OPTm
nr. 99/12

Sunt câteva sertare ale memoriei pe care oricând le deschizi te emoționează, mă refer la cele legate de cărți. Întâlnirea cu biblioteca, alta decât cea de acasă. Momentul când deschizi ușa și un întreg continent se desfășoară înainte-ți. Pentru mine a fost atunci când am părăsit școala generală și am continuat cursurile la Liceul de Artă „Ion Vidu" Timișoara, în gimnaziu fiind încă, liceul având și cursuri de gimnaziu. Biblioteca liceului de artă era un tărâm fascinant, foarte diferită de biblioteca școlii generale. Era ca și cum abia atunci descoperisem cu adevărat o bibliotecă, ca și cum treceam dincolo de o linie roșie. De la ficțiune la cartea de istoria artei, de la „Numele trandafirului" a lui Umberto Eco la „Fabrica morții", scrisă de Ota Kraus și Erich Kulka, doi supraviețuitori ai lagărului de concentrare Auschwitz, sau „Jurnalul lui Michelangelo cel nebun", de Rolando Cristofanelli, editura Meridiane – lectura devenise un sport extrem.  Mirosul hârtiei tipărite, sutele de cărți, albumele de artă, cărțile de istorie a artei de-a dreptul miraculoase, rafturile până-n tavan, o hartă necunoscută și care se cerea explorată. Pentru copila de clasa a VI-a care eram pe atunci, biblioteca aceea a fost cel mai miraculos loc pe care îl descoperisem și care a produs schimbări fundamentale. Emoția o resimt și acum amintindu-mi cum s-au produs acele schimbări, în felul în care am descoperit parcă deodată lumea prin cărți și prin autori, felul în care răscoleam febril rafturile în căturarea „comorilor", sentimentul profund al schimbării, radical, ca un cutremur, felul în care strângeam la piept cele 3 până la 5 cărți împrumutate cu care plecam la fiecare trei săptămâni. Există cred în biografia fiecăruia o astfel de bibliotecă care a avut și încă mai are ceva magic, sună ca un clișeu, dar a spus-o Borges pentru fiecare dintre noi: „Întotdeauna mi-am imaginat paradisul ca un fel de bibliotecă".