nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Până azi

Până azi, nu am știut cine sunt. Adică știam, dar mi se părea că lipsește ceva. Că undeva în mine o voce sau o față zâmbitoare stă pitită, așteptând un semn. Poate un om care s-o privească și să-i arate că lumea nu e atât de rea și că n-o să moară dacă-și va pune pe pauză grijile și scenariile. Că oamenii în esența lor nu sunt vanitoși, egoiști, dornici de călcat pe cadavre și avizi după averi, ci poartă cu ei vocea de copil care le spune că au nevoie de iubire. De o îmbrățișare și-o încurajare chiar și-atunci când au greșit, că au făcut rău, au spart un geam, au lovit un animal sau au bătut un copil, au luat note proaste sau n-au mâncat tot din farfurie, dar sunt capabili să învețe, să copieze un comportament și o ținută pe care părinții le-o pot oferi. Dar mulți au fost respinși, multora li s-au refuzat nevoile primare și ei și le-au construit cum au știut ei. Pe o bază nesănătoasă, dar au peticit ei acolo un eu. Și-au creat ziduri de protecție, au învățat cum să se adapteze și să-și pondereze teama viscerală că nu sunt buni, că lumea e un spațiu pe care e necesar să-l pună sub semnul întrebării și să-l stoarcă de tot, să-i vadă pe ceilalți oameni ca pe niște competitori, dușmani, animale care vor să-i ia lui bunurile și să-l fraierească. Așa că n-a mai zâmbit, a devenit eu. N-am mai zâmbit, iar copilul din mine a fost redus la tăcere. Acum nu mai are voce. Abia dacă mai aud un zumzet de albine, ceva care să-mi aducă aminte de el. Sau cel puțin așa a fost până azi, că mi s-a întâmplat un fapt ce m-a făcut să deschid ochii. Am mers pe pietonală, lângă o apă curgătoare. Oamenii alergau, niște copii se dădeau pe bicicletă, câțiva părinți cumpărau vată pe băț de la o tarabă și apa clipocea, răspunzându-i soarelui ce-o încălzea. Pe dig, un bătrân privea orizontul, alături de-o pisică. Nu nepoți, copii, nu soție, prieteni. Nimeni. Singur cu o pisică ce privea și ea orizontul. Din când în când se lingea, venea în poala lui și se gudura. Torcea ușor, lăsând aerul și soarele să le aducă aminte de acel copil care avea o voce. Și o lacrimă curgea pe chipul bătrânului, ștearsă de vânt sau de lăbuța pisicii.

Dorian DRON

Prozator, cu un master în creative writing la Litere, a publicat romanele Scara (AB4), 2018 și Amintirile unui spălător auto (2020). Este prezent în publicațiile literare și este autorul site-ului blogullor.ro