este numai un ferment al modernității, ci și un simptom al acesteia. De fapt, el este apreciat la adevărata sa valoare de puțini contemporani, dintre care cel mai bine îl înțelege – și chiar îl „inventează” într-un eseu extraordinar – Théophile Gautier, „maestru și prieten drag și adorat”, căruia Baudelaire îi dedică, nu întâmplător, „Florile răului”.

Astăzi, la două secole distanță, figura lui Charles Baudelaire îmi pare că acoperă spații mai vaste chiar decât modernitatea însăși, multe dintre viziunile și anticipările sale depășind încă de la început „realizările” lor de mai târziu. Născut astăzi, Baudelaire ar avea, probabil, o soartă cel puțin la fel de crudă. Nu știu dacă vreo instanță l-ar mai condamna pentru câteva poeme „imorale”, dar sunt convins că „noile tribunale” morale l-ar desființa înainte de a apuca să se apere în vreun fel. Doar ipocrizia care se înclină în fața prestigiului, ignoranța binecuvântată sau iluzia înțelegerii îi face pe cei mai mulți să-l tolereze, chiar și acum, pe etern damnatul – pentru că lucidul vizionar ireverențios – Charles Baudelaire. ...

Unde mi-e sufletul?

În regia lui Norbert Boda, spectacolul de teatru Unde mi-e sufletul! a fost desemnat câștigătorul celei de-a X-a ediții a Concursului de proiecte pentru tineri regizori și scenografi români organizat de Teatrul Național „Marin Sorescu” în anul 2019 și este scris după o serie de poezii ale lui Marin Sorescu.

Întreaga poveste se învârte în jurul anchetei și a încercării de a găsi un vinovat pentru un fapt bizar: o femeie și-a pierdut sufletul. Victima (interpretată de Alina Mangra) nu-și mai amintește nimic din viața sa de dinainte de această pierdere. Poate vorbi, poate cugeta, dar e „un nimeni”. E fără suflet. Aceasta a apelat la un detectiv (Angel Rababoc) , care să cerceteze acest furt: un domn îmbrăcat în costum, cu palton negru și un baston în mână care îi dă imaginea unui justițiar.

În scenă intră și cinci suspecți. Într-o cameră de interogatoriu ca o vitrină, aceștia răspund la întrebări fără să știe despre ce este vorba exact. Pe parcurs aflăm că fiecare dintre suspecți au avut o legătură de un fel sau altul cu victima.

Interesantă este și trimiterea direct de la începutul spectacolului la cuplul primordial, Adam și Eva. Inspectorul dă impresia că știe toate sufletele încă de la facere. Și știe că fiecare dintre ele este în căutarea perechii.

Pauza de țigară, pe care suspecții au primit-o, a fost un moment în care am aflat despre suspectul numărul 5, fostul soț al victimei, însă nu este el cel care i-a furat sufletul.

...

Capcanele politeții

Am crezut tot timpul, mânat, fără îndoială, de acel amestec de autosuficiență balcanică și de expunere prelungită la dinamismul oltenesc, că sunt un om politicos. Răsfoind însă zilele trecute cartea mea, aflată sub tipar la Editura Litera, Secolul al XX-lea între roșu și negru (un eseu de sinteză care examinează relațiile dintre istorie și societate, respectiv istorie și cultură), mi-au venit în minte, printr-o lege a asociațiilor libere pe care numai bătrânul domn Freud ar putea-o explica satisfăcător, două incidente survenite în perioada anilor petrecuți în Japonia. Ambele mi-au năruit definitiv iluziile pe care le nutream cu privire la propria persoană. Cum sunt un serv al dovezilor, iată cum stau lucrurile.

Primul episod a început în aer liber. La câteva sute de metri de casa în care locuiam, se găsea o stație de autobuz. Obiceiul insular cerea ca pasagerii să aștepte sosirea vehiculului încolonați cuminte, unul în spatele celuilalt. Urcarea în mijlocul de transport în comun se face în arhipelagul nipon doar pe ușa din spate, în vreme ce ușa din față servește exclusiv la coborâre. Practic, astfel se evită blocajele de flux cu care s-au confruntat bieții călători români încă de la vârsta fragedă a școlarității. Într-o bună zi, am observat în spatele meu o doamnă mai în vârstă, care-și aștepta cuminte rândul la urcare. M-am dat la o parte și, cu un gest larg, am invitat-o să urce înaintea mea. Femeia a părut inițial îngrozită, după care, simțind ochii cozii înfipți în ceafa ei, a pășit în vehicul. Înainte de a coborî, a venit în fața mea și mi-a făcut o plecăciune adâncă, de parcă aș fi salvat-o de la moarte. Până aici, nimic straniu. Numai că, după aceea, ori de câte ori nimerea în spatele meu la coadă, ea se ascundea după un copac și țâșnea abia în ultima clipă în autobuz. De ce? Fără îndoială, pentru a evita să mă pună pe mine în fața obligației de a-i da întâietate.

Al doilea episod a avut loc într-un centru de închirieri filme pe suport video sau digital. Plimbându-mă printre rafturile cu oferte horror și posedând acea facultate a lipsei de coordonare a mișcărilor brațelor care mi-a creat numeroase probleme în timpul hârjonelilor hormonale din adolescență, am scăpat din mână o carcasă de dvd, care a aterizat drept în brațele unei japoneze din stânga mea. Privirii mele amuzat-siderate femeia i-a răspuns cu un „sumimasen” („scuzați-mă”), la care eu îi ofeream un generos „daijobu desu” („e-n regulă”). Nesatisfăcută de schimbul de replici în japoneză, a trecut pe engleză: „I’m so sorry”. Iar eu dovedeam aceeași lipsă de empatie crasă, răsturnând în mod ridicol uzanțele politeții: „Think nothing of it”.

Fără îndoială, în ambele cazuri, niponii m-au considerat un barbar excentric: incapabil să decodeze semnalele etichetei japoneze, eu inversam rolurile, obligându-mi victimele să-și asume mantia călăului pentru a mă pune pe mine la adăpost de consecințele sociale ale încălcării normelor interne.

Cum poți seduce un popor care se apără de agresiune externă cu armele curtoaziei desăvârșite? ...

Obsesia timpului în poezia avangardistului Velimir Hlebnikov

Evgheni Zamiatin definea într-un eseu profilul artistului autentic: „Adevărata literatură nu poate exista decât acolo unde o creează nu funcționarii conștiincioși și loiali, ci smintiții, sihaștrii, ereticii, visătorii, rebelii, scepticii” (Mă tem, 1926). Un astfel de spirit a fost și Velimir Hlebnikov (1885-1922), al cărui portret l-am realizat în numărul 52/ 2021 al revistei „Opt motive”. La sfârșitul medalionului intitulat Velimir Hlebnikov, avangardă și matematică superioară, promiteam o incursiune în poezia lui Hlebnikov.

Reamintesc că, în plin avânt al futurismului rus, opera lui Hlebnikov a fost receptată cu rezerve, din cauza complexității sale, a caracterului abstract și ermetic, iar autorul a fost considerat fie un elitist, fie un creator orientat către experimente poetice arbitrare. Abia în ultimele trei decenii, exegeții l-au validat ca unul dintre cei mai importanți poeți ai secolului XX și reprezentant de seamă al futurismului rus.

Reformator al limbajului poetic (sunt emblematice experimentele sale în domeniul formării cuvintelor) și creator al limbajului transrațional futurist (zaum), Hlebnikov a avut o constantă tematică: sinteza spațiu-timp. Folosind concepte din teoria relativității (pe care, de altfel, o anticipează în textele sale poetice), poetul rus a generat perspective poetice inedite. El recepta lumea înconjurătoare ca părți interdependente, osmotice ale cosmosului în totalitatea sa, ca manifestări diferite ale aceleiași realități ultime. În majoritatea poemelor, timpul și spațiul sunt în mod inseparabil conectate, formând un continuum cvadridimensional (un model care combină spațiul tridimensional și timpul unidimensional într-o construcție în care timpul joacă rolul celei de-a patra dimensiuni). Cu alte cuvinte, în textele lui Hlebnikov apare exprimată poetic legea cea mai importantă a fizicii cuantice, continuum-ul spațiu-timp.

Timpul, supratema operei hlebnikoviene, se realizează în diverse variante: dislocări temporale (împletirea trecutului cu viitorul în aceeași secvență poetică), perspectivele temporale răsturnate (eroii din poemul Mirskonța – Lumeadelacapăt trăiesc de la moarte la naștere), menționarea unor personalități ca simboluri ale timpului istoric (Zarathustra, Mamai, Sviatoslav, Petru, Platon, Copernic, Darwin), recurența unor motive literare ce sugerează atemporalitatea și repetabilitatea. De exemplu, imaginea recurentă a timpului-apă sugerează lumea în metamorfoză. Alteori, timpul curge sinuos, urmând mai multe fire, de aici asocierea lui cu râul, fluviul, valul, picătura, afluentul. Poezia Poetul (1919-1921) conține un șir de aprecieri impresionante despre permutarea spațiu-timp (planurile spațiale ascendente și descendente se îmbină cu planurile temporale fluctuante și cu prezentarea anotimpurilor în afara cronologiei obișuite).

Cel mai bogat câmp semantic din poezia lui Hlebnikov este legat de timp: de la cuvinte repetate („generație”, „veac”, „an”, „zi”, „clipă”) până la sintagme inedite: „pânzele timpului”, „basmaua eternității”, „lanțul zilelor”. În plus, Hlebnikov creează cuvinte noi pornind de la radicalul „timp”, folosindu-se de metaforă și paronomază, de afixare și compunere.

...

Critic de pluton

Parafrazându-l pe Saul Bellow, ar fi foarte bine să ne gândim la lucrurile esențiale chiar și atunci când ne distrăm cu detalii cum ar fi criticii de bonton, acești soldați efemeri ai inutilului, ce se visează mereu alcătuind un pluton de execuție, plini de exaltarea de a pune la index câte un scriitor. S-ar putea eleva la rangul de artiști-spadasini, folosind vârful jucăuș pentru a broda, chiar și pe marginea unei opere ratate, un labirint fascinant.

Dar criticul de pluton rezistă mereu ispitei de a crea artă pentru că e ridicol, banal și lipsit de umor. Ridicol în seriozitatea afișată, pentru că nimic din lumea artelor nu e mai futil decât critica literară anostă. Iar ideea că cineva ar putea să se ascundă în spatele rândurilor, punând reflectorul pe câte un autor, e atât de infantilă încât simțim nevoia să zâmbim. Foaia scrisă, de la un rând la cărămizi de mii de pagini, îți arată limpede în spatele celui înverșunat o natură plăpândă și frustrată; cel cult gâfâie, încercând să înțeleagă viața, fandositul se vrea chinuit de talent, dar ajunge invariabil la gheenă. Iar de acolo nu se uită la stele într-un moment salvator, ci, strivit de lene intelectuală, mormăie cuvinte amărâte despre ce ar fi putut să fie.

Banal, ca un bâzâit de muscă, cataloghează greșelile și neajunsurile unei scrieri, uitând că lectura are nevoie de talent și de profunzime. Dar el nu își pierde timpul cu idei sau cu dezbateri. De cele mai multe ori nu gândește deloc, copiind sforăitor direcții ideologice de la cea mai joasă speță de vorbitori: politicienii. Marcă a mediocrității perene, opțiunile politice ale vreunui personaj din roman ne fac să coborâm în timp pentru că această meteahnă vetustă ne trimite în vremuri de mult apuse. Literatura nu rezidă în răspunsul la întrebarea „pentru cine votez?”, un cititor-critic nu se poate minuna de veșnica turmentare a electoratului.

Dar pentru asta trebuie să ai umor, iar criticul de pluton, mărginit și poltron, lipsește de la apel. Ar fi o ultimă salvare printre atâtea bâlbâieli. Numai că eșuează în șiruri de glumițe și răutăți lipsite de farmec, ce pălesc în fața oricărei discuții încinse în vreo cârciumă de aiurea. Criticul nostru nu are îndrăzneala de a se uita în oglindă, își aranjează hainele de mariner și bate câmpii senin, ocupat să alcătuiască liste fade, uitând că autoritatea literară nu e niciodată definitivă, ci doar nisip mișcător.

De ce am citi totuși rândurile insipide ale unui critic de pluton? Pentru că și cel mai inept dintre ei citează din cărțile citite, iar unii scriitori sunt atât de talentați încât strălucesc chiar și în acest mărunțiș decupat din original. Să trecem peste gargara de ocazie a criticilor de mâna a doua și să ne bucurăm de literatură. Încă mai respiră în această inflație de impostură. ...

Pima zi a fiecărei luni

Zilele nu sunt niciodată egale, sunt făpturi fluide și schimbătoare, precum ielele. Chiar dacă revin an de an, înscriindu-se aparent în același calendar, ele țin mereu de o altă durată interioară. Sărbătorim la date fixe anumite evenimente și, totuși, culorile sentimentelor noastre față de ele sunt altele.

M-a fascinat dintotdeauna ziua începutului, cea care se deschide din perfecțiunea cifrei unu.

1 din luna lui Gerar – ziua lui Ianus Bifrons, zeul pragului, care privește cu aceeași tandrețe înspre ceea ce-a fost și înspre ceea ce va să fie – se înveșmântează în lințoliul lucrurilor neterminate sau neizbutite din anul încheiat, dar și al speranțelor și propunerilor pentru timpul ce stă să se nască.

Debutul lunii Făurar – marcat de prăznuirea Sfântului Trifon, ocrotitorul lumii ce-așteaptă să înverzească, al grădinilor și al livezilor, singurul capabil să țină în frâu dezlănțuirile hoardelor de omizi, lăcuste, gândaci și alte insecte dăunătoare – mă duce cu gândul la stropirea cu apă sfințită a pomilor, ca gest taumaturgic menit să netezească drumul înspre înmugurire și înflorire.

Mărțișorul – prima zi din luna zeului războinic – ne așază firul alb-roșu la încheietura mâinii sau la piept, până când îl dăruim, la rândul nostru, lumii vegetale. Lupta dintre viață și moarte, dintre timpul întunericului și-al frigului și cel al luminii și căldurii, cuprinsă în povestea Mărțișorului, ne amintește că suntem plămădiți din substanța contrastelor, că ne hrănim din puterea lor germinativă. Pentru romani, anul însuși pornea la drum la 1 martie, pentru noi, doar anotimpul primăverii.

...

Fructe și legume

O anecdotă apocrifă legată de vegetale o are în centru pe Margaret Thatcher (din păcate, spre deosebire de conservatorii din descendența „Doamnei de Fier”, politicienii progresiști arareori furnizează replici spumoase, fiindcă aproape toți par a suferi de o formă stranie de anxietate a influenței, indusă de corectitudinea politică). Astfel, ea se afla la un restaurant de marcă din Regat, însoțită de câțiva consilieri. Fără a se obosi să consulte prea mult meniul, premierul britanic a adoptat tonul superior obișnuit și i-a spus chelnerului că ar dori friptură de vită. „Cum rămâne cu legumele?”, a întrebat acesta, îndatoritor, cu acel vid de emoție pe chip de care sunt capabili doar domesticii britanici. The Iron Lady i-a zâmbit larg: „Legumele iau și ele tot friptură de vită”.

De la acel moment în care bieții consilieri englezi defilau inert prin imaginarul thatcherian s-au scurs vreo patru decenii. Între timp, lumea a aflat că trebuie să înghită cinci porții de fructe și de legume zilnic pentru a se menține în formă. Ca fidel consumator de carne, brânzeturi și ouă, nu am numărat niciodată fructele și legumele printre favoritele mele. Fructele îmi sunt cu deosebire nesuferite: salata mixtă care le include creează impresia unei orgii provinciale, la care se fac fotografii mișcate. Tolerez fructele doar în stare crudă și în cantități mici; dintre ele, nu aș putea alege decât pepenii, căpșunele și merele. Celelalte se pot scufunda fără regrete în ungherele evoluției pomicole.

În ceea ce privește legumele, lucrurile stau ceva mai bine: orice friptură care își merită numele se cere însoțită de ceva delicat și cotiledonat, menit să-i potențeze gustul. De pildă, curcanul „merge” cu fasole verde, vita, cu sparanghel, puiul, cu mazăre, iar peștele, cu broccoli. Și salatele simple (mediteraneene) sunt excelente vara, iar legumele se salvează iarna grație unei zombificări oțetate, numite murătură. Vegetalele sunt bune și la tavă, și în supă (minestrone este o capodoperă a gustului). Există însă și aici orori: păstârnacul, de exemplu, pare o fundătură a evoluției legumicole.

Oricum ar sta lucrurile, simultan îi admir și îi deplâng pe vegetarieni, în special pe vegani. Viața este, din fericire sau din nefericire (depinde de poziția filosofică adoptată), scurtă, iar mâncarea, bogată și variată, reprezintă unul dintre puținele fenomene rafinate care o fac tolerabilă. A reduce fenomenologia realului culinar la pulpa vegetală, aseptică, nestrăbătută de niciun vas de sânge și de niciun mușchi, este echivalent cu a citi doar cărți pentru copii. Jules Verne își păstrează farmecul, dar tot la Flaubert te întorci atunci când ai cu adevărat o problemă. ...

Roți ajutătoare la bicicleta literară

Am crescut în Statele Unite, iar întrebarea „De unde ești?” se strecura adesea în conversații, iar răspunsul genera de cele mai multe ori confuzie. Puțini oameni știau unde e România sau că exista o astfel de țară, iar cei care auziseră de ea o localizau în raport cu Rusia și mai știau câte ceva despre revoluție. Uneori îmi spuneau că au auzit cât de frumoasă este Budapesta. După un timp am obosit să-i mai corectez; zâmbeam și spuneam „mulțumesc.” Eram considerată exotică, dar nu din motive cu totul justificate.

Prin anii ’90, am citit cartea lui Andrei Codrescu, Road Scholar: Coast to Coast Late in the Century, mărturia unui drum în zigzag prin Statele Unite, într-o mașină, à la Kerouac din On the Road. Văzuse în acea călătorie șansa de „a se transforma încă o dată, pentru a o lua de la început” (xiv). Ideea lui a rezonat cu propriul efort de transformare, mai bine zis de asimilare a vieții americane, în timp ce mă agățam cu putere de tot ce încă era românesc în mine.

Aș fi vrut ca întrebarea „De unde ești?” să ducă la conversații consistente, dar lipsa de cunoaștere a celorlalți s-a tradus într-o lipsă de interes. Am fost frustrată de numărul mic al cărților în traducere pe care le-aș fi putut recomanda pentru a le trezi curiozitatea și după un timp, mi-am dat seama cu tristețe că pierdeam legătura cu moștenirea mea culturală, ceea ce făcea și mai greu de explicat de unde eram și ce însemna asta.

Cu toate acestea, dacă voiam ca ceilalți să afle mai multe despre România, trebuia ca eu să fiu prima care să se reintegreze în cultura română pentru a le putea arăta și lor ce are ea de oferit.

Limba și literatura păreau a fi vehiculele potrivite pentru a-mi menține rădăcinile bine înfipte în cultura română chiar dacă trăiam la mii de kilometri distanță. Alesesem, însă, ca o ironie, să-l citesc pe Codrescu pentru că scria în engleză și eu nu știam să citesc foarte bine în limba română la vremea aceea. Cu toate acestea, chiar când mă conectam la cuvintele lui pe diverse planuri, spre deosebire de el, care era hotărât să nu se mai întoarcă niciodată în România, eu nu-mi doream nimic mai mult decât să mă întorc (de ce pentru mine întoarcerea era imposibilă e o poveste pentru o altă dată). Dar, mi-era clar că eu și Codrescu aveam relații diferite cu țara natală. Discrepanța dintre dorințele noastre îmi amintește de lucrarea lui Dan Perjovschi, care, în 1993, și-a tatuat cuvântul „România” pe brațul stâng pentru ca în 2003 să-l șteargă.

...

La Festa di San Nicola

Din balcon în balcon, vorbele grăbite, cu sonorități familiare, țâșnesc pe deasupra capetelor noastre, prin aerul care miroase a mămăligă prăjită. Vântul umflă rufele spânzurate pe frânghiile ce unesc casele, iar pe la porți, bătrâne înveșmântate în negru usucă pastele pregătite în zorii zilei. Din vitrinele brutăriilor ne ademenesc felii pufoase de focaccia, pe care lenevesc, zdrențuite, bucăți de roșii zemoase.

Împing ușa uneia dintre ele și privirea mi se lipește instinctiv de sticla verde, dreptunghiulară, cu chipul pictat al sfântului Nicolae. Prin toate magazinele și restaurantele din zonă aveam să vedem, în zilele următoare, un astfel de obiect cu rol protector. În aceste clondire colorate, împodobite cu trăsăturile blânde ale bătrânului ierarh, păstrau apa sfințită, ca semn al binecuvântării.

E miezul zilei și-am străbătut rapid drumul dinspre port către cetate. Străzile înguste și pietruite ne aștern sub tălpi cărări labirintice, însă știm că toate drumurile duc aici la cel furat de marinari și purtat peste ape învolburate, de la Myra Lichiei la Bari, spre sfârșitul veacului al XI-lea. Trecem pe lângă o catedrală impresionantă și inima ne tremură puțin, dar simt că nu aici este locul. Intrăm totuși, ca să ne convingem, și-ntr-un baldachin vitrat ne întâmpină, însăgetată, sfânta Colomba. Urcată-n Împărăție de mai bine de un mileniu și jumătate, continuă să ne arate un trup emaciat, aproape translucid, în care suferința se distilează în lumină.

Mă uit atent la ea, dar mă gândesc la el, la sfântul meu, care m-a așezat acum câteva decenii nu în ghetuțele de lângă fereastră, ci direct în brațele mamei. Și mă cuprinde nerăbdarea ca o febră, am ajuns până aici, nu mai pot zăbovi nicio clipă într-un alt lăcaș de închinare, nu mai pot amâna întâlnirea. Mă ridic sub privirile omului meu care nu pricepe ce-am pățit, cum de nu aprind lumânări, cum de nu zăbovesc în rugăciune în fața vreunei capele, cum de nu fac poze cu toate ungherele. Afară mă învăluie lumina-răspuns și vântul subțire îmi vorbește. Știu, știu, sunt doar o femeie, nu-s din neamul prorocilor, și, cu toate astea, tainele sunt prinse uneori și-n urechi cu cercei.

Grăbesc pasul pe urmele unui grup de copii, însoțit de două femei, probabil învățătoarele. Iată ghizii mei, îmi spun, n-am nicio îndoială că mergem în aceeași direcție, și parc-aș vrea să ne putem amesteca printre ei, să împrumutăm hainele inocenței lor pentru această coborâre în cripta sfântului Nicolae. La fiecare colț de stradă, descoperim câte-o Madonă încastrată în zid, înaintea căreia pâlpâie o candelă și se răsfiră un buchet de flori primăvăratice. În fața ușilor caselor, sunt rânduite frumos scaune vechi de lemn, pe care se odihnesc tăvile pline cu polenta aburindă. Cu coada ochiului observ detalii nenumărate, dar privirea mi-e întoarsă, de fapt, spre lăuntru.

...

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Ciprian Popescu, ca mulți scriitori contemporani, nu trăiește din scris sau dintr-o profesie care să aibă de-a face cu scrisul. Trilingv perfect, Popescu a ales să scrie în română chiar dacă din 2007 locuiește la Montreal în Canada. A debutat cu volumul Mile End, publicat în 2016 la Casa de Editură Max Blecher. Deși autorul a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru acest volum, acesta este mai degrabă un jurnal al celor 77 de zile din viața unui emigrant pentru care momentele de frustrare se exprimă în proză, nostalgia cu gust amar devine poezie cu vers alb, iar rutina cotidiană se concentrează în scurte poeme în proză.

Ileana MARIN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Doina Ruști, Mihai Ene & Cătălin Ghiță

​LITERA

CĂRȚI NOI

„Un volum intens, de poezie adevărată."

Cosmin Perța

Un fragment aici

cdpl

O monografie ca un roman: viața lui Marquez

LITERA

Vremea

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Tracus Arte

Pandora M

O coincidență stranie, o întâlnire neașteptată. Daisy primește e-mail-urile destinate unei femei cu nume similar, iar de aici până în miezul misterului nu mai e mult.

Târgul de Carte ElefantFest

Humanitas

SCRIITORI

în viața privată

Radu Aldulescu

la mare, de 1 Mai 2021

Copyright © optmotive.ro