Un paradis ca oricare altul

Sunt convins că mulți dintre dumneavoastră nu ar pune cuvintele „Palestina” și „comedie” într-un context care nu frizează ironia. Și totuși, da!, există un film ce reușește să depășească aparentul clișeu care atribuie din start spațiului palestinian toate calificativele (in)imaginabile derivate din experiența războiului.

Numele acestui lungmetraj este It Must Be Heaven (Paradisul, probabil) și, chiar dacă regizorul este departe de a fi un ingenuu care se pierde în poetizări derizorii, titlul nu este deloc unul cinic. De fapt, chiar și „demonul” taxonomiei care ne împinge să catalogăm acest film prin „comedie” pare neputincios.

Pentru că una dintre mizele regizorului Elia Suleiman este tocmai aceea de a jalona printre concepte, strategii narative ori conflicte convenționale, provocând limitele (auto)ficțiunii, cu scopul de a accesa o zonă discursiv-cinematografică inedită în universul filmic contemporan ce se lasă permeat de atâtea influențe variate, încât produsul final poate ajunge să fie privit de hermeneuții mai rigizi ca un meteorit bizar.

Astfel, Paradisul, probabil este simultan un eseu cinematografic în care granițele dintre regizor-personaj-spectator se estompează până la înlăturarea cvasi-totală, un discurs cinematografic meta-diaristic în care însuși regizorul devine propriul său subiect de analiză, o înlănțuire secvențială dinamică de tablouri ce preiau deseori elemente desprinse din sfera teatralității în care spectatorul este elementul-liant între ochiul regizorului și personajul-colectiv care performează pe scena străzii și, nu în ultimul rând, o antologie de umor evreiesc (inclusiv despre evrei și evreitate) de cea mai bună calitate care accesează o formă subtilă de comic absurd ce depășește o simplă meditație dulce-ironică asupra prezentului.

Palestina (dacă tot am început prin a o evoca) nu mai este un spațiu ce asimilează metafore ale dezumanizării, ci devine sub privirea candid-inexpresivă a personajului-regizor o materializare a unei banalități recognoscibile pentru orice spectator „occidental” în care gesturile cotidiene de a-ți spiona vecinii, de a asculta cu o pasivitate resemnată poveștile exagerate ale prietenilor, de a dansa și de a râde, dar și de a te întrista în timp ce asiști întâmplător la detalii minore în peisajul unei zile sunt o normalitate cât se poate de compatibilă cu Parisul sau New York-ul – cele două referințe la care se raportează realizatorul de film.

Absența oricărei trimiteri la experiențe ale violenței extreme nu neagă, însă, această realitate. Numai că, observă cu ironie Elia Suleiman, această realitate pare să îi preocupe mai mult pe europenii care vor să exploateze compasiunea „favorizaților de către soartă” prin acest proces al muzeificării durerii, decât pe conaționalii săi.

Mi-e greu să spun unde este paradisul promis de titlul acestui film – acesta se regăsește, probabil, într-o formă mai mult sau mai puțin clișeică, un pic cam peste tot în lume sau chiar în ochiul privitorului, indiferent înspre locul pe care îl contemplă.

Cert e că filmul lui Elia Suleiman a făcut parte din lista nominalizaților la Palme d’Or 2019 și, chiar dacă nu s-a întors acasă cu trofeul, tot merită atenția noastră.

P.S.: Yasmine Hamdan (pe care am ascultat-o, printre altele, și în filmul lui Jim Jarmusch – Only Lovers Left Alive) semnează cu brio aranjamentul muzical al acestui film. Oare și pentru că e soția lui Elia Suleiman? Probabil...

Andrei ȘERBAN

Doctor în filologie, asistent universitar la Departamentul de Artă Teatrală (Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu), secretar literar al Teatrului Național „Radu Stanca”, Andrei iubește teatrul, cinematografia și literatura – nu neapărat în această ordine.

Scriitori și creatori de ficțiuneOpinii și ideiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopolitePoemele săptămâniiIstorii subiectiveDebutTraduceriTOPURIArhivă

Cartea săptămânii

Cartea săptămânii

Recomandări

Recomandări

Oare dacă într-o săptămână am citit toată trilogia lui Philip Pullman, Materiile întunecate, și „sunt la zi” cu noul serial HBO, His Dark Materials, înseamnă că m-a prins? Cred că da. De ce? Poate pentru că este o poveste amplă și inteligentă despre căutarea adevărului, despre nevoia de compasiune și prietenie, despre puterea de a crede cu sinceritate în ceea ce dogmele resping. Dar și pentru că Pullman reușește să îmbine filozofia, religia și spiritualitatea într-o narațiune magnetică pentru copii și adulți.

Andrei Șerban

Andrei Șerban

Copyright © optmotive.ro

Echipa