În răspăr. Literal și în toate sensurile

În celebrul său roman-cult À rebours (1884), „cartea otrăvită”, cum o numește Oscar Wilde, tradusă la noi cel mai bine cu titlul În răspăr, J.-K. Huysmans construiește un personaj care a devenit tipic pentru întreaga estetică decadentă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Este vorba despre aristocratul Jean-Floressas des Esseintes, ultimul vlăstar al stirpei sale, asupra căruia acționează toate tarele rezultate, în bună tradiție naturalistă, din multitudinea relațiilor consangvine care au „subțiat” sângele și au dat naștere unei naturi nevrotice, hipersensibile.

După ce străbate toate mediile sociale, cel aristocratic căruia îi aparține și care îl plictisește îngrozitor, cel artistic și intelectual, care îl dezamăgește prin imensele orgolii și meschinăria oamenilor „de spirit”, cel militar, cazon, stupid și brutal etc., des Esseintes recurge în cele din urmă la refugiul erotic, atingând cele mai stranii extravaganțe orgiastice, care ajung și ele, în final, să îl plictisească.

Se trezește, astfel, destul de rapid, într-o lume limitată și vulgară, care nu-i mai poate oferi nici prea multe satisfacții, nici prea multe surprize. Și așa decide să se retragă în castelul familiei de la Lourps, de lângă Paris, propunându-și să părăsească pentru totdeauna societatea oamenilor și să își construiască acolo „o Thebaidă rafinată”, după propriul gust, în căutarea unor experiențe senzoriale și intelectuale unice și hiperrafinate.

Tot acest proces al construcției „Paradisului decadent”, de la decoruri și o teorie a culorilor asociate diverselor stări interioare și până la biblioteca în care nu au loc decât lucrări de interes pentru un spirit decadent, constituind primul canon literar al acestei estetici, de la antici până la stricta contemporaneitate a autorului, este descris în acest roman care avea să devină Biblia tuturor decadenților.

Fie că acceptăm că trăim în vremuri de decadență, fie că nu suntem decât nemulțumiți de lumea în care am fost aruncați, ceea ce e sigur este că nu deținem un castel în care să ne permitem retragerea, iar construirea unui turn de fildeș propriu ar atrage cu siguranță proteste masive ale asociațiilor pentru drepturile animalelor.

Așadar nu ne rămâne decât să stăm aici, în societatea imperfectă ce ne-a fost dată și să încercăm să o înțelegem, să o confruntăm și, de ce nu, să încercăm să îi dăm alte contururi. Și asta pentru că nici măcar literatura, arta, cultura nu sunt/ nu mai trebuie să fie doar un refugiu, doar o evadare din realitate – deși uneori sunt și asta –, ci fenomene vii care activează în interiorul conștiinței, al indivizilor și al comunităților.

Opoziția, revolta, rezistența la nivelare, distorsionare și neînțelegere - zic eu c-ar trebui să fie la fel de active ca restul societății. Mercantilă și superficială, societatea încearcă să se descotorosească de orice vestigii ale rațiunii și umanității pentru a reduce totul la un câmp de forțe oarbe și la o piață de desfacere globală.

Nu cetățeni, nu spirite libere, nu conștiințe active vor cei care dețin puterea în societate, ci consumatori dependenți de bunuri în serie și distracții banale. Acestora ne vom împotrivi cu toate mijloacele de care dispunem, iar literatura, alături de celelalte arte, joacă, în opinia noastră, un rol esențial, pentru că imaginația rămâne dușmanul tuturor conformismelor.

Mihai ENE

Este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din Craiova și scriitor (poezie, proză, eseistică și critică literară). Cărți: Trei viziuni ale orașului (pentru un film alb-negru), versuri (2004), Vălurile Salomeei. Literatura română și decadentismul european (studiu, 2011); Jocurile Thaliei. Ipostaze ale actului teatral (studiu, 2018). Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova.

Scriitori și creatori de ficțiuneOpinii și ideiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopolitePoemele săptămâniiIstorii subiectiveDebutTraduceriTOPURIArhivă

Cartea săptămânii

Cartea săptămânii

Recomandări

Recomandări

Oare dacă într-o săptămână am citit toată trilogia lui Philip Pullman, Materiile întunecate, și „sunt la zi” cu noul serial HBO, His Dark Materials, înseamnă că m-a prins? Cred că da. De ce? Poate pentru că este o poveste amplă și inteligentă despre căutarea adevărului, despre nevoia de compasiune și prietenie, despre puterea de a crede cu sinceritate în ceea ce dogmele resping. Dar și pentru că Pullman reușește să îmbine filozofia, religia și spiritualitatea într-o narațiune magnetică pentru copii și adulți.

Andrei Șerban

Andrei Șerban

Copyright © optmotive.ro

Echipa