Marius Balo în dialog cu Dorian Dron

Cum privești astăzi romanul Procesul de Kafka?

La fel de puternic și cu aceeași aplicabilitate și astăzi. Este un roman esențial pentru definiția: cât de odios poate fi omul și sistemul pe care tot el l-a creat. Când semeni de-ai lui sunt judecați în baze fictive și toată durerea acumulată de individ reușește să-l scindeze de mintea sa, să-l reducă la un mecanism de funcționare controlată. Veșnica ideologie pe care sistemele opresive au implementat-o, cu o simplă direcție: omul și reeducarea lui într-un spirit comun. Fără să ridice privirea, fără să vorbească prea mult. Fără să gândească și să caute hibe într-un sistem perfect. Fără educație și fără posibilitatea de dezvoltare intelectuală. Cu cât mai "prost" (că nici cuvântul ăsta nu cred c-o să-l mai putem folosi mult timp), cu atât mai bine. Ușor de manipulat și de manevrat într-o unitate lipsită de emoție și perspective. Sistemul e sfânt, nu credința. Jos libertatea, nu avem nevoie de ea.

Ce cărți similare îți vin în minte în continuarea Procesului?

Aș merge pe ideea distopiilor: George Orwell – 1984, Aldous Huxley – Minunata lume nouă, Ray Bradbury – Fahrenheit 451 și altele din zona lagărelor de concentrare: William Styron – Alegerea Sofiei, Frank McCourt – Cenușa Angelei: o copilărie irlandeză, plus Fenomenul Pitești de la noi. Sunt mult prea multe cărți și mult prea puțini oameni care să înțeleagă din ele că realitatea capătă deja aceste forme de cenzură.

Ai scris despre libertate, ai avut vreodată intenția de a scrie despre ea?

Da, am scris în Neuroleptic despre o formă de libertate, o libertate a minții și o evadare dintr-un ospiciu ca efect al recuperării memoriei. Am scris inclusiv în povestirea Mesajul din volumul colectiv Dragostea când te doare, apărut în colecția Biblioteca de Proză contemporană coordonată de Doina Ruști. Aici am analizat o situație similară, când pandemia și un sistem opresiv pun stăpânire pe libertatea individului și îl anchetează, urmând ca viața să se termine tragic.

Dar cu siguranță aș scrie despre libertatea din zilele noastre care nu prea mai este libertate. Când corporațiile dictează mersul lucrurilor fix în stilul în care-și controlează și conduc oamenii, când rețelele sociale creează algoritmi de cenzură, iar identitatea devine un concept de neluat în seamă. "Intri la noi, faci ca noi, nu ca tine! Noi suntem stăpânii!"

Ce caz, eveniment istoric ți se pare tentant pentru o abordare literară?

Aș spune un soi de Comunism aplicat pe ideea de libertate în democrație, cum ar arăta lumea controlată complet de tehnologii. Cum adolescenții s-ar aduna pe rețelele de socializare cu singurul scop de a fi parte din societate și de a se da cu sistemul pentru a fi cool. Dar un sistem bolnav, în care regulile sunt stricte, și ele trebuie respectate. Iar regulile din rețelele de socializare ies din cadrul fictiv și devin reguli în realitate. Cine se împotrivește, este izgonit din cetate, vorba aia.

Dacă ai fi închis/izolat/ostracizat, care ar fi mijlocul ficțional prin care ai supraviețui? Scris? Citit? Imaginat? Discuții despre ficțiune? "Scenarii" și planuri concrete de evadare? etc.

Cu siguranță ar fi scrisul. Fără el, aș pierde noțiunea de identitate și speranța că într-o zi, viața fără cenzură ar putea reveni.

Ce-ai face dacă într-o zi ai găsi pe eticheta unui produs, cumpărat din magazin, o scrisoare de la un deținut care denunță condițiile din detenție?

Poate c-aș căuta să-l contactez și să scriem împreună povestea lui. Povestea unei vieți private de libertate.