Călătoriile pe care le facem de-a lungul vieții sunt, în mod inevitabil, jalonate de popasurile care le dau culoarea și parfumul, le fac unice și irepetabile. Un popas este, pentru mulți dintre noi, viața însăși, iar timpul scurs de la primul scâncet până la ultima suflare, o încercare de a opri clipa în loc prin ceea ce rămâne în urma noastră. Câteodată, acest lucru se petrece cu răsunet, în lumina reflectoarelor, iar alteori, cu discreție, prin acumulare zilnică, printr-o dilatare temporală ce tinde spre eternitate. Așa stau lucrurile, bunăoară, cu persoanele (sau, filtrate prin patina timpului, cu personajele) pe care le întâlnim aproape zilnic, le avem în drumul nostru, nu știm când au apărut pentru că le-am „găsit” în viața noastră, ca pe părinți sau bunici, și nu știm nici când au plecat de lângă noi, pentru că memoria le păstrează în locul pe care și l-au construit acolo. Fiecare avem pe retina amintirii astfel de personaje învăluite discret într-un sfumato ce le estompează contururile: un frizer, vânzătoarea de la cofetărie sau de la chioșcul de ziare, un cafegiu cu parfum de după-amiezi de vară sau un bragagiu cu scufie și șorț alb, a cărui figură a „învățat” ridurile zâmbetului indiferent de starea sa de spirit.
Pentru călătorii ce trec prin Slatina, dar mai ales pentru locuitorii din oraș sau din împrejurimi, Hashim Memish face parte din viața și din amintirile lor, este bătrânul cofetar de la care au avut de învățat o vorbă de duh, o snoavă sau o clipă de istorie vie, atunci când s-au răcorit cu o bragă rece. În momentul în care deschizi ușa grea a micuței prăvălii de delicatese orientale, de după tejghea te întâmpină o privire ce pentru câteva clipe te face să-ți înghețe sângele în vine: ochii bătrâni ai bragagiului te măsoară, precum un hangiu de pe vremuri pe călătorii străini, pentru a-ți cântări gândul ascuns și pofta ce te-a mânat să-i calci pragul. Este privirea celui ce-a trecut printr-o viață nu tocmai ușoară: lupta cu comuniștii obtuzi pentru supraviețuirea afacerii sale, privarea de identitatea etnică, perioada grea de lipsuri ce a precedat Revoluția din 1989, relația, nu de puține ori încordată, cu autoritățile statului etc.
Odată cu salutul și comanda pentru bunătățile ce ies din mâinile sale, încrețiturile ochilor și frunții se destind, iar locul lor este luat de un zâmbet pe jumătate vesel, pe jumătate amar, cu care îți deapănă din pățaniile care i-au marcat existența. Fără îndoială, cheful de vorbă crește odată cu mărimea comenzii, căci ce negustor nu se bucură să-și vadă marfa vândută și clienții satisfăcuți?
De fiecare dată când știam că o să-i facem o vizită, ne doream să nu aibă alți clienți, pentru ca, după ce ne umplea primele pahare de bragă sau limonadă, să iasă de după tejghea, să se așeze pe un scaun alături și să sporovăim fără atenție la ceas despre cele ce au fost, dar și despre „actualitatea la zi”: despre aventurile avute ca fotograf amator, dar și despre punga de zahăr „de-un kil, care n-are, dom’le, decât nouă sute și ceva de grame...”, despre cum e să fi musulman într-o țară creștină, dar și despre „unde-or ajunge prețurile astea, că toate se măresc”.
Apoi treceam la înghețată, iar eu, nefiind niciodată sătul cu un singur cornet, ceream chiar și pentru cei ce nu voiau, rugându-i să o țină doar până o mănânc pe-a mea. Un nou licăr de bucurie se așeza pe figura bătrânului și era un bun prilej pentru a începe o altă discuție despre aromele și coloranții din ziua de azi, care nu se compară cu cei „de pe vremuri”. Trebuia să fi mâncat înghețată și înainte ca gelato-ul italian să fi pătruns la noi pe piață, ca să poți aprecia rețeta domnului Memish: era o înghețată de casă, fără pretenții, fără textura celei moderne, dar răcoroasă și aromată, perfectă pentru călătorul toropit de arșița drumului.
...
63 / 10 mai, 2021
