În afara istoriei

Facem parte dintr-un lung șir, aflat dincolo de legile timpului și spațiului. Venim pe rând, într-o ordine prestabilită, asupra căreia nu avem nicio putere. Tot așa, plecăm, lăsând în urmă o istorie labilă care ne aparține fără să ne aparțină.

În anul 2002 (mi-a atras atenția configurația celor două cifre 2 încadrând două zerouri), au plecat amândoi, scuturându-se de zdrențele putrede-otrăvite ale unei istorii vegheate de cea mai criminală ideologie a omenirii, având în cont în jur de o sută de milioane de victime... Tata, la începutul lunii a doua, februarie, iar mama, două luni mai târziu, la începutul Săptămânii Mari. Nu mai ...

Șeherezada mea centenară

Pe la finalul lui ianuarie, bunica mea, născută în 1921, a trecut pragul secolului cu grația omului care a trăit mai multe vieți într-una și care înțelege lumea și pe față, și pe dos. O femeie simplă, cu patru clase, provenită dintr-un sat numit Șerbeni, pe care nu l-am vizitat niciodată și care a devenit pentru mine un soi de tărâm al nemuririi, unde se întâlnesc, pe aceeași uliță, fata babei și fata moșului cu Sfânta Vineri și cu frații și surorile mai mari ale bunicii, care se țineau de șotii și-și necăjeau mama. Fiind o familie de țărani, cu resurse prea limitate pentru a-și educa toți copiii – căci să hrănești opt guri, la începutul secolului XX, nu era, totuși, lucru puțin – s-au decis să-l dea pe cel mai răsărit la școală. Bunica, însă, ...

Anul în care am cumpărat pâine cu declarația pe propria răspundere

Mă tot întreb de ce mi se pare dificil să fac un bilanț al acestui an imposibil și îmi răspund că probabil din cauză că nu s-a încheiat încă acest eveniment care ne-a întors obișnuințele peste cap în toate aspectele, dar zdruncinând mai ales obișnuința de a ne considera viețile și sistemul (social, politic) și istoria (personală și globală) ca fiind definitiv înscrise pe traiectoria siguranței, stabilității și acumulării (capital, tehnică etc). Doar la final vom putea ști despre ce a fost vorba cu adevărat. Cu toate că am tot scris în trecut și despre distopii și despre apocalipse, acum m-am trezit într-un blocaj al indeciziei, care nu s-a terminat nici acum, la final de an: e un eveniment distopic sau unul apocaliptic (poate ar trebui să facem ...

În căutarea lui Petre Țuțea

În 1977, când eram student în anul IV la Facultatea de Litere, profesorul nostru Eugen Simion, care ținea cursul de „Istoria literaturii române contemporane”, ne-a spus că la București trăiește un gânditor de talia lui Eliade și a lui Cioran. Numele lui: Petre Țuțea. În amfiteatrul „Odobescu” al facultății, ne-am uitat uimiți și întrebători unii spre alții. Petre Țuțea? Niciunul dintre noi, cei prezenți acolo, nici măcar nu auzise de acest nume!

Ideea că sunt contemporan cu un asemenea om și, mai mult, că locuiesc în același oraș cu el, nu mi-a dat pace multă vreme de atunci încolo. Am început să caut informații și să întreb despre el printre cunoscuți, însă ceea ce am descoperit ...

Între ani

Iată-ne la începutul anului 2021 când, ca la orice cumpănă dintre ani, ne lăsăm ispitiți de ideea bilanțurilor. Fiecare trage linie gândindu-se la cât a reușit să îndeplinească din tot ce și-a propus, la cât și la ce i-a mai rămas de făcut, la cum a fost anul care s-a dus față de cei anteriori. Însă de data aceasta, fără îndoială, am avut cu toții un an diferit, un an greu și interesant.

Din primăvara lui 2020 până astazi universul din jurul nostru și-a făcut simțită prezența poate mult mai pertinent decât o făcuse de câțiva ani buni încoace. Am stat închiși în case, apoi a fost o vreme când am completat formulare ca să putem ieși dupa pâine, mereu ne-am temut ca boala să nu îi afecteze pe cei ...

După 315 zile

OPTm! Deși credeam că n-am scris cine știe cât, uitându-mă acum peste articole, văd că în 21 dintre cele 45 de numere, am fost amestecată și eu. O cifră interesantă, accidental nimerită aici. Dar cu toate acestea am fost prezentă la fiecare număr, prin filmul de pe frontispiciul revistei:), dar mai ales prin corespondență. Căci am ținut epistolarul, de unde și multele mulțumiri, adeseori nemeritate, pe care le-am primit. Adică am fost un fel de secretar de redacție, dacă ne luăm după faptul că de cele mai multe ori am primit un mesaj scurt: scrie-i tu, te rog, lui cutare și cere-i un text:)

...

Un an nou al speranței?

Dacă nu mi-ar fi luat-o înainte – cu mult înainte, mai bine de două secole – Xavier de Maistre, acest text ar fi trebuit să se numească probabil Călătorie în jurul camerei mele. Este un rezumat perfect al acestui an petrecut, în bună măsură, într-o navetă continuă între fotoliul - utilizat pentru cursurile online, proiectele online și chiar dezbaterile și conferințele online - și canapeaua folosită pentru citit, privit filme și, uneori, scris...

Unul dintre aspectele pozitive ale acestui an a fost, pentru mine, redescoperirea intimității, a casei, a confortului dat de propriul interior. Totodată, o reîntoarcere către sine, o libertate recompusă cu mișcări ...

Zilele mele de luni

Pentru mine, ca zenob, revista OPTm a fost ca o cafenea. Ieșeam din casă, luni, la prima oră, și hop - mă întâlneam cu un cunoscut! Uneori nici nu mă întâlneam de-adevăratelea, ci așa, îl zăream într-o mașină, îl auzeam la radio. Nu contează cum - întâlnirile sunt de multe feluri! Important e că diminețile de luni sunt memorabile pentru mine, m-au băgat în amintiri și de-acolo în conversații, care nici nu există dacă nu sunt purtate sub un pavilion învăluit în parfum de cafea. Stai tolănit într-un fotoliu de răchită, iar spre tavan, printre frunzele de viță, pe lângă florile de caprifoi, se ridică aburii cafelelor, se furișează fumul albăstrui al visării. Cam asta e condiția zenobianului, iar cine citește revista OPTm - știe prea bine! ...

OPT motive pentru 2020

Într-o discuție cu niște prieteni, acum câteva zile, din vorbă în vorbă a apărut întrebarea „Voi unde faceți Revelionul?”. Acasă, unde altundeva?, a venit resemnat răspunsul. „Dar oare voi unde l-ați făcut anul trecut?”. Am stat puțin pe gânduri. De fapt, făcuserăm Revelionul împreună (un Revelion care, să ne înțelegem, nu a fost un eșec), numai că acea noapte părea atât de îndepărtată, dintr-un univers atât de străin, încât părea să se fi șters din memoria noastră. Cam așa aș putea rezuma, în mare, anul care se pregătește să se încheie: o pauză între ceilalți și noi înșine, dar o pauză care parcă vrea să împingă și mai mult amintirile recente într-un trecut nu întotdeauna ușor de accesat. Ce a încăput, totuși, în acest „pandemic” arc de timp? Aceeași muncă, dar alte rutine, ...

Urma se-ntinde îndărăt și-nainte

Am tot citit texte sau am ascultat dialoguri, în care cei care scriau sau povesteau despre anul 2020 aveau tendința de a-l privi ca pe un răstimp întunecat, închis în el însuși, ferecat între zidurile care ne-au ținut la distanță pe unii de ceilalți. Conștientă fiind că memoria este un proces de selecție, mi-am deschis jurnalul și-am început să răscolesc prin folderele cu fotografii care surprindeau săptămânile ce s-au scurs mai încet sau mai grăbit prin nisiparniță, pentru a recompune din frânturi chipul anului pe care ne pregătim să-l încheiem în câteva zile.

A fost unul diferit, ce-i drept, dar nu atât de mult încât să nu mă regăsesc în ...

Am fugit și mai mult de acasă

N-am nimic bun, senin, optimist etc. de spus. N-am. Nu din cauza anului, nu din cauza virusului. Anul 2020 a fost anul în care m-am mai îndepărtat puțin, în care m-am rătăcit și mai mult, și mai profund. De cine, de ce? N-aș ști să spun. Cumva, o rătăcire în privirile celorlalți, cred. Deschid ochii în fiecare dimineață și mă copleșesc discursurile urii, între altele și față de profesori, față de „profesorii aștia” care trebuie să-și urmeze misiunea, vocația și toate celelalte.

În plus, eu sunt dintre cei vânați de virus și știu că șansa mea ca să-mi pot crește copilul este să mă feresc cât pot. Și din martie până în Crăciun și, ...

Micro-jurnal de sfârșit de an 2020

Citeam într-un articol zilele trecute despre apariția unui nou produs literar, care cu siguranță va „aglomera” porțile editurilor în 2021, și anume jurnalul de izolare sau le journal de confinement, cum îi spun francezii. Îmi place mult mai mult termenul franțuzesc, e mult mai fizic, trasează parcă cu creta un cerc în jurul celui vizat, îi jalonează perspectiva, îi delimitează cadrul și spațiul de joc.

Acum câțiva ani, fără niciun gând premonitoriu, m-am amuzat să încep un joc fotografic, în care surprindeam imaginile care mi se dezvăluie de la geamul apartamentului în diferite momente ale zilei. L-am reiterat mai apoi în fiecare ...

Un an după care nu-mi pare rău​

Un an sinistru, pe care l-aș putea numi al marilor anulări. Cum voiam să scriu despre un spectcol pentru OPTm, cum se și anula. Săli închise, cinematografe în beznă. Am ratat Festivalul de Film de la Chicago. Mi-am văzut studenții doar pe Zoom. Am învățat pe de rost asperitățile pereților și m-am bucurat exagerat de orice ieșire.

Totuși, nu pot să blamez chiar tot anul. Printre toate relele au fost și întâmplări luminoase, ca serialul semnat de Daniel Sandu, pentru HBO, Bani negri. Mi-a plăcut rolul, mi-a plăcut echipa. Îmi place regizorul. Prin urmare, n-a fost chiar așa de prost tot ...

Dificil, dar dus

Dificil an, mes chers! M-am târât dintr-o parte în alta a camerei mele, ca în quad-ul lui Beckett, și nu mi-au plăcut decât momentele în care mă aruncam asupra tastaturii pentru a începe o nouă frază, cu ceaiul cald aburindu-mi lentilele ochelarilor. Spre norocul meu, au fost destule astfel de momente: am reușit să duc la bun sfârșit o colecție de povestiri, cu un ritm impus de o povestire pe lună. Timp a fost. Viață, nu prea. În târâirea asta continuă, apatia a pus deseori stăpânire pe mine. O apatie făcându-mă să mă simt mai mult mort decât viu, mai mult adormit și inactiv decât vesel și entuziast.

Privind anul retrospectiv, în ideea că ce se privește retrospectiv a trecut deja ...

Departe

Pentru o cititoare de literatură română, dar care se află peste Atlantic și la celălalt capăt al Statelor Unite, mai exact la Seattle, revista online OPT motive este o doză săptămânală de „literary updates” și nu numai.

Uneori, prinsă cu alte treburi, amân lectura și apoi fac o baie recuperatorie: mă scufund în câte o categorie a site-ului revistei și mă las purtată de la un interviu la altul, de la o recenzie la alta, sau de la o confesiune la alta până când simt că m-am întors acasă. Încep să aud vocile autorilor, pe unii nici măcar nu-i cunosc personal, dar pe care am sentimentul că i-am întâlnit în altă viață: Cătălin Ghiță, Bogdan Baciu, ...

La final de an

A mai trecut un an... Cel al șobolanului, spun zodierii...

Cu bune, cu rele, în casă sau afară, la cursuri sau la lecții online, la facultate sau la școală, cu măști pe față mereu, dar cu ochii descoperiți, căutând prin librării vreun autor prizărit, ca pe timpul lui Eminescu, sau în fața calculatorului cum e obiceiul acum, cu dezamăgiri și speranțe de mai bine, ieri, azi, sau mâine (cine mai ține socoteala?) a mai trecut un an...Pe nesimțite parcă în tumultul său labirintic...

Și nici nu se poate să fie altfel. Cu toate că a fost un an greu, marcat de ...

Mașina mea de scris

Am fost foarte mândru în 1977, când eram student în anul IV la Facultatea de Litere din București, că mama mi-a cumpărat, cu echivalentul a trei salarii de-ale ei, o mașină de scris nou-nouță. Îmi aduc aminte cum am deschis-o prima oară: am apăsat cu sfială pe cele două cleme din lateral ale unei carcase negre care o proteja. Clemele au pocnit scurt și au eliberat capacul. L-am ridicat și apoi am scos din interior, ca pe o bijuterie, mașina de scris marca „Olivetti Studio 46”. Am cercetat-o pe toate părțile și am început să apăs cu grijă pe taste. M-am uitat chiar pe dedesubtul mașinii, unde am descoperit locul fabricației: „Made by Olivetti in Spain”. Nu oricine avea așa ceva!

...

Ce-ar mai fi de scris?

Aici sunt banii dumneavoastră! Nu glumesc deloc. După cum prea bine știți, eu sunt umorist, iar micul secret al umoriștilor este că ei nu glumesc niciodată. Dacă dumneavoastră sunteți scriitori, sau doriți să deveniți, atunci repet, subliniez, accentuez și insist: aici sunt banii. Unde? În non-ficțiune.

Păi, de ce? Păi, iată de ce: pe lume sunt, în clipa de față, cam o jumătate de milion de scriitori, număr aflat în creștere explozivă (cam fiecare om cu carte crede că are ceva de spus, și cum în țările prospere sunt enorm de mulți oameni cu carte... care mai și ies la pensie, iar la pensie au prea mult timp, cu care n-au ce face... trageți singuri concluzia); numărul de cititori scade ...

Literatura-fișier

Proza scurtă a fost prima mea iubire. În anii 80, dacă nu scriai proză scurtă erai zero. Romanul nu prea conta. Evident, voiam să scriu ceva diferit, să răstorn lumea, iar multe dintre prozele mele de început sunt experimentale, căutătoare de forme. Am avut o perioadă când scriam proză de notație, fără figuri de retorică. Apoi am început să scriu puzzle sau proză-palimpsest, în straturi multe, decupaje, epos fragmentarist etc. Îmi amintesc că scrisesem o povestire despre o stradă pavată cu marmură roșie, compusă din mai multe perspective, fiecare reluând viziunile anterioare, dar totuși înaintând câte puțin în acțiune, care se învârtea în jurul unei întâmplări dramatice din casa unui pictor. ...

Din non-existență, degeaba

Pe când încă mă jucam de-a vacanța pe malul mării, cineva mă întreabă cum mi se pare vara virusului. Sunt atât de căzută în mine de ceva vreme, încât îmi percep aproape cu voluptate propria inerție. Nu mi se clintește nicio geană de voință. Nu văd ce aș putea spune eu și nu pot să spună alții (dacă n-or fi și spus deja ce de abia ar urma să-mi treacă mie prin cap, darămite prin expresie). Nu văd de ce ar interesa pe cineva, nu văd ce aș putea spune eu interesant. Non-existența de-a care mă joc de ceva ani mă face să mă simt cel mai aproape de libertate. De ceea ce simt eu că ar fi libertatea. Să nu miști. Să nu te vezi. Să nu exiști.

Voluptatea non-mișcării îmi e tulburată rar, foarte rar doar de comoditatea ...

M-am îmbolnăvit de COVID

Mai întâi ne-a îmbolnăvit COVID-19, desigur. Nu știm să răspundem la cea mai agasantă întrebare: „de unde l-ai luat?”. De multe ori ne întrebăm cum de știu alții să răspundă. Pentru noi, doi adulți și doi copii, infectarea cu „virusul vieții” rămâne un mister. Știm sigur că am respectat toate regulile, am purtat mască, am dezinfectat mâinile până la epuizarea epidermei, am restrâns cercul interacțiunilor fizice fără mască la familie și la doar o mână de prieteni (realmente o mână: două familii și atât, în cele șase luni de pandemie). Și, totuși, într-o zi, telefonul a sunat cu anunțul că testul meu a ieșit pozitiv. ...

Prin ochii bunicii, la Sozopol

Cea mai mare parte a copilăriei mele am petrecut-o cu bunica mea, pictorița Constanța Stratulat. Rămâneam mereu cu ea acasă, eu amețind timpul și ea pictând. Cel mai des peisaje, mai cu seamă acuarele de la malul mării. Era născută în Constanța și toată tinerețea a petrecut-o pictând în Balcic, ca mai toată generația ei. Îmi spunea că ea e copilul mării. Mergeam împreună la mare, la 2 Mai, și mereu eram uimită cât de bine înota. Dar, din când în când mă trăda, mă părăsea.

Bunica mea își împărțea timpul între România și Bulgaria. Avea acolo o fată, pe mătușa mea dragă, Sanda, căsătorită cu un medic bulgar. Cât stătea în Bulgaria, ...

Toate trec – la Veneția

Iată-mă din nou în Veneția. Nu mă întrebați de ce. Pot spune că sunt aici ca să mă regăsesc. Voi sta două săptămâni întregi.

Andra tutto bene – proclamă în continuare curcubeiele din desenele copiilor, afișate pe ușile caselor sau lipite pe geamuri. Este mantra pandemiei, impusă prin teoria lui Coué.

În august 2020, orașul carnavalului romantic este orașul măștilor chirurgicale, obligatorii în toate spațiile închise: muzee, magazine, biserici, restaurante. Dar și în cele cvasi-închise, dar foarte aglomerate, cum sunt faimoasele ...

Vacanțe de scriitori în timpuri grele

Radu Aldulescu, Cătălin Ghiță, Alexandra Niculescu, Mihai Ene, Ștefan Firică, Doina Ruști - Confesiuni - nr. 26 / 17 august, 2020

Radu ALDULESCU: O vară de neuitat în apogeul pandemiei

Pe 10 iunie, anul acesta, în vârful stării de alertă, am ajuns la mare, grație unei cazări gratuite, obținute prin cel mai bun și cel mai vechi prieten al meu, Cristian Jora. Ne știm de când aveam amândoi șase ani. Am descins, așadar, cu Alina, într-o stațiune aproape pustie, într-un hotel cu 100 de camere goale, dintre care am ocupat una cu vedere la mare. ...

Amintiri cu Gellu Naum

N-am avut, precum Walter Benjamin, o copilărie berlineză, la răscrucea secolelor XIX și XX. Primii ani din viață i-am petrecut în Bucureștiul deceniului al optulea al veacului trecut, în atmosfera gri a lumii comuniste, cu rații la mâncare, restricții la electricitate, gaze și apă caldă, cu nesfârșite cozi la alimente sau benzină, cu sârmă ghimpată înfășurată strâns în jurul cuvintelor, care ar fi putut numi realitatea situației în care ne aflam. Copil fiind, nu deslușeam însă prea bine toate aceste îngrădiri, nu resimțeam la fel de acut precum adulții din jurul meu dezastrul în care ne bălăceam, fără voie, zi după zi. Mai mult decât atât, aparțineam categoriei „privilegiaților” care aveau bunici la țară și puteau evada, măcar din când în când, dintre blocurile ...

Prinși în lift

Am aproape 23 de ani. Fac parte din „promoția” 97’. Anul în care nu știm dacă s-au născut oameni importanți, dar în care personalități precum Marin Sorescu, Liviu Constantinescu și Puiu Călinescu s-au stins din viață. Am cules informațiile de mai sus de pe un site care-mi spune că de la aceste evenimente au trecut 18 ani. Se pare că lanțul digital de informații a decis să se rupă fix în ziua glorioasă a majoratului meu.

Și totuși eu m-am născut în 97 și, odată cu mine, mii și mii de alte suflete cu care-mi împart verile și iernile de aproape un sfert de secol. Toți respirăm și răcnim încontinuu, din momentul în care am fost așezați în pătuțul de spital și ...

Timp virusat

08.45. Trag dintr-o țigară și aud poliția cum strigă în megafoane să stăm în casă. O mașină de pompieri tocmai a trecut pe lângă casa mea. Sting țigara și intru.

Încerc să nu mă gândesc la ce e mai rău. Deschid televizorul ca background sound cât îmi fac cafeaua, înainte să “intru” la muncă. Aud că e din ce în ce mai rău. Închid televizorul. E mai bine în liniște.

Mă asez pe scaunul în care amorțesc de 13 zile. Încerc să nu mă gândesc.

...

Amintiri de scriitor

Domnul Silaghi își făcuse un obicei, ca măcar o dată pe lună să apară duminica la ora prânzului în curtea noastră. Era, inevitabil, invitat la masă. Unde, știa bine, urma să fie ospătat cu o frumoasă găină de țară. Chestia asta mi-a fost de folos în clasa a treia.

A fost cam așa. Când am ajuns în clasa a treia, pe la sfârșitul anului, învățătorul meu, domnul Silaghi Gheorghe, ne-a anunțat solemn că câțiva dintre noi, nu prea mulți, desigur, numai cei mai buni, vor fi făcuți pionieri. A spus câteva nume, printre care se număra și al meu. Să fii făcut pionier nu era de colea, era primul pas pentru a intra în minunata lume nouă pe care o construiau ...

Dialog pe NV: tineri scriitori

Credeam că va fi altfel ieșirea în lume, dar lucrurile par neschimbate. Universitatea e pustie și în afară de Bogdan Tănase, care așteaptă lângă o fereastră, nu e nimeni, nu se aud pașii pe lângă lift, nu urcă nimeni scările… Și eu care credeam că la Biblioteca Facultății de Litere o să mă aștepte cineva să-mi ia temperatura!

...

Jurnal de scriitor

24 aprilie. Ne-am întors ieri după-masă la Cisnădioara. Scriu acum în cerdacul casei Maurer, năclăit într-un sirop de lumină îngroșată. Așteptăm să vedem dacă revin pisicile pe care le-a hrănit Sebastian data trecută; se aud cântând cucul & un mierloi, în iedera crescută pe stâncă foșnește o pasăre tăcută, dar încăpățânată, încercând -

Exact în vreme ce notam asta, a venit pisica - Sebastian o mângâie & îi vorbește - a intrat acum în casă, să îi aducă ceva de mâncare - s-a întors cu pateu & lapte; pisica mănâncă repede pateul, apare o a doua pisică, vrea și ea pateu, prima mârâie la ea și o alungă; fricoasa se duce spre farfuria cu lăptic, lacoma ...

Plimbări berlineze

Am iubit încă din prima zi acest oraș, ba chiar din clipa în care am coborât, prudent și ezitant, din autobuz pentru a ajunge la mica, dar cocheta locuință din Boxhagener Platz (dotată cu arhaice sobe de cărbune), atunci când bătrâna amabilă m-a îndrumat cu familiare gesturi est-europene spre adresa căutată, adăugând complice: „Friedrichsain... Ja, eine schöne Ecke” („Friedrichsain... Da, un colțișor frumos”).

Presupun că declanșatorul subitei stări de empatie era parfumul de tristețe demnă care impregna zidurile înnegrite ale cetății lui Wilhelm al II-lea. De altfel, tocmai acest aer de indicibilă resemnare în fața trecutului o distinge ...

Dor de facultate

În eseul Ca un roman (Gallimard, 1992), Daniel Pennac construiește o întreagă teorie a lecturii, referindu-se la drepturile incontestabile ale cititorului. Printre acestea, câteva – de bun simț evident, dar trecute sub tăcere de preoții oficianți ai templelor culturii, – mi-au reținut atenția. Dreptul de a nu citi, acela de a sări pagini sau de a nu termina o carte, dreptul de a tăcea, adică de a nu fi obligat să-ți justifici lecturile ori să dai cuiva socoteală pentru ele.

Mutatis mutandis, drepturile acestea se pot aplica și sistemului de învățământ, iar cei care pășesc dincolo de un anumit prag (mai ales atunci când ...

Învățături către fiu, confesiuni despre tată

Unele cărți se scriu singure. Poate pentru că au stăruit în noi o viață întreagă și s-au tot scris și scris de-a lungul anilor. Literatura autentică stă pitită în biografia fiecărui scriitor, oricât am coti-o și ne-am ascunde în spatele ficțiunii. Tata avea o vorbă atunci când simțea că textele mele se diluează și pierd din consistență: „Fă o pauză de la scris, mai trăiește-ți și tu viața ca să ai apoi despre ce scrie.”

Viața bate literatura și, de multe ori, prin desfășurarea ei imprevizibilă, poate fi mai poetică decât un text scris, fie el și bun. Orice abatere de la rutina zilnică e poezie. Moartea tatălui meu e poezie. Sau a bunicului. Viața ...

Cercul profesorilor dispăruți... în spatele ecranelor

Ancheta aceasta aduce laolaltă membri ai breslei risipiți prin diverse colțuri ale lumii, pe paliere felurite ale învățământului universitar și preuniversitar,dorindu-se a fi o însemnare pe marginea unei molime a timpului nostru.

Cum i-am făcut față? Rămâne de văzut și de povestit de cei care ne urmează. ...

Invitație pe Coasta Dalmată

La capitolul piețe, Europa are câteva zone privilegiate, care condensează un număr mare - estetic și istoric interesante. Știm cu toții despre piețele din Italia sau despre cele din Peninsula Iberică. Știm mai puțin sau chiar deloc despre alte zone, mai apropiate de noi.

Coasta Dalmată a Croației e una dintre aceste zone privilegiate, puțin cunoscute. Moștenește o tradiție veche, ce coboară până la coloniile grecești și până la romani. Apoi, cu o singură excepție, toate orașele de pe coasta croată au fost sateliți ai Veneției. Piețele din orașele de aici sunt de tip italian și simți asta de cum ai pus piciorul în ele. Dar e mai mult de atât. Suntem în ...

Observatori cu pene, observatori cu blană

Pandemia de Covid-19 a transformat spațiul public într-o bombă cu ceas și organismul nostru într-un dispozitiv de terorism sanitar. Însă pentru împătimiții de reverii ornitologice, insularizarea la domiciliu adusă de coronavirus a reinstituit un adevăr suveran al păsărilor. Mai exact, al trilului.

Sunt născut în Brăila. Deci, senzorial, sunt o creatură danubiană. Detest ecourile filtrate de betoanele cartierelor bucureștene, asta pentru că urechea mea este fixată natural pe arealul turbăriilor. De aceea, bunăoară, mi se par niște erori tehnice strigătele pescărușilor deasupra Dâmboviței – pentru că ...

EurAfrica-Jurnal de scriitoare

Îmi măsor corpul bucată cu bucată, îl analizez ca pe un necunoscut. A crescut, fără să îmi dau seama. Am încetat să-l mai urmăresc când au apărut alte corpuri care m-au preocupat. Până atunci l-am măsurat, l-am privit pe furiș în oglindă, l-am închipuit mare. Mi-am atins sânii și aș fi vrut să crească mai repede. Mi-am înălțat tălpile cu pietricele în ciorapi. Am umplut tricourile cu vată. Îl întind, fac puțin sport, mângâi pielea gleznei. E foarte fină, dar plină de linii subțiri. Trebuie să uit vârsta lui tânără, când ieșea cu pieptul dezgolit în fața lumii și dinții cruzi rodeau guma și umflau baloane. Uit cum a tremurat prima dată. Cum a strigat. Cum s-a chircit. Corpul a rămas acolo să materializeze virtualitatea. Reinstalez varianta nouă și o învăț. Vremea ...

Cercul profesorilor dispăruți... în spatele ecranelor

Vi-l mai amintiți pe profesorul de limba engleză, John Keating (interpretat cu mult har de Robin Williams), din filmul Cercul poeților dispăruți? Modul neobișnuit de a-și construi orele și de a interacționa cu elevii liceului Welton, felul lui de a le deschide mintea și inima către frumusețea poeziei și a lumii în general au stârnit, sunt convinsă, valuri de admirație și de reverie în rândul dascălilor.

Aflați constant în căutarea formulei potrivite pentru a-și păstra aproape învățăceii, profesorii sunt adesea niște făpturi mult mai vulnerabile decât reușesc să intuiască cei așezați în băncile din fața lor. Profesoratul nu este o ...

Ce fac profesorii în vremea pandemiei?

Există momente în viețile indivizilor sau în destinele colective, capabile să le reorienteze cursul, să le rescrie istoria. Răscruci de drum și de timp care dezvăluie schimbări mai mult sau mai puțin benefice în fizionomia și înțelegerea unor profesii. Cea de dascăl presupune, prin însăși natura ei, prezența, dialogul față către față, întâlnirea și schimbul de idei. De mai bine de o lună am pus între paranteze prezența în același spațiu cu studenții noștri și am învățat, ghidați de alții sau pe cont propriu, cum să devenim profesori în online, cum să mânuim platforme de comunicare la distanță. Ne-am transformat, de voie, de nevoie, în niște imagini pe ecranul unor computere, ca să nu ne pierdem de tot de cei care dau substanță meseriei noastre: învățăceii. ...

În contra-timp. Distanțări, plictis, respirație

Înainte să-nceapă totul, încercam să schițez subiectul unei cercetări posibile asupra noțiunii de distanțare în domeniul traducerii.

Izolasem (!) într-un ambalaj din plastic, plin de bicarbonat de sodiu, cartea Éthique de Robinson care mi-ajunsese în cutia poștală cu un miros înfiorător, de mucegai, de spațiu închis; culmea pentru un text care deschide atâtea portițe! Est vorba despre versiunea franceză a celebrei Minima moralia (Elemente pentru o etică a intervalului) de Andrei Pleșu, cumpărată de pe un site cu cărți la mâna a-doua (cartea fiind epuizată), cu scopul de a studia versiunea franceză în comparație cu cea românească, pe care o știu de mai bine ...

Ce fac scriitorii în vremea pandemiei?

Virusul COVID-19 schimbă modul de viață al oamenilor printr-un nou experiment. S-a impus claustrarea la domiciliu într-un timp scurt, fără pregătire, cum se întâmplă pentru prevenirea unor calamități, cutremure, inundații etc. În câteva ore ne-am adaptat noilor reguli, făcând provizii ca în timp de război și transferându-ne în spațiul virtual. Aparent, viața își încetinește ritmul și restructurează relațiile interumane. Virusul sufocă plămânii, dar favorizează, paradoxal, însănătoșirea planetei. Specialiștii spun că după reluarea vieții sociale va exista o tendință spre de-globalizare. Până atunci, oamenii se închid în case și își trăiesc experiența personală.

...

Cum e să fii profesor în vremea distanțării sociale?

Și a fost seară, și a fost dimineață. Ne-am trezit brusc din lumea reală în online. Sălile de seminar și amfiteatrele au rămas în urmă, ca un fel de paradis din care am fost alungați de „mușcătura” unei făpturi minuscule, invizibile pentru ochiul liber și cu denumire regală (sau de bere mexicană, cum vreți să considerați) – Corona(virus). Am căzut așadar prin văgăunile programului Moodle, am pășit mai timid sau mai sigur pe cărările așternute de Zoom sau de Google Meet înaintea noastră, ne-am rătăcit printre lianele comentariilor de pe grupurile de WhatsApp sau de Facebook, am descoperit Mentimeter și-am hălăduit jucăuș prin Kahoot.

...

Nostalgia va fi ce a fost

Am scris la ultima ieșire lungă, când încă părea că e bine, un poem numit Ultimul fel de frumusețe. El începe așa:

„e ora la care părinții ne-nchid în case

și rămânem în case.

cum e să fii iubit

într-o fotografie ...

Un tip eteric: tovarășu’ cu protocolu’

Se vorbește mult, aproape obsesiv, în această perioadă, despre boală, moarte, sfârșit. Așa că m-am hotărât să mă deplasez către celălalt capăt al firului și să scriu despre început. Și nu despre unul individual, ci despre unul colectiv, care a contribuit la apariția unor generații de profesioniști în domeniul comunicării și al relațiilor publice.

Acum câțiva ani, am devenit prodecan al Facultății de Litere și mi-am început mandatul cu cel mai firesc dintre gesturile posibile: luarea în posesie a spațiului în care urma să-mi petrec orele dedicate administrației. O cameră lunguiață, cu mese și scaune, tapetată cu dulapuri cu dosare, găzduia de multă ...

Ce fac scriitorii în vremea pandemiei?

Virusul COVID-19 schimbă modul de viață al oamenilor printr-un nou experiment. S-a impus claustrarea la domiciliu într-un timp scurt, fără pregătire, cum se întâmplă pentru prevenirea unor calamități, cutremure, inundații etc. În câteva ore ne-am adaptat noilor reguli, făcând provizii ca în timp de război și transferându-ne în spațiul virtual. Aparent, viața își încetinește ritmul și restructurează relațiile interumane. Virusul sufocă plămânii, dar favorizează, paradoxal, însănătoșirea planetei. Specialiștii spun că după reluarea vieții sociale va exista o tendință spre de-globalizare. Până atunci, oamenii se închid în case și își trăiesc experiența personală.

...

Vulnerabil

Nu încerc să postulez nimic, e o confesiune și interpretările nu se vor bază de cunoaștere. Cei care au avut un istoric de atacuri de panică probabil vor înțelege mai bine despre ce vorbesc. Deși nici un atac de panică nu e identic cu altele. Nu au toate aceleași rădăcini. În linii mari, ce se întâmplă, este o simulare a momentului morții. Omul își somatizează moartea. Fenomenul survine în general când te simți ”vulnerabil” (aici sunt multe variabile și relative) sau singur. Sau neiubit. Sau neînțeles. Unii au fobie socială, alții au complexe majore. Alții se simt prinși într-un climat străin. Mai survine în fața unui pericol de moarte posibil.

...

Ce fac scriitorii în vremea pandemiei?

Virusul COVID-19 schimbă modul de viață al oamenilor printr-un nou experiment. S-a impus claustrarea la domiciliu într-un timp scurt, fără pregătire, cum se întâmplă pentru prevenirea unor calamități, cutremure, inundații etc. În câteva ore ne-am adaptat noilor reguli, făcând provizii ca în timp de război și transferându-ne în spațiul virtual. Aparent, viața își încetinește ritmul și restructurează relațiile interumane. Virusul sufocă plămânii, dar favorizează, paradoxal, însănătoșirea planetei. Specialiștii spun că după reluarea vieții sociale va exista o tendință spre de-globalizare. Până atunci, oamenii se închid în case și își trăiesc experiența personală.

...

Anita. Efectul fluturelui

Albilița este o povestire care s-a născut în urmă cu nouă ani, într-o perioadă în care am scris foarte puțin. Într-o mare măsură, existența acestei povestiri i se datorează unui prieten care, între timp, s-a dus dincolo, traducătorul și omul de radio Ștefan Ghidoveanu. El a insistat să-i scriu o poveste pentru proiectul unei colecții de proză scurtă.

Așa că am început să lucrez la un text care săpase de multă vreme în mine. Mă frământa ideea unui personaj care are puterea să picteze cu propria imaginație. Un personaj ale cărui vise apar pictate pe pereții clădirilor. Așa a luat naștere Anita, fetița din povestirea Albilița. O fetiță autistă ce trăiește în ...

EurAfrica. Jurnal de scriitoare

Îmi miroase a portocale. Eu miros a portocale. Amintirile îmi anesteziază capul. Acasă la mine sunt două pungi cu câte o portocală în ele. Ni le-a adus tata. Le-a primit de la Moș Gerilă. Azi, Sebastian a deschis portbagajul mașinii și mi-a pus o plasă de portocale culese de curând. Nu-mi ies merele din cap, dar aici e țara portocalelor, nu a merelor. E bine. Înainte de a le mânca, le privesc cu aceeași dorință ca atunci când eram copil. Cum știe el Domnul Bunul când să-ți îndeplinească visul de la șase ani. E bine primit și acum. Camera întunecoasă, paradoxal, într-o țară însorită, s-a luminat în galben și portocaliu. Sper că știe de ce m-a trimis în călătorie și nu e doar o eroare de butoane. Tot îi dau cu Domnul în sus, Domnul în jos. Din cauza Crăciunului de ...

Cum ar fi la cafea cu Wong Kar-wai?

Era toamna lui 2007 când am văzut primul meu film de Wong Kar-wai: O iubire imposibilă / In the Mood for Love. Fiind studentă la Facultatea de Film, vedeam foarte multe filme asiatice ca obiect de studiu. Sunt puține momente în viață în care simți că timpul se dilată, apoi se oprește și tu te scufunzi în clipă. Așa a fost această experiență cinematografică pentru mine. Am văzut filmul dintr-o suflare. Apoi am vrut să îl revăd. Atunci. Pe loc. Apoi să îl mai văd o dată. Apoi să văd toate celelalte filmele ale regizorului, pentru a-l descoperi pe autorul din spatele acestui stil, care nu era nici asiatic, nici european, nici american, și asiatic, și european și american, și care picta cu muzică și cânta în diverse culori ...

Din Africa, despre Africa

Dacă e să spun repede ce înseamnă pentru mine Africa, sunt oarecum în încurcătură. Am tot felul de amintiri și impresii, dar din ele e greu de urzit o poveste.

În august 1980, proaspăt repartizată la Școala 105 din Popești-Leordeni ca profesoară de istorie (deși cu patru ani în urmă intrasem la Psihologie), directoarea m-a însărcinat să promovez 5 elevi dintr-a VII-a corigenți la geografie. Am încercat să refuz această primă responsabilitate pedagogică, pe ...

EurAfrica. Jurnal de scriitoare

M-am trezit la ora cinci în cântecul muezinului. E a doua noapte în patul de fier, fixat pe o pardoseală de piatră șlefuită. Am adormit la loc și m-am visat multiplicată în vitrine de sticlă. Trebuia să mă aleg eu pe mine, și era foarte greu. Deveneam ceea ce alegeam. Niciuna din ființele care avea chipul meu nu făcea o mișcare încurajatoare să mă oprească.

Aparent, e simplu să alegi cine vrei să fii și care formă a ta te va mulțumi. Nu știi ce s-ar fi întâmplat dacă o alegeai pe prima, a doua sau a noua. Totul e joc până la urmă, o pierdere a memoriei unei posibile existențe și câștigarea alteia noi. ...

Doi oameni cu simțuri, dorințe și spaime…

Am filmat mai mult de o lună, în condiții de detenție pentru că am crezut în această poveste.

Cred ca "Arest" este un film important pentru cinematografia noastră, tocmai pentru ca nu este un manifest anticomunist declarat, ci o poveste despre relația noastră cu sistemul social în care trăim.

Pe de altă parte, este un produs de cinema foarte bine articulat, bine condus si mai ales, bine structurat din punct de vedere actoricesc. Meritul îi aparține într-o proporție covârșitoare autorului(scenarist si regizor) Andrei Cohn. ...

Cum închei o poveste?

Când ajungi la sfârșitul romanului ai inevitabil în minte vechea dispută despre final închis sau operă deschisă, iar un drac mititel îți șoptește că n-ar fi rău să-atragi atenția asupra modernității tale, lăsând totul în coadă de pește sau s-o faci pe șmecherul, încheind cu o propoziție scurtă, oarecum simbolică, ca și cum le-ai da cititorilor o pălmiță peste bot, ca să păstreze distanța. Iată două situații pe care eu le evit. Când vine vorba despre final, prima mea grijă este ca mai întâi să rezolv conflictul și abia după aceea să mă dau în spectacol.

Dar ca să ai final, mai întâi trebuie să existe povestea! Din tensiunea ei, din așteptările cititorului, se naște finalul. În Zogru, de pildă, conflictul se ...

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Imaginație epică, frază de maximă literaturitate, talent evident. Pavel NEDELCU m-a fermecat prin fabulația care crește epidemic, de la iun simplu detaliu la viața integrală a orașului, cuprinzând în cuvinte puține straturi existențiale diverse, nunațe emoționale incredibile, mini-episoade satirice. Adică scrie literatură, nu se oprește la a relata un fapt.

Doina RUȘTI

Cum am devenit câine de Vladimir Maiakovski; Ah, cât de multe pisici, cu Alexandru Malaicu, Scena Digitală, Sibiu.

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Vladimir Maiakovski - Singur în mulțime (poeme), traducere de Camelia Dinu, Ed Tracus Arte, 2021

Recomandată de Mihai ENE

CĂRȚI NOI

Un roman „istoric”, în sensul că a fost primul mare roman postdecembrist, Sonata pentru acordeon de Radu Aldulescu, după mulți ani, vede din nou lumina tiparului săptămâna aceasta, la Ed LITERA.

Primele exemplare sunt cu autograf.

Black Button, 2021

ORATIO IN SOLITUDINES

de

Enrique Javier Nogueras Valdivieso

Oh, sigurătate, doamna mea absolută

protectoare silnică

a zilelor mele, a nopților mele și a somnului meu,

singurătate a dorinței și a verii

Singurătate a dragostei și a urii,

singurătate pustie, a memoriei și a oboselii

(trad Eugen Barz)

LITERA, 2021

Ed Pandora M

VIAȚA Culturală

Florica Courriol căutând un verb potrivit

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro