OPTm
nr.crt.

Se vorbește prea mult despre prima iubire și prea puțin despre influența primelor lecturi. Prima iubire este, de multe ori, o cicatrice care se vindecă și nici nu se mai vede (nici măcar o apendicectomie), în timp ce primele cărți pe care le-am citit ne impregnează mintea cum intră siropul într-o prăjitură, ajungând să influențeze ce ne place să citim, cum și pe cine iubim și, în cazul meu, ce scriem.

Ca adultă, am citit cu mare interes clasicii și modernii și m-am îndrăgostit pe viață de scrii ...

Am sunat-o pe mama pe skype, e o opțiune să dai telefoane cu un abonament mic, fiindcă din Anglia nu se mai poate suna pe rețelele europene. Mi-a zis s-o sun puțin mai târziu, că e la magazin. Am mai ascultat puțin ce vorbea acolo, că nu-și închide niciodată telefonul după ce o sun. Cerea clor, oțet și lumânărele la câțiva bani bucata. Peste mai puțin de o lună e Paștele și știe că o să vin. Face curat zilnic și pregătește. Avea vocea normală, de om prins în zilele lui. Altfel, când stă cu mine ...

De când mă știu, am preferat mersul șederii, poate că la naștere vreo ursitoare mai ghidușă mi-a strecurat un pumn de furnici pe talpă și mi-a menit să mă aștern drumului, precum iarba câmpului. Ceea ce s-a și întâmplat, în felurite chipuri, de la plimbările cu mâna de copil, topită în palma mirosind a colonie și-a tutun de pipă, a Bunicului, până la cercetările de teren, pe coclauri autohtone sau prin alte colțuri ale pământului. Lumea străbătută mi-a devenit covor, migălit în mii de noduri, de ...

Primul an de facultate, prima sesiune. Obișnuit, ca în liceu, să învăț susținut câteva ore bune înainte de un examen credeam că metoda aceasta de „a îngrășa porcul în ajun" avea să funcționeze și atunci.

După o serie de câteva nopți nedormite pentru alte examene, mă pregăteam pentru Estetică. Profesorul nostru, deși avea simțul umorului, era un personaj intimidant.

Examenul urma să aibă loc a doua zi, de la 8 dimineața, în amfiteatrul Shakespeare, era un curs fundamental, de trunchi comun, așa ...

Cea mai emoționantă întâlnire dintre întâlnirile mele admirabile a fost întâlnirea cu Noica la Poșta din Păltiniș, unde venea aproape zilnic să-și ridice corespondența. Era în primăvara lui 1986. Când m-am prezentat, după un schimb prealabil de scrisori și de cărți poștale, m-a întrebat în germană: Wann sind Sie aus Deutschland gekommen? I-am răspuns, surprins, că n-am fost niciodată în Germania. Sind Sie nicht Herr von Bussche aus Hermannstadt? m-a întrebat el. „Nu, sunt numai Bușe”, i-am ...

O întindere imensă albastră, marea mă așteaptă în fiecare zi. Când ajung în dreptul ei încetinesc și o salut în drumurile mele. Chiar și iarna când valurile sunt uneori înfricoșătoare, deschid geamul mașinii și o respir. Desprea ea am scris prima poezie. În copilărie, a fost cât pe ce să mă fure. M-a îmbrațișat atât de tare, m-a sufocat, și doar pentru că m-am luptat aprig mi-a dat drumul. În adolescență m-am așezat o dată pe treptele soclului pe care stă Ovidius și o privește, că să pot vedea ș ...

Era o noapte fără pic de lumină, sau cel puțin așa mi-o amintesc. Nu vedeam luna, iar asta mă face să cred, ori de câte ori îmi fuge gândul la momentul ăla în care fricile mele au căpătat consistență materială, că lipsa lunii e favorabilă aplicării unei educații a terorii (întreținută prin limbaj, cum altfel?). Totuși, nu întunericul reprezintă miezul acestei întâmplări, cât nesupunerea – refuzul de-a merge la culcare când toți ai casei considerau că-i bine să se culce un copil. Desigur, teoria ...

Un măr fermecat

Delia Hügel

Când mii de oameni își părăsesc căminele luând cu ei doar ce încape într-o sacoșă, o valiză sau un portbagaj, mi-e greu să vorbesc despre obiectele frumoase pe care le-am râvnit sau le-am obținut. Am mai asistat la crize ale refugiaților, unele poate chiar mai grave, de fiecare dată cutremurătoare, dar în cazul de acum, fiind vorba despre vecinii noștri, amenințarea care îi alungă pe ei reverberează până departe, până chiar în casa mea, ceea ce mă face să prive ...

De când am început să îmbătrânesc îmi vin în minte tot felul de întâmplări din copilărie, de la farse mai mult sau mai puțin inofensive pe care simțeam plăcere să le fac celor mai vârstnici (bunici, părinți, mătuși), până la situații în care am fost eu victima unor șotii (din partea colegilor de  grădiniță sau de școală, în special). Răvășitoare cu adevărat nu mi se mai pare astăzi nici una dintre întâmplările de  atunci (probabil pentru că m-am detașat demult de trăirile copilului care am fost) ...

Pentru mine, amintirile copilăriei se rezumă la instantanee discrete, uneori doar la imagini vizuale foarte scurte, câteva cadre în succesiune, ca cele care se găseau pe riglele pe care și le doreau toți copiii din anii '80, acelea pe care le înclinai încet ca să vezi cum se schimbă desenele. Și, cu cât mă duc mai departe spre trecut, cu atât contextul e mai străveziu, iar ordinea instantaneelor se amestecă. Axa timpului e mototolită în capul meu, de parcă acea perioadă a vieții ar fi o ghirland ...

Când aveam șase ani nu ne gândeam decât la joaca din spatele blocului: cartonașe, figurine, șotron, coarda pentru fete, fotbal, pititea. Până când venea seara, în casă nu intram decât pentru cele cinci minute de desene animate cu Mihaela și Azorel. Iar apoi săream cu toții pe geam dacă stăteam la parter sau alergam pe scări spre parcarea asfaltată.

Nu voiam să pierdem niciun minut de joacă. Apoi a venit revoluția desenelor animate. Niciodată nu mai stătusem atâta la televizor: Tom și Jerry, Bu ...

Sunt o scriitoare mediteraneeană de limbă spaniolă, născută în Centrul Vechi al Bucureștiului, unde viorile lăutarilor sfâșie inima. Sunt o feministă cu suflet de bolero. Sunt femeia în roșu.

În viețile mele imaginare și în visurile avuabile sunt actriță. Deseori văd un film în interiorul meu, ale cărui scene formează o scrisoare de dragoste. Există scrisori de dragoste pe care nu le voi scrie niciodată, de aceea scriu cărți.

Una din imaginile care mă obsedează este cea a luminii jucăușe între ...

În copilărie aveam un idol.

Unchiul Tănăsel.

El era... Pictorul! Așa, un fel de cehovian...

Nu degeaba, când eram întrebat ce vreau să mă fac atunci când o să fiu mare, spuneam, umflându-mi pieptul, cu sau fără cravate de șoim al patriei sau de pionier:

— Pictor!

Și zău dacă știam prea multe despre pictori, pictură pe atunci!

În primii ani ai... vieții locuiam într-o casă astăzi demolată, pe Focșani, nr. 21, din eternul Galați! O stradă destul de departe de fluviu (9 min – 4,2 km), prin DN ...

„Privesc de la fereastră lumea care se foiește pe Strada Doamnei. Locuiesc în intersecția cu Strada Academiei. Mașinile sunt întotdeauna parcate de așa natură încât să îngreuneze cât mai mult circulația. Uneori, apar niște autovehicule blindate care transportă bani. Acestea intră vis-a-vis, în curtea Băncii Naționale, staționează o perioadă, iar apoi dispar cu tot cu escortă. Banii se plimbă prin oraș pe sub nasul meu. Sunt protejați. Am remarcat niște tipi cu mitraliere care însoțeau convoiul." ...

Într-unul dintre superbele sale eseuri despre moarte, Starring at the sun. Overcoming the terror of death, Irvin Yalom apelează la o metaforă ingenioasă pentru a-și explica raportarea la acest subiect de cercetare, deopotrivă provocator și incomod. Este vorba despre ecranul împărțit – la bază, o tehnică terapeutică de hipnoză menită a-i ajuta pe pacienți să scape cât mai ușor de unele amintiri extrem de dureroase. Desfășurarea ei este simplă, iar eficiența indubitabilă. Pacientului hipnotiza ...

Vă prezint un buton de distrugere. Unul dintre butoanele mele de distrugere. Imprevizibilul. Un Trabant nu se poate cățăra printre povârnișurile unui munte. La fel de dezarmat sunt și eu în fața imprevizibilului. Mă paralizează. Timpul meu lăuntric (my inner time) este un ochi de apă închis într-un vid, nu există adieri pe suprafața lui, ci doar o stagnare predictibilă. Nu știu de unde mi se trage această alergie la neprevăzut, dar știu că vine la pachet cu o jenă fundamentală apărută încă din ...

Nu-mi amintesc de unde ne-a venit o asemenea idee, nici când cu exactitate, cert este că o parte din copilărie am avut un singur vis: trebuia să construim, pe celălalt mal al râului Motru, o cetate cu ziduri înalte, capabilă să adăpostească mulți oameni, și, de acolo, să asediem și să cucerim orașul Motru. Eu, pentru că eram fratele mai mare, aveam să stăpânesc tot ce vedeam cu ochii de pe scările casei, de la haldele de steril din satul vecin, până la turnurile centralei termice a orașului, iar ...

Domn fără obligații, de 51 de ani, caut doamnă fără obligații, cu casă, cu vârsta între 30 și 50 de ani pentru prietenie, în vederea căsătoriei. Rog seriozitate. Tel. 0760945621.

Un anunț matrimonial eliptic al unui ins prea grăbit ca să mai stea în loc de calități fizice, moral-volitive sau spirituale, care, oricum, țin de o socoteală de acasă care nu se potrivește cu cea din târg, în afară că bunele lui intenții se vădeau din modul inedit de difuzare. Anunțul, cererea în căsătorie, de fapt, e ...

O confesiune, pe care o fac pentru cei care vor citi rândurile de mai jos, este că dintre toate genurile literare ale biograficului, cel mai puțin mă conving confesiunile și jurnalele intime, cu toate că am citit o mulțime de capodopere ale genului. Le-am privit întotdeauna cu oarecare suspiciune, ca pe un exercițiu, la limita dintre ipocrizie și sinceritate, de autoadulare, de egolatrie pedantă, de multe ori dusă la cote maxime, al unor indivizi cărora cel mai mult și mai mult le place să vorbe ...

Târzia mea studenție pariziană a coincis cu „vremea de glorie" a cântăreților români la metroul din Paris. Nu trecea nicio stație fără să se urce o nouă echipă, acordeon plus „voce", trăgând după ei o sculă cu aspect antediluvian, pe care cred că le-o închiria chiar administrația metroului (sau și-o pasau ei între ei) și care, am realizat la un moment dat, era de fapt un amplificator. Număram penibil nu mai puțin de 14 stații de la căminul din Porte de Clignancourt (acel pitoresc Ferentari al Pa ...

Prin Sala de Lectură a Bibliotecii Facultății de Litere se perindă o mulțime de personaje, care de care mai interesante și mai pestrițe, doar că studenții sau profesorii care stau concentrați în bănci nu le zăresc întotdeauna, din pricina pădurilor de litere în care sunt cufundați. Aici m-am întâlnit, pe când eram studentă în anul I și descopeream cultura antică și medievală, cu Alexandru cel Mare, dar mai ales cu năzdrăvanul lui cal, Bucefal / Ducipal (în adaptarea autohtonă), căruia i-am căuta ...

Sunt câteva sertare ale memoriei pe care oricând le deschizi te emoționează, mă refer la cele legate de cărți. Întâlnirea cu biblioteca, alta decât cea de acasă. Momentul când deschizi ușa și un întreg continent se desfășoară înainte-ți. Pentru mine a fost atunci când am părăsit școala generală și am continuat cursurile la Liceul de Artă „Ion Vidu" Timișoara, în gimnaziu fiind încă, liceul având și cursuri de gimnaziu. Biblioteca liceului de artă era un tărâm fascinant, foarte diferită de biblio ...

Aprilie e prima lună din zodiac, acoperă zodia Berbecului, o zodie cu care, de altminteri, nu comunic foarte bine. Dar e vorba în cele ce urmează de 4 aprilie, zi care atât în istoria României, a lumii în general și a vieții mele înseamnă foarte mult. Să le luăm pe rând.

În 4 aprilie 1944 a avut loc teribilul bombardament anglo-american, în urma căruia a căzut Teatrul Național, Calea Griviței a fost făcută praf, bucureștenii probabil că au simțit atunci pe pielea lor ce înseamnă războiul. Mulți ...

Aveam cinci ani. Un salt din întuneric în spatele meu și o amenințare cu arma. Glumesc. Nimic de felul ăsta nu mi s-a întâmplat, nici în copilărie și nici mai târziu; mai mult, de copil chiar am îndrăgit armele, jocurile de acțiune și tot ce însemna jucărie motorizată – mașinuță, avion, motocicletă.

Am avut o copilărie fericită, pe care mi-am petrecut-o în Ploiești – orașul care pentru mine a rimat mereu cu bucuria. La fel de mult, precum armele și motoarele, îmi plăceau caii și plimbările în ...

Am stat până în ultimul moment, gândindu-mă la sensurile pe care le are confesiunea pentru mine. Și dacă pot scrie ceva care să semene cu o confesiune. Când unele lucruri stau foarte mult în spațiul propriei emisfere cerebrale, cam toate unghiurile i-au fost disecate și toate stările trăite, încât un ochi din exterior nu ar face decât să audă și privească un rezumat al unei „fresce” monumentale. Ceva trăit cu intensitate de un individ va fi derulat în doar câteva minute pentru altcineva. Și e ap ...

A fost o vară ca nicio vară în care seara inspiram mirosul grădinii proaspăt udate și citeam Vara și Nunta și Primul om. Mă gândeam mult la Oran, Alger, Tipasa și Djemila. Pe Camus la început îl confundam cu Humphrey Bogart, din cauza pozelor cu țigara în gură. N-am visat să-l copiez, doar să mă refugiez în lumina văzută de el, în schimb, un timp, am vrut să-l imit pe Saramago, să eliberez frazele de puncte, de virgule și de majuscule, dar când am ajuns să împărțim aceeași țară - deși el e ...

În adolescență vedeam uneori pe strada Plantelor, alteori pe lunga stradă Popa Soare, un domn cu părul lung, pieptănat pe spate. Era îmbrăcat într-un costum cărămiziu, cu vestă și cu o cravată cafenie. Domnul se plimba încet, de unul singur, cu capul în pământ. După ce am trecut de vreo trei ori, la date diferite, unul pe lângă celălalt, am început să-i dau bună ziua. Îmi răspundea cu voce politicoasă, oprindu-se din mers pentru câteva clipe.

Domnul în costum cărămiziu făcea parte din colecția ...

Șerban Axinte​

Se întâmplă să trăiești într-un poem atunci când tu ca om te identifici aproape total cu literatura (poezia) pe care o citești și o scrii. Lucrurile materiale sunt parcă undeva departe în afara ta. Nu zic că e bine. Ideal este să menținem un echilibru între toate activitățile pe care le avem de făcut. Și, în general, menținem acest echilibru pentru că nu avem încotro. Eu cânt și într-o trupă de rock progresiv (care deocamdată nu dorește să se arate lumii). Cânt împreună cu do ...

Pentru că suntem greu de definit, noi, emigrații (sau imigranții, depinde de perspectivă) suntem mai ușor de etichetat în categorii generalizatoare și totalizante. În loc să ne fie apreciată și valorificată diversitatea, suntem mereu acuzați de ceva: ba nu vorbim bine, ba ne îmbogățim, ba furăm munca altora, ba ne-am părăsit țara la nevoie. În general, hibridul e greu de catalogat în societatea noastră rigidă (nu doar cea românească): ori ești român, ori ești italian, mi s-a spus de multe ori – ...

​ Ascultă-mă, frate! Ia din Piața Unirii tramvaiul 23 care te va duce pe 11 Iunie, spre Piața George Coșbuc și pe lângă ruina fostei fabrici de bere Bragadiru, pe Sebastian, Chirigiu, Rahova… Coboară la Piața Ferentari și ia-o în sus, pe Trompetului, o stradă lungă de un kilometru și ceva, spre capătul căreia se face la stânga strada Imașului. Casa de la numărul 8 este un ecou stins al casei cizmarului Gică Dei, de unde a început să se depene povestea Sonatei pentru acordeon.

​ Casa de pe str ...

Mi se amestecă planurile temporale: azi dimineață am ascultat timp de o oră și jumătate un program al lui Andi Moisescu pe Youtube, unde avea o conversație cu incredibilul Nicu Alifantis, care, în timp ce scriu, îmi cântă Decembrie a lui Bacovia. Între timp, încerc să scriu despre prezentul de pe aici, în Santiago de Chile. La intersecția planurilor temporale fiind Youtube care, din fericire, ne aduce clipele acelea minunate ale muzicii Folk.

Vă scriu în preajma celui de-al doilea an aniversa ...

După mai bine de cinci decenii de regimuri totalitare în care lupta pentru statura socială a fost privilegiul celor care nu erau obligați să lupte pentru supraviețuire, nu e de mirare că România își găsește cu greu reperele. Primele mele tangențe cu literatura memorialistică și sistemul carceral comunist m-au năucit din două motive. În primul rând, nu înțelegeam cum indivizii pot să decadă atât de mult moralicește încât să adopte un comportament subuman cu semenii lor, chiar adversari fiindu-le. ...

Cu Marius Mircu am făcut cunoștință undeva prin primăvara anului 1990. Oricât ar părea de ciudat, lucrurile chiar așa s-au și întâmplat, chiar dacă pe vremea aceea era deja plecat în Israel de trei ani. O vreme, deși a stat la doi pași de mine, pe un raft, nici nu l-am băgat în seamă. A trecut ceva timp până am făcut cunoștință cu adevărat. Dar, înainte de alte considerații, mă întorc la primăvara lui ‘90…

Într-o bună zi, mă întâlnesc pe scara blocului cu un vecin. Unul pe care îl cultivam în m ...

În ultima zi de școală din al doilea an de gimnaziu am primit la premiu, așa cum se obișnuia și (încă!) se mai obișnuiește, câteva cărți. Una dintre ele, apărută în renumita pe atunci colecție „Lyceum" a Editurii Tineretului, avea scris pe copertă: Nicolae Bălcescu, „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul". Mă intriga acel cuvânt, „supt", prin forma lui ciudată, căci nu aveam de unde să știu în vremea respectivă că este un arhaism fonetic. Cartea lui Bălcescu avea două volume, unite între ele cu o ...

Botanica, meseria mea, uneori îmi stoarce creierul și mă lasă cam uscat de idei extra-botanice. În momente de felul ăsta, îmi amintesc că la Liceul Iulia Hașdeu, la București, în sala de clasă a ultimului an de liceu, un laborator amenajat pentru secția de real, era o planșă pe care scria Science sans conscience n’est que ruine de l’âme, o frază despre care am aflat mai târziu că-i aparține scriitorului francez Fr. Rabelais. În consecință, îmi vine iar în minte îndemnul Doinei - să scriu, să ...

În Italia, căldură mare, cari miei! A venit de la începutul lui iunie o zăpușeală, de abia mai reușim să ne târâm de ici colo, mai ales prin orașele mari unde, după cum știm, aerul nu circulă, și dacă o face e ca și cum ar fi dat afară dintr-un foehn uriaș.

Nu e bai însă, pentru că populația Italiei oricum se găsește la mare pe toată durata verii, iar dacă unii nenorocoși nu au suficient concediu, se duc oricum acolo în fiecare weekend. Rămân orașele deșerte pe ai căror umeri plâng tramvaiel ...

Am ajuns deja la jumătatea din august. La noi, fiind toiul iernii. Printre bătrâni există zicala: „trebuie să scăpăm de august”. Supraviețuitorii ies în parc pe 1 septembrie să sărbătorească, să se laude că-s încă vii! Azi este înnorat și avem și „stare de urgență” din cauza poluării atmosferice, la noi - un amestec de praf și fum de lemn, pe care săracii și bogații încă îl folosesc să se încălzească. Eu am trecut la electricitate:)

Afară sunt zece grade. Conversez ca englezii, până mi-aduc ami ...

Ziua Marinei

Pentru cineva născut și crescut în Constanța, 15 august este o coincidență fericită între Ziua Marinei și Sf. Maria „Mare”. În copilărie, am crezut că Ziua Marinei descinsese cumva dintr-o  sărbătoare mitică a eroicilor marinari care se încumetaseră să înfrunte Pontul Euxinus, marea căreia i se aduceau ofrande pentru a fi îmblânzită. Așa cum numele Euxinus, eufemism de la aksenos („neospitalier”  în greaca veche), sugera, o astfel de sărbătoare a mării, marinarilor și corăbiil ...

Aeroporturile m-au speriat dintotdeauna.

Nu știu cum să mă comport într-un aeroport, mă intimidează bagajele, povești îndesate până la refuz în geamantane și rucsacuri mereu mai mari decât limita impusă, povești care îndulcesc cotidianul celor la care ajung. Bucăți de brânză împachetate în ziare și ascunse printre țesături de vâscoză și bumbac, borcane cu zacusă făcute de mame și bunici, fierte în aburi de dor ca să nu existe probleme cu alterarea conținutului, dulcețuri ce țin loc de zâmbete ș ...

„Iar drumurile, toate, duc spre oameni.”

(Antoine de Saint - Exupéry, Micul prinț)

Drumul din Luxor spre Aswan nu ar trebui să fie foarte lung. Ne-am documentat înainte și pare rezonabil, în jur de patru-cinci ceasuri de mers cu trenul. Pentru că vrem să ne oprim pe drum la templele Kom Ombo și Edfu, încercăm să găsim o mașină cu care putem ajunge. Din păcate (sau din fericire), nimic care să pornească în zori. O ultimă încercare într-o agenție de turism ne prilejuiește întâln ...

București, februarie 1977. Din strada Mihai Eminescu, unde stau în gazdă la nr. 55, într-o casă cu etaj construită de un general în perioada interbelică, îmi iau magnetofonul Grundig și benzile cu muzică rock. Sunt student în anul III la Litere. E seară și mă îndrept grăbit spre Piața Romană, unde în blocul de pe bulevardul Magheru (colț cu strada Mendeleev) stă Anda. Anda e și ea studentă în anul III la Arhitectură și de aproape doi ani este nedespărțită de colegul meu Bogdan Negru-Dimitriu, ce ...

Ora 3.00 A.M., ora României. Avionul decola fără probleme de pe Aeroportul Otopeni, cu destinația Birmingham, U.K. Deși zburam pentru prima oară, nu aveam emoții absolut deloc. Să fi fost, oare, de la faptul că nu dormisem aproape deloc în ultimele douăzeci și patru de ore? Sau mai degrabă de la mica pilulă de extravaleriană pe care o luasem înainte de a porni spre aeroport, cu recomandarea că anihilează răul de zbor, de înălțime, de turbulențe, de schimbări de presiune, de nou. Pilula sau pilul ...

Liviu G. STAN 

Nevoia m-a învățat să nu mă atașez de un tabiet scriitoricesc, deși adesea mi-am dorit să am unul zdravăn, crezând că astfel de ritualuri domestice pot servi ca forță ordonatoare imaginar-somatică înainte de-a te așterne la masa de scris. În facultate, stând prin cămine studențești, era tare dificil să poți găsi o oază de liniște, așa că am fost nevoit să mă adaptez la haos, la hărmălaie. Nici măcar la Biblioteca Central Universitară, unde mă mai duceam adesea să scriu, nu ...

Dragii mei, am ajuns deja la jumătatea lui iulie. Azi, sunt exact 50 de ani de când guvernul de stânga a hotărât să naționalizeze cuprul, la care președintele Allende se referă ca: „stâlpul casei”, o coloană vertebrală a economiei din Chile. A fost atât de important actul respectiv că parlamentul de atunci l-a votat unanim. După lovitură de Stat din 1973, nici militarii nu s-au încumetat să-l retrocedeze. Acum dezbatem ce o sa facem cu litiul, aurul alb, care se găsește in nord. Cea mai bogată p ...

„La sauver”…gândul o-mpinge să se-aplece ne-ntârziat, să ridice castana lăsată-n clipa asta să cadă pe asfalt. Nu bate vântul, dar umezeala câtorva dimineți a șubrezit legătura dintre fruct și arbore. E început de octombrie. Castanul și-a pierdut o bună parte din rod. A quoi bon, les marrons? – cum pot să-ntreb așa ceva, când le ador? Pucioasa, Târgoviște, Ploiești, București, bulevarde întregi de castani generoși. Lampioane îndrăznețe, primăvara, alb cu roz subțire, sacru, înfoiat. Iluminări. ...

Copilăria mea comunistă a fost densă. Țin minte că la școală vedeam cam peste tot teniși, culoare unică - albaștri, cu șireturi și tălpi albe. Cu toate că eram foarte încântată de ei, pentru mine deveniseră tabu, pentru că bunică-mea era cu totul împotriva lor. Zicea că sunt niște încălțări nesănătoase, iar când o lua raza, cum făcea ea, îmi zugrăvea un viitor catastrofic. Urma să capăt un miros de dihor ori mă păștea reumatismul. În sfârșit, după ce-a terminat cu zona ficțională, mi-a spus desc ...

Am citit ieri că am fi sub stăpânirea Mercurului retrograd. Mărturisesc că, fiind biolog și materialist până-n sânge, nu pot să dau credit la treburile astrologice, dar uite că mi s-au întâmplat multe lucruri surprinzătoare și neașteptate… în șir.

Aș vrea să vă împărtășesc măcar unul.

Meseria mea este de botanist, unii zic "profesia". Mie îmi place așa: "meseria". Am învățat-o singur, între 18 și 20 de ani și apoi am fost cât de cât discipol al profesorului meu bistrițean Ion Cristureanu (RIP) ...

În general, scriu repede, ușor și bine. Dar azi nu e în general. Azi scriu încet, greu, infect. Am început textul acesta de vreun milion de ori și nu merge. Nu merge. Parc-aș trage o sanie pe nisip. Știu ce vreau să spun, însă textul se împotrivește. Textul opune rezistență. Textul, pur și simplu, nu vrea să fie scris. Nu vrea. Textul acesta seamănă cu un măgar al dracului de încăpățânat. Dar am eu ac de cojocul lui, fiindcă știu să povestesc. Sunt un povestitor foarte, foarte bun (zise el, st ...

Îmi amintesc senzația proaspătă a durerii. Senzația de arsură. O simt în oase. O ghicesc în fiecare pocnitură a trupului meu, așa cum un șofer își cunoaște mașina și stricăciunile ei după huruitul metalic, după mirosul greu. Durerea învechește trupul; îl ruginește, îl spală cu lacrimi și îl lasă de izbeliște pe marginea drumului. Trupul e un animal lovit din greșeală, de care-ți pare rău doar o secundă.

Un an întreg durerea n-a fost pe buzele mele. N-am rostit cuvântul nici măcar o dată, nici ...

Cu ochii împăienjeniți de somn, ieșim din aeroportul din Tbilisi unde am sosit în toiul nopții, pentru a putea merge la prietenul nostru, unde urma să stăm pentru câteva zile. Imaginea orașului la revărsatul zorilor, văzut de pe terasă, părea un tablou agățat de cer, presărat cu stele și lumini.

Nu era prima dată când ajungeam în capitala gruzină. Tihnă, imaginea Caucazului proiectat pe cer, biserici ce par de la începuturile lumii, prieteni și un vin excelent, scos din fundul pământului, print ...

Am scos din bibliotecă, după foarte multă vreme, un dosar-plic A4 îngălbenit de trecerea anilor și de calitatea îndoielnică a cartonului. Pe coperta lui scrisesem demult: „Un capitol al vieții: Padina, 1 septembrie 1978 – 4 octombrie 1979”. În această localitate, aflată în sudul județului Buzău și la margine de Bărăgan, venisem cu repartiție guvernamentală ca absolvent al Universității din București, în primul meu an de profesorat. Am rămas aici treisprezece luni și am predat limba română la cel ...

Călătoriile pe care le facem de-a lungul vieții sunt, în mod inevitabil, jalonate de popasurile care le dau culoarea și parfumul, le fac unice și irepetabile. Un popas este, pentru mulți dintre noi, viața însăși, iar timpul scurs de la primul scâncet până la ultima suflare, o încercare de a opri clipa în loc prin ceea ce rămâne în urma noastră. Câteodată, acest lucru se petrece cu răsunet, în lumina reflectoarelor, iar alteori, cu discreție, prin acumulare zilnică, printr-o dilatare temporală ce ...

Atunci când m-am mutat în America, m-am rupt brutal de tot. M-am trezit într-o lume în care nimic nu mai era al meu; mirosurile, texturile și intensitatea luminii nu mai erau ale mele; de fapt, nimic nu mai era.

Țara, prietenii și familia se proiectau pe cer, undeva departe și eu trăiam între patru pereți, ca pe o insulă. Un continent uriaș, prins între două oceane, devenise o insulă. Pe alocuri ostilă, pe alocuri înnăbușitoare, dar cu desăvârșire străină pentru un om fără gust, fără miros, făr ...

Seattle, 28 februarie 2021

Când mă gândesc la plecarea din țară, din Iași, din casa pe care bunicii mei au construit-o în Țicău înainte de război, un flash-back îmi scurt-circuitează amnezia: mama, în pragul ușii, făcând semn taxiului care avea să ne ducă departe, pe mine, pe Tudor și pe cățelul nostru Coca, până la aeroportul din București. De acolo urma să zburăm cu vreo trei avioane tocmai pe Coasta de Vest a Americii, la Seattle.

Încărcat peste măsură cu bagajele noastre și cușca Cocăi ...

Pe la finalul lui ianuarie, bunica mea, născută în 1921, a trecut pragul secolului cu grația omului care a trăit mai multe vieți într-una și care înțelege lumea și pe față, și pe dos. O femeie simplă, cu patru clase, provenită dintr-un sat numit Șerbeni, pe care nu l-am vizitat niciodată și care a devenit pentru mine un soi de tărâm al nemuririi, unde se întâlnesc, pe aceeași uliță, fata babei și fata moșului cu Sfânta Vineri și cu frații și surorile mai mari ale bunicii, care se țineau de șotii ...

Facem parte dintr-un lung șir, aflat dincolo de legile timpului și spațiului. Venim pe rând, într-o ordine prestabilită, asupra căreia nu avem nicio putere. Tot așa, plecăm, lăsând în urmă o istorie labilă care ne aparține fără să ne aparțină.

În anul 2002 (mi-a atras atenția configurația celor două cifre 2 încadrând două zerouri), au plecat amândoi, scuturându-se de zdrențele putrede-otrăvite ale unei istorii vegheate de cea mai criminală ideologie a omenirii, având în cont în jur de o sută de ...

Dimineață superbă de primăvară caucaziană. Am pornit din Georgia spre Armenia pentru o incursiune de weekend, cu gândul la fabulosul jazz al lui Tigran Hamasian. Se întunecase bine când am sosit în capitala cu nume cunoscut mai ales din perioada comunistă, căci nu cred să existe cineva care să nu fi auzit bancurile celebre cu Radio Erevan. Ne-am convins pe loc de ospitalitatea înnăscută a armenilor. Nu numai că ne-au primit cu brațele deschise, dar nu-mi amintesc vreun oraș în care să ne împriet ...

Mă tot întreb de ce mi se pare dificil să fac un bilanț al acestui an imposibil și îmi răspund că probabil din cauză că nu s-a încheiat încă acest eveniment care ne-a întors obișnuințele peste cap în toate aspectele, dar zdruncinând mai ales obișnuința de a ne considera viețile și sistemul (social, politic) și istoria (personală și globală) ca fiind definitiv înscrise pe traiectoria siguranței, stabilității și acumulării (capital, tehnică etc). Doar la final vom putea ști despre ce a fost vorb ...

Iată-ne la începutul anului 2021 când, ca la orice cumpănă dintre ani, ne lăsăm ispitiți de ideea bilanțurilor. Fiecare trage linie gândindu-se la cât a reușit să îndeplinească din tot ce și-a propus, la cât și la ce i-a mai rămas de făcut, la cum a fost anul care s-a dus față de cei anteriori. Însă de data aceasta, fără îndoială, am avut cu toții un an diferit, un an greu și interesant. 

Din primăvara lui 2020 până astazi universul din jurul nostru și-a făcut simțită prezența poate mult mai pe ...

În 1977, când eram student în anul IV la Facultatea de Litere, profesorul nostru Eugen Simion, care ținea cursul de „Istoria literaturii române contemporane”, ne-a spus că la București trăiește un gânditor de talia lui Eliade și a lui Cioran. Numele lui: Petre Țuțea. În amfiteatrul „Odobescu” al facultății, ne-am uitat uimiți și întrebători unii spre alții. Petre Țuțea? Niciunul dintre noi, cei prezenți acolo, nici măcar nu auzise de acest nume!

Ideea că sunt contemporan cu un asemenea om și, m ...

A mai trecut un an... Cel al șobolanului, spun zodierii...

Cu bune, cu rele, în casă sau afară, la cursuri sau la lecții online, la facultate sau la școală, cu măști pe față mereu, dar cu ochii descoperiți, căutând prin librării vreun autor prizărit, ca pe timpul lui Eminescu, sau în fața calculatorului cum e obiceiul acum, cu dezamăgiri și speranțe de mai bine, ieri, azi, sau mâine (cine mai ține socoteala?) a mai trecut un an...Pe nesimțite parcă în tumultul său labirintic...

Și nici nu se ...

Pentru o cititoare de literatură română, dar care se află peste Atlantic și la celălalt capăt al Statelor Unite, mai exact la Seattle, revista online OPT motive este o doză săptămânală de „literary updates” și nu numai.

Uneori, prinsă cu alte treburi, amân lectura și apoi fac o baie recuperatorie: mă scufund în câte o categorie a site-ului revistei și mă las purtată de la un interviu la altul, de la o recenzie la alta, sau de la o confesiune la alta ...

Dificil an, mes chers! M-am târât dintr-o parte în alta a camerei mele, ca în quad-ul lui Beckett, și nu mi-au plăcut decât momentele în care mă aruncam asupra tastaturii pentru a începe o nouă frază, cu ceaiul cald aburindu-mi lentilele ochelarilor. Spre norocul meu, au fost destule astfel de momente: am reușit să duc la bun sfârșit o colecție de povestiri, cu un ritm impus de o povestire pe lună. Timp a fost. Viață, nu prea. În târâirea asta continuă, apatia a pus deseori stăpânire pe mine ...

Un an sinistru, pe care l-aș putea numi al marilor anulări. Cum voiam să scriu despre un spectcol pentru OPTm, cum se și anula. Săli închise, cinematografe în beznă. Am ratat Festivalul de Film de la Chicago. Mi-am văzut studenții doar pe Zoom. Am învățat pe de rost asperitățile pereților și m-am bucurat exagerat de orice ieșire.

Totuși, nu pot să blamez chiar tot anul. Printre toate relele au fost și întâmplări luminoase, ca serialul semnat de Daniel Sandu, pentru HBO, [Bani negri](https://www ...

Citeam într-un articol zilele trecute despre apariția unui nou produs literar, care cu siguranță va „aglomera” porțile editurilor în 2021, și anume jurnalul de izolare sau le journal de confinement, cum îi spun francezii. Îmi place mult mai mult termenul franțuzesc, e mult mai fizic, trasează parcă cu creta un cerc  în jurul celui vizat, îi jalonează perspectiva, îi delimitează cadrul și spațiul de joc.

Acum câțiva ani, fără niciun gând premonitoriu, m-am amuzat să încep un joc fotografic, ...

N-am nimic bun, senin, optimist etc. de spus. N-am. Nu din cauza anului, nu din cauza virusului. Anul 2020 a fost anul în care m-am mai îndepărtat puțin, în care m-am rătăcit și mai mult, și mai profund. De cine, de ce? N-aș ști să spun. Cumva, o rătăcire în privirile celorlalți, cred. Deschid ochii în fiecare dimineață și mă copleșesc discursurile urii, între altele și față de profesori, față de „profesorii aștia” care trebuie să-și urmeze misiunea, vocația și toate celelalte. 

În plus, eu sun ...

Am tot citit texte sau am ascultat dialoguri, în care cei care scriau sau povesteau despre anul 2020 aveau tendința de a-l privi ca pe un răstimp întunecat, închis în el însuși, ferecat între zidurile care ne-au ținut la distanță pe unii de ceilalți. Conștientă fiind că memoria este un proces de selecție, mi-am deschis jurnalul și-am început să răscolesc prin folderele cu fotografii care surprindeau săptămânile ce s-au scurs mai încet sau mai grăbit prin nisiparniță, pentru a recompune din frânt ...

Într-o discuție cu niște prieteni, acum câteva zile, din vorbă în vorbă a apărut întrebarea „Voi unde faceți Revelionul?”. Acasă, unde altundeva?, a venit resemnat răspunsul. „Dar oare voi unde l-ați făcut anul trecut?”. Am stat puțin pe gânduri. De fapt, făcuserăm Revelionul împreună (un Revelion care, să ne înțelegem, nu a fost un eșec), numai că acea noapte părea atât de îndepărtată, dintr-un univers atât de străin, încât părea să se fi șters din memoria noastră. Cam așa aș putea rezuma, în m ...

Pentru mine, ca zenob, revista OPTm a fost ca o cafenea. Ieșeam din casă, luni, la prima oră, și hop - mă întâlneam cu un cunoscut! Uneori nici nu mă întâlneam de-adevăratelea, ci așa, îl zăream într-o mașină, îl auzeam la radio. Nu contează cum - întâlnirile sunt de multe feluri! Important e că diminețile de luni sunt memorabile pentru mine, m-au băgat în amintiri și de-acolo în conversații, care nici nu există dacă nu sunt purtate sub un pavilion învăluit în parfum de cafea. Stai tolănit într- ...

Dacă nu mi-ar fi luat-o înainte – cu mult înainte, mai bine de două secole – Xavier de Maistre, acest text ar fi trebuit să se numească probabil Călătorie în jurul camerei mele. Este un rezumat perfect al acestui an petrecut, în bună măsură, într-o navetă continuă între fotoliul - utilizat pentru cursurile online, proiectele online și chiar dezbaterile și conferințele online - și canapeaua folosită pentru citit, privit filme și, uneori, scris...

Unul dintre aspectele pozitive ale acestui an a ...

OPTm! Deși credeam că n-am scris cine știe cât, uitându-mă acum peste articole, văd că în 21 dintre cele 45 de numere, am fost amestecată și eu. O cifră interesantă, accidental nimerită aici. Dar cu toate acestea am fost prezentă la fiecare număr, prin filmul de pe frontispiciul revistei:), dar mai ales prin corespondență. Căci am ținut epistolarul, de unde și multele mulțumiri, adeseori nemeritate, pe care le-am primit. Adică am fost un fel de s ...

Am fost foarte mândru în 1977, când eram student în anul IV la Facultatea de Litere din București, că mama mi-a cumpărat, cu echivalentul a trei salarii de-ale ei, o mașină de scris nou-nouță. Îmi aduc aminte cum am deschis-o prima oară: am apăsat cu sfială pe cele două cleme din lateral ale unei carcase negre care o proteja. Clemele au pocnit scurt și au eliberat capacul. L-am ridicat și apoi am scos din interior, ca pe o bijuterie, mașina de scris marca „Olivetti Studio 46”. Am cercetat-o pe t ...

Aici sunt banii dumneavoastră! Nu glumesc deloc. După cum prea bine știți, eu sunt umorist, iar micul secret al umoriștilor este că ei nu glumesc niciodată. Dacă dumneavoastră sunteți scriitori, sau doriți să deveniți, atunci repet, subliniez, accentuez și insist: aici sunt banii. Unde? În non-ficțiune.

Păi, de ce? Păi, iată de ce: pe lume sunt, în clipa de față, cam o jumătate de milion de scriitori, număr aflat în creștere explozivă (cam fiecare om cu carte crede că are ceva de spus, și cum î ...

Proza scurtă a fost prima mea iubire. În anii 80, dacă nu scriai proză scurtă erai zero. Romanul nu prea conta. Evident, voiam să scriu ceva diferit, să răstorn lumea, iar multe dintre prozele mele de început sunt experimentale, căutătoare de forme. Am avut o perioadă când scriam proză de notație, fără figuri de retorică. Apoi am început să scriu puzzle sau proză-palimpsest, în straturi multe, decupaje, epos fragmentarist etc. Îmi amintesc că scrisesem o povestire despre o stradă pavată cu marmu ...

Pe când încă mă jucam de-a vacanța pe malul mării, cineva mă întreabă cum mi se pare vara virusului. Sunt atât de căzută în mine de ceva vreme, încât îmi percep aproape cu voluptate propria inerție. Nu mi se clintește nicio geană de voință. Nu văd ce aș putea spune eu și nu pot să spună alții (dacă n-or fi și spus deja ce de abia ar urma să-mi treacă mie prin cap, darămite prin expresie). Nu văd de ce ar interesa pe cineva, nu văd ce aș putea spune eu interesant. Non-existența de-a care mă joc d ...

Mai întâi ne-a îmbolnăvit COVID-19, desigur. Nu știm să răspundem la cea mai agasantă întrebare: „de unde l-ai luat?”. De multe ori ne întrebăm cum de știu alții să răspundă. Pentru noi, doi adulți și doi copii, infectarea cu „virusul vieții” rămâne un mister. Știm sigur că am respectat toate regulile, am purtat mască, am dezinfectat mâinile până la epuizarea epidermei, am restrâns cercul interacțiunilor fizice fără mască la familie și la doar o mână de prieteni (realmente o mână: două famili ...

Cea mai mare parte a copilăriei mele am petrecut-o cu bunica mea, pictorița Constanța Stratulat. Rămâneam mereu cu ea acasă, eu amețind timpul și ea pictând. Cel mai des peisaje, mai cu seamă acuarele de la malul mării. Era născută în Constanța și toată tinerețea a petrecut-o pictând în Balcic, ca mai toată generația ei. Îmi spunea că ea e copilul mării. Mergeam împreună la mare, la 2 Mai, și mereu eram uimită cât de bine înota. Dar, din când în când mă trăda, mă părăsea. 

Bunica mea își împărț ...

Iată-mă din nou în Veneția. Nu mă întrebați de ce. Pot spune că sunt aici ca să mă regăsesc. Voi sta două săptămâni întregi.

Andra tutto bene – proclamă în continuare curcubeiele din desenele copiilor, afișate pe ușile caselor sau lipite pe geamuri. Este mantra pandemiei, impusă prin teoria lui Coué. 

În august 2020, orașul carnavalului romantic este orașul măștilor chirurgicale, obligatorii în toate spațiile închise: muzee, magazine, biserici, restaurante. Dar și în cele cvasi-închise, dar ...

Radu ALDULESCU: O vară de neuitat în apogeul pandemiei

Pe 10 iunie, anul acesta, în vârful stării de alertă, am ajuns la mare, grație unei cazări gratuite, obținute prin cel mai bun și cel mai vechi prieten al meu, Cristian Jora. Ne știm de când aveam amândoi șase ani. Am descins, așadar, cu Alina, într-o stațiune aproape pustie, într-un hotel cu 100 de camere goale, dintre care am ocupat una cu vedere la mare. 

Una din cele mai mari fer ...

N-am avut, precum Walter Benjamin, o copilărie berlineză, la răscrucea secolelor XIX și XX. Primii ani din viață i-am petrecut în Bucureștiul deceniului al optulea al veacului trecut, în atmosfera gri a lumii comuniste, cu rații la mâncare, restricții la electricitate, gaze și apă caldă, cu nesfârșite cozi la alimente sau benzină, cu sârmă ghimpată înfășurată strâns în jurul cuvintelor, care ar fi putut numi realitatea situației în care ne aflam. Copil fiind, nu deslușeam însă prea bine toate ...

Am aproape 23 de ani. Fac parte din „promoția” 97’. Anul în care nu știm dacă s-au născut oameni importanți, dar în care personalități precum Marin Sorescu, Liviu Constantinescu și Puiu Călinescu s-au stins din viață. Am cules informațiile de mai sus de pe un site care-mi spune că de la aceste evenimente au trecut 18 ani. Se pare că lanțul digital de informații a decis să se rupă fix în ziua glorioasă a majoratului meu.

Și totuși eu m-am născut în 97 și, odată cu mine, mii și mii de alte sufl ...

N-aș recomanda nimănui spre lectură romanul Gadfly in Russia al lui Alan Sillitoe; e prea lung și pare fără poantă, fără catch. E doar o aparență, dar nu asta vreau să spun aici și acum, ci cu totul altceva: pentru mine, ca vechi fan Sillitoe, acest ultim roman al său mi-a oferit o cheie de înțelegere a Duminicii Orbului și a ceea ce a urmat după aceea – iar ceea ce-a urmat a contat pentru noi toți, pentru absolut toți, fiindcă ne-a furat zece ani din viață. Acum, de când cu pandemia și cu ...

Beirutul este mic prin comparație cu Bucureștiul, dar frumusețea capitalei libaneze este frapantǎ. Ca tot Libanul de altfel, nu prea poți sǎ-l descrii, trebuie sǎ-l trǎiești. Nu seamǎnǎ cu nici un oraș. Nadia Tuéni a scris o poezie despre Beirut unde spunea : Elle est mille fois morte, mille fois revécue. Este imposibil sǎ nu iubești Beirutul, un oras magic, derutant, fascinant.

Cu cậteva ruine, care mai amintesc de un trecut furtunos, vei ȋntậlni un oraș elegant și bogat.Vechiul Beirut este ...

08.45. Trag dintr-o țigară și aud poliția cum strigă în megafoane să stăm în casă. O mașină de pompieri tocmai a trecut pe lângă casa mea. Sting țigara și intru.

Încerc să nu mă gândesc la ce e mai rău. Deschid televizorul ca background sound cât îmi fac cafeaua, înainte să “intru” la muncă. Aud că e din ce în ce mai rău. Închid televizorul. E mai bine în liniște.

Mă asez pe scaunul în care amorțesc de 13 zile. Încerc să nu mă gândesc.  

Îmi ocup mintea cu muzică și cu o oarecare stare de b ...

Credeam că va fi altfel ieșirea în lume, dar lucrurile par neschimbate. Universitatea e pustie și în afară de Bogdan Tănase, care așteaptă lângă o fereastră, nu e nimeni, nu se aud pașii pe lângă lift, nu urcă nimeni scările… Și eu care credeam că la Biblioteca Facultății de Litere o să mă aștepte cineva să-mi ia temperatura!

Totuși, la ieșire am dat de Maria, iar ceva mai târziu l-am auzit pe Horia ținând un discurs, pe undeva, în mansarda Universității, probabil - nu m-am mai întors, da ...

Domnul Silaghi își făcuse un obicei, ca măcar o dată pe lună să apară duminica la ora prânzului în curtea noastră. Era, inevitabil, invitat la masă. Unde, știa bine, urma să fie ospătat cu o frumoasă găină de țară. Chestia asta mi-a fost de folos în clasa a treia.

A fost cam așa. Când am ajuns în clasa a treia, pe la sfârșitul anului, învățătorul meu, domnul Silaghi Gheorghe, ne-a anunțat solemn că câțiva dintre noi, nu prea mulți, desigur, numai cei mai buni, vor fi făcuți pionieri. A spus cât ...

În eseul Ca un roman (Gallimard, 1992), Daniel Pennac construiește o întreagă teorie a lecturii, referindu-se la drepturile incontestabile ale cititorului. Printre acestea, câteva – de bun simț evident, dar trecute sub tăcere de preoții oficianți ai templelor culturii, – mi-au reținut atenția. Dreptul de a nu citi, acela de a sări pagini sau de a nu termina o carte, dreptul de a tăcea, adică de a nu fi obligat să-ți justifici lecturile ori să dai cuiva socoteală pentru ele. 

*Mutatis mutandis ...

Am iubit încă din prima zi acest oraș, ba chiar din clipa în care am coborât, prudent și ezitant, din autobuz pentru a ajunge la mica, dar cocheta locuință din Boxhagener Platz (dotată cu arhaice sobe de cărbune), atunci când bătrâna amabilă m-a îndrumat cu familiare gesturi est-europene spre adresa căutată, adăugând complice: „Friedrichsain... Ja, eine schöne Ecke” („Friedrichsain... Da, un colțișor frumos”). 

Presupun că declanșatorul subitei stări de empatie era parfumul de tristețe demnă ca ...

24 aprilie. Ne-am întors ieri după-masă la Cisnădioara. Scriu acum în cerdacul casei Maurer, năclăit într-un sirop de lumină îngroșată. Așteptăm să vedem dacă revin pisicile pe care le-a hrănit Sebastian data trecută; se aud cântând cucul & un mierloi, în iedera crescută pe stâncă foșnește o pasăre tăcută, dar încăpățânată, încercând -

Exact în vreme ce notam asta, a venit pisica - Sebastian o mângâie & îi vorbește - a intrat acum în casă, să îi aducă ceva de mâncare - s-a întors cu pateu & l ...

Ancheta aceasta aduce laolaltă membri ai breslei risipiți prin diverse colțuri ale lumii, pe paliere felurite ale învățământului universitar și preuniversitar,dorindu-se a fi o însemnare pe marginea unei molime a timpului nostru.

Cum i-am făcut față? Rămâne de văzut și de povestit de cei care ne urmează.

Istoria trăită are întotdeauna nevoie de distanță, de distanțare (!), pentru a putea fi înțeleasă cât de cât corect.

Cristina BOGDAN

Iulia-Mihaela COSMA

Lector de limb ...

Unele cărți se scriu singure. Poate pentru că au stăruit în noi o viață întreagă și s-au tot scris și scris de-a lungul anilor. Literatura autentică stă pitită în biografia fiecărui scriitor, oricât am coti-o și ne-am ascunde în spatele ficțiunii. Tata avea o vorbă atunci când simțea că textele mele se diluează și pierd din consistență: „Fă o pauză de la scris, mai trăiește-ți și tu viața ca să ai apoi despre ce scrie.”

Viața bate literatura și, de multe ori, prin desfășurarea ei imprevizibilă, ...

Vi-l mai amintiți pe profesorul de limba engleză, John Keating (interpretat cu mult har de Robin Williams), din filmul Cercul poeților dispăruți? Modul neobișnuit de a-și construi orele și de a interacționa cu elevii liceului Welton, felul lui de a le deschide mintea și inima către frumusețea poeziei și a lumii în general au stârnit, sunt convinsă, valuri de admirație și de reverie în rândul dascălilor. 

Aflați constant în căutarea formulei potrivite pentru a-și păstra aproape învățăceii, pro ...

Îmi măsor corpul bucată cu bucată, îl analizez ca pe un necunoscut. A crescut, fără să îmi dau seama. Am încetat să-l mai urmăresc când au apărut alte corpuri care m-au preocupat. Până atunci l-am măsurat, l-am privit pe furiș în oglindă, l-am închipuit mare. Mi-am atins sânii și aș fi vrut să crească mai repede. Mi-am înălțat tălpile cu pietricele în ciorapi. Am umplut tricourile cu vată. Îl întind, fac puțin sport, mângâi pielea gleznei. E foarte fină, dar plină de linii subțiri. Trebuie să ui ...

Pandemia de Covid-19 a transformat spațiul public într-o bombă cu ceas și organismul nostru într-un dispozitiv de terorism sanitar. Însă pentru împătimiții de reverii ornitologice, insularizarea la domiciliu adusă de coronavirus a reinstituit un adevăr suveran al păsărilor. Mai exact, al trilului. 

Sunt născut în Brăila. Deci, senzorial, sunt o creatură danubiană. Detest ecourile filtrate de betoanele cartierelor bucureștene, asta pentru că urechea mea este fixată natural pe arealul turbăriilor ...

La capitolul piețe, Europa are câteva zone privilegiate, care condensează un număr mare - estetic și istoric interesante. Știm cu toții despre piețele din Italia sau despre cele din Peninsula Iberică. Știm mai puțin sau chiar deloc despre alte zone, mai apropiate de noi.

Coasta Dalmată a Croației e una dintre aceste zone privilegiate, puțin cunoscute. Moștenește o tradiție veche, ce coboară până la coloniile grecești și până la romani. Apoi, cu o singură excepție, toate orașele de pe coasta cro ...

Există momente în viețile indivizilor sau în destinele colective, capabile să le reorienteze cursul, să le rescrie istoria. Răscruci de drum și de timp care dezvăluie schimbări mai mult sau mai puțin benefice în fizionomia și înțelegerea unor profesii. Cea de dascăl presupune, prin însăși natura ei, prezența, dialogul față către față, întâlnirea și schimbul de idei. De mai bine de o lună am pus între paranteze prezența în același spațiu cu studenții noștri și am învățat, ghidați de alții sau pe ...

Și a fost seară, și a fost dimineață. Ne-am trezit brusc din lumea reală în online. Sălile de seminar și amfiteatrele au rămas în urmă, ca un fel de paradis din care am fost alungați de „mușcătura” unei făpturi minuscule, invizibile pentru ochiul liber și cu denumire regală (sau de bere mexicană, cum vreți să considerați) – Corona(virus). Am căzut așadar prin văgăunile programului Moodle, am pășit mai timid sau mai sigur pe cărările așternute de Zoom sau de Google Meet înaintea noastră, ne-a ...

Virusul COVID-19 schimbă modul de viață al oamenilor printr-un nou experiment. S-a impus claustrarea la domiciliu într-un timp scurt, fără pregătire, cum se întâmplă pentru prevenirea unor calamități, cutremure, inundații etc. În câteva ore ne-am adaptat noilor reguli, făcând provizii ca în timp de război și transferându-ne în spațiul virtual. Aparent, viața își încetinește ritmul și restructurează relațiile interumane. Virusul sufocă plămânii, dar favorizează, paradoxal, însănătoșirea planetei. ...

Înainte să-nceapă totul, încercam să schițez subiectul unei cercetări posibile asupra noțiunii de distanțare în domeniul traducerii.

Izolasem (!) într-un ambalaj din plastic, plin de bicarbonat de sodiu, cartea Éthique de Robinson care mi-ajunsese în cutia poștală cu un miros înfiorător, de mucegai, de spațiu închis; culmea pentru un text care deschide atâtea portițe! Est vorba despre versiunea franceză a celebrei Minima moralia (Elemente pentru o etică a intervalului) de Andrei Pleșu, cump ...

Virusul COVID-19 schimbă modul de viață al oamenilor printr-un nou experiment. S-a impus claustrarea la domiciliu într-un timp scurt, fără pregătire, cum se întâmplă pentru prevenirea unor calamități, cutremure, inundații etc. În câteva ore ne-am adaptat noilor reguli, făcând provizii ca în timp de război și transferându-ne în spațiul virtual. Aparent, viața își încetinește ritmul și restructurează relațiile interumane. Virusul sufocă plămânii, dar favorizează, paradoxal, însănătoșirea planetei. ...

Se vorbește mult, aproape obsesiv, în această perioadă, despre boală, moarte, sfârșit. Așa că m-am hotărât să mă deplasez către celălalt capăt al firului și să scriu despre început. Și nu despre unul individual, ci despre unul colectiv, care a contribuit la apariția unor generații de profesioniști în domeniul comunicării și al relațiilor publice.

Acum câțiva ani, am devenit prodecan al Facultății de Litere și mi-am început mandatul cu cel mai firesc dintre gesturile posibile: luarea în posesi ...

Am scris la ultima ieșire lungă, când încă părea că e bine, un poem numit Ultimul fel de frumusețe. El începe așa: 

„e ora la care părinții ne-nchid în case

și rămânem în case.

cum e să fii iubit

într-o fotografie

ștearsă,

dimineața să vezi

viața pe care ai luat-o cu împrumut

în marsupiul tău

de femeie mândră

spartă

ca pe-o ulcică de lut?

fiecare obiect e parte monolit,

parte pânză de paianjen,

am visat că rămăsese un singur ...

Virusul COVID-19 schimbă modul de viață al oamenilor printr-un nou experiment. S-a impus claustrarea la domiciliu într-un timp scurt, fără pregătire, cum se întâmplă pentru prevenirea unor calamități, cutremure, inundații etc. În câteva ore ne-am adaptat noilor reguli, făcând provizii ca în timp de război și transferându-ne în spațiul virtual. Aparent, viața își încetinește ritmul și restructurează relațiile interumane. Virusul sufocă plămânii, dar favorizează, paradoxal, însănătoșirea planetei. ...

Nu încerc să postulez nimic, e o confesiune și interpretările nu se vor bază de cunoaștere. Cei care au avut un istoric de atacuri de panică probabil vor înțelege mai bine despre ce vorbesc. Deși nici un atac de panică nu e identic cu altele. Nu au toate aceleași rădăcini. În linii mari, ce se întâmplă, este o simulare a momentului morții. Omul își somatizează moartea. Fenomenul survine în general când te simți ”vulnerabil” (aici sunt multe variabile și relative) sau singur. Sau neiubit. Sau neî ...

Îmi miroase a portocale. Eu miros a portocale. Amintirile îmi anesteziază capul. Acasă la mine sunt două pungi cu câte o portocală în ele. Ni le-a adus tata. Le-a primit de la Moș Gerilă. Azi, Sebastian a deschis portbagajul mașinii și mi-a pus o plasă de portocale culese de curând. Nu-mi ies merele din cap, dar aici e țara portocalelor, nu a merelor. E bine. Înainte de a le mânca, le privesc cu aceeași dorință ca atunci când eram copil. Cum știe el Domnul Bunul când să-ți îndeplinească visul de ...

Albilița este o povestire care s-a născut în urmă cu nouă ani, într-o perioadă în care am scris foarte puțin. Într-o mare măsură, existența acestei povestiri i se datorează unui prieten care, între timp, s-a dus dincolo, traducătorul și omul de radio Ștefan Ghidoveanu. El a insistat să-i scriu o poveste pentru proiectul unei colecții de proză scurtă. 

Așa că am început să lucrez la un text care săpase de multă vreme în mine. Mă frământa ideea unui personaj care are puterea să picteze cu propr ...

Era toamna lui 2007 când am văzut primul meu film de Wong Kar-wai: O iubire imposibilă / In the Mood for Love. Fiind studentă la Facultatea de Film, vedeam foarte multe filme asiatice ca obiect de studiu. Sunt puține momente în viață în care simți că timpul se dilată, apoi se oprește și tu te scufunzi în clipă. Așa a fost această experiență cinematografică pentru mine. Am văzut filmul dintr-o suflare. Apoi am vrut să îl revăd. Atunci. Pe loc. Apoi să îl mai văd o dată. Apoi să văd toate celela ...

Dacă e să spun repede ce înseamnă pentru mine Africa, sunt oarecum în încurcătură. Am tot felul de amintiri și impresii, dar din ele e greu de urzit o poveste.

În august 1980, proaspăt repartizată la Școala 105 din Popești-Leordeni ca profesoară de istorie (deși cu patru ani în urmă intrasem la Psihologie), directoarea m-a însărcinat să promovez 5 elevi dintr-a VII-a corigenți la geografie. Am încercat să refuz această primă responsabilitate pedagogică, pe motiv că nu stăpânesc materia în ca ...

Am filmat mai mult de o lună, în condiții de detenție pentru că am crezut în această poveste.

Cred ca "Arest" este un film important pentru cinematografia noastră, tocmai pentru ca nu este un manifest anticomunist declarat, ci o poveste despre relația noastră cu sistemul social în care trăim.

Pe de altă parte, este un produs de cinema foarte bine articulat, bine condus si mai ales, bine structurat din punct de vedere actoricesc. Meritul îi aparține într-o proporție covârșitoare autorului(scena ...

M-am trezit la ora cinci în cântecul muezinului. E a doua noapte în patul de fier, fixat pe o pardoseală de piatră șlefuită.  Am adormit la loc și m-am visat multiplicată în vitrine de sticlă. Trebuia să mă aleg eu pe mine, și era foarte greu. Deveneam ceea ce alegeam. Niciuna din ființele care avea chipul meu nu făcea o mișcare încurajatoare să mă oprească.

Aparent, e simplu să alegi cine vrei să fii și care formă a ta te va mulțumi. Nu știi ce s-ar fi întâmplat dacă o alegeai pe prima, a doua ...

Când ajungi la sfârșitul romanului ai inevitabil în minte vechea dispută despre final închis sau operă deschisă, iar un drac mititel îți șoptește că n-ar fi rău să-atragi atenția asupra modernității tale, lăsând totul în coadă de pește sau s-o faci pe șmecherul, încheind cu o propoziție scurtă, oarecum simbolică, ca și cum le-ai da cititorilor o pălmiță peste bot, ca să păstreze distanța. Iată două situații pe care eu le evit. Când vine vorba despre final, prima mea grijă este ca mai întâi să re ...