nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

La Playback se râde mult

Am avut permanent întrebări legate de publicul căruia i se adresează, de fapt, Playback.

Inițial, am crezut că va vorbi mai bine generațiilor care au trăit perioada anilor '80 în România comunistă, pentru că exact această perioadă e evocată în film. M-a surprins apoi numărul mare de tineri care au rezonat cu filmul. Am crezut, apoi, că e un film în esență românesc, că nu poate fi total înțeles decât de cineva care a trăit sau trăiește încă în Romania, pentru că accesează o memorie colectivă, dar și foarte personală, care e cumva imprimată în identitatea noastră.

Întâlnirea cu publicul din Seattle de pe 4 noiembrie, prima proiecție publică a filmului în Statele Unite, a fost cu totul specială și foarte importantă pentru mine în a înțelege în totalitate ce film am făcut. Publicul a fost mixt, format pe jumătate din români din diaspora și pe jumătate din public american cinefil (proiecția s-a desfășurat la SIFF Cinema Uptown, un loc care are, înțeleg, deja propriul public format, educat în cinema european și filme de festival), vârstele spectatorilor au fost foarte diferite, așa că mi s-a părut ocazia perfectă ca acest film să vorbească foarte multor oameni diferiți deodată. Nu pot vorbi în numele fiecăruia, dar îmi bazez impresiile pe sesiunea de Q&A, energia din sală și discuțiile cu unii dintre spectatori, după film.

La Playback se râde mult în general, s-a întâmplat așa și de data asta, dar uneori s-a râs și în alte locuri decât în România, la situații mai subtile, pe care m-am bucurat că publicul le-a simțit. Se și plânge și s-a întâmplat asta și acum, e drept că publicul cu origini românești. Două adolescente născute în Statele Unite mi-au zis că le-a plăcut enorm. Bunica uneia dintre ele trăise în România. Iar o parte din publicul American doar s-a amuzat în fața unui soi de exotism pe care nu l-a trăit.

Proiecția asta a fost o experiență extrem de importantă pentru mine ca cineast. Iar ce se întâmplă la Festivalul Filmului Românesc din Seattle e cu adevărat necesar. Întâlnirea cu un public mixt, educat în cinema pe de o parte și conectat la România pe de altă parte, unește într-un mod foarte uman oamenii de film, cineaștii de public și România de SUA, cultural și emoțional, adică așa cum cred eu că e bine să facă cinemaul.

Iulia Rugină