OPTm
nr.crt.

Despre ce scriu prozatorii români?

Despre ce scriu prozatorii români? Întrebarea se referă exclusiv la literatura contemporană și are ca scop o bursă a subiectelor. Deci, nu vizăm o sistematizare implicită a romanelor contemporane, ci o prezentare pură și atentă a SUBIECTULUI; fără intervenții mediate de tipul cronicii și/ sau al recenziei. Fără acele laude care acoperă cu totul un roman, încât e imposibil să știi cu adevărat despre ce e vorba acolo.

Simt că e nevoie de un asemenea exercițiu, că accentuează și, totodată, valorifică substanțialitatea subiectului dintr-un anumit volum, alcătuind o hartă pe care ierarhiile nu sunt deja făcute. 

Mi-ar plăcea să am o viziune obiectivă asupra conținutului prozei românești actuale, să văd care este situația generică a subiectelor abordate. 

Ciprian HANDRU


Mihail Victus, Toate păcatele noastre, Editura Litera, BPC, 2021

Irina intră în adolescență reinterpretând critic texte biblice, spre a le raporta tendențios la relațiile dintre părinții ei, pe care îi vede îndoctrinați, limitați. Ea află pe cont propriu, păcătuind cu gândul, la o adică, și cu atitudinea, că e ceva nedrept în povestea lui Adam și a Evei, iar nedreptatea pare să se datoreze lui Dumnezeu. Pornind de la aceste premise extrem de subtil sugerate de-a lungul intrigii, ea luptă pentru dovedirea nevinovăției fratelui său, în care crede din tot sufletul, până la un punct. Dincolo de acel punct, începe să sape și să erodeze îndoiala.

În ultimele pagini se rezumă toate păcatele noastre, expuse în cheie romanescă de către Mihail Victus, unul din cei mai dotați prozatori contemporani. (Radu Aldulescu)

Dinu Guțu, Perestroika Boys, Polirom, 2021

Dima este personajul central. Se naște la Chișinău într-o familie de basarabeni, însă copilărește și face gimnaziul la Tiraspol, în Transnistria. După, Dima revine la Chișinău și este perceput ca transnistrean.

Cel mai interesant și lucrat traseu narativ este prezentat sub forma unor mici fragmente din viața câtorva liceeni – întotdeauna rupt și diluat de inserarea dinamică și spontană fie a unei noi direcții narative, fie a unei alte bucăți de jurnal. (Daniel Cătălin Năstase)


Radu Aldulescu, Drumui-i lung, căldura mare, prefață de Andrei Simuț, BPC, Litera, 2021

Florența, unul dintre personajele principale ale romanului, își ascultă mama, care îi povestește cum a ajuns familia lor în București, conturând un personaj absent, deja legendar, bunica Florenței, venită din Moldova. Totuși nu e vorba de un dialog direct, așa cum s-ar aștepta cititorul leneș al zilei de azi, ci de o filtrare prin intermediul unui narator invizibil, nemarcat, care strecoară și câteva aserțiuni generale (de exemplu privind poreclele la adresa moldovenilor, una dintre temele acestui roman fiind una, favorită în universul aldulescian - opresiunea părintească, mereu reluată asupra odraslei chiar și când părintele e absent. Drumu-i lung, căldura mare e o avalanșă de întâmplări și întorsături de situație, scrise cu mult umor și ironie fină, cu o galerie impresionantă de personaje, care mai de care mai variate, fiecare venind pe scena discursului cu tolba proprie de povești, dincolo de care răzbate tragismul tăcut al unor existențe chinuite, al unor evenimente care închid în ele ireversibilul, al unor ființe care trebuie să poarte mereu cu ele crucea grea a umilinței. (Andrei Simuț)


Ligia Pârvulescu, Translucid, prefață de Doina Ruști, BPC, Litera, 2021

O studentă are o legătură amoroasă întâmplătoare, urmată de un avort. Această traumă se metamorfozează, cucerind epidemic tot universul. Suntem într-un viitor nu prea îndepărtat, la câțiva ani după Covid. Societatea s-a prăbușit, iar intelectualii  sunt sclavi, jucării sexuale și animale de sacrificiu. Amintirea acelui avort intră în lumea epurată a artei, într-un prezent fără sfârșit, în care toate lucrurile iau parte la acest act al nașterii posibile. Viziunea fragmentaristă, deschiderile lirice și observația de maximă acuitate servesc unui demers epic inteligent, care duce de la creația speciei spre creația artistică. Sub imperiul unui cântec auzit întâmplător ori sub influența unui poet, lumea unui personaj se schimbă, se generalizează, universul întreg ia parte la o poveste alcătuită din rămășițe ale altor povești.

Dar partea cea mai puternică a cărții este construcția, din secvențe fractalice, ca în Inception - filmul lui Christopher Nolan. Episoadele se întretaie, iar personajele sunt părți ale unui personaj  complex, care aduce un mesaj puternic, legat de condiția creatorului. Un imaginar derulat cinematografic, o viziune insolită și o temă de actualitate stringentă. (Doina Ruști)


Treiprezece. Proză fantastică, prefață de Andreea Apostu, Litera, BPC, 2021

Lăsând la o parte faptul că adună, între copertele ei, câteva dintre vocile cele mai valoroase ale literaturii contemporane, pe care le secondează, fără sfieli blocante estetic ori inhibiții păguboase, o serie de prozatori reprezentativi din ultimele promoții autohtone, cartea  constituie un adevărat eveniment editorial, care umple un gol și cartografiază un peisaj narativ de o varietate absolut impresionantă, ilustrată cum nu se putea mai potrivit de prozele scrise, în ordine, de Pavel Nedelcu, Bogdan Răileanu, Iulia Micu, Lucian Mîndruță, Mihai Ene, Cosmin Leucuța, Doina Ruști, Tudor Ganea, Allex Trușcă, Mihail Victus, Octavian Soviany, Iulia Pană și Radu Găvan. Dat fiind, desigur, spectrul larg de perspective, teme și prelucrări subsumate fantasticului, toate tratate, firește, în maniere dintre cele mai variate stilistic, volumul merită salutat, din punctul meu de vedere, ca un adevărat regal de proză fantastică românească. (Emanuela Ilie)


Cristian Fulaș, Ioșca, Ed. Polirom, 2021

O fascinantă și crâncenă epopee a singurătății, cartea lui Fulaș aduce un  stilul sfătos – dificil de obținut și menținut epic până la ultima pagină –, înfigându-și pilonii într-o frază monolitică. Planurile temporale se amestecă într-o narațiune turbionară și autoscopică, cu efecte speciale proustiene. Este în acest roman ceva hipnotic, o revărsare a energiilor telurice și-o iminență apocaliptică care îl apropie pe Cristian Fulaș de imnografia marginalității lui Laszlo Krasznahorkai. (Liviu G Stan)


Liviu G. Stan, Salamandre, prefață de Mihai Ene, BPC, Litera, 2021

Este un roman construit pe categoria tragicului, unul în care naratorul⁠-⁠demiurg se folosește de păpuși și decor oricum dorește pentru a crea, ceea ce și Ida speră, un sentiment real. Fiecare personaj arde în flăcări interioare pentru păcatele pe care le ilustrează, dar nimeni nu pare afectat de fapt. 

Cel mai impresionant lucru rămâne construcția; aparent patru nuvele sunt unificate într⁠-⁠un singur fir narativ ca o pânză de păianjen. Stilul în care romanul este scris, la fel de inteligent ca și conținutul, mulându⁠-⁠se peste fiecare necesitate impusă de complexitatea firelor narative. Personajele lui Liviu G. Stan sunt reale, urâte precum diavolii, dar reale, din carne și oase și psihic atent conturat. Astfel, romanul are toate aceste merite, dar și unul pe care abia acum îl menționez: actualizarea imaginii Bucureștilor; de la prelucrarea legendelor stranii ale unor locuri precum Lacul Morii și diferite străzi la utilizarea referințelor mitice. Episoade precum cel în care românii îi bat pe străinii musulmani care lucrează în Cotroceni nu ne fac mândri, însă reprezintă o realitate socială la fel ca multe altele ilustrate de autor: rasism, xenofobie, islamofobie, misoginism, transfobie si homofobie. (Andràș-Florin Răducanu)


Lavinia Braniște, Mă găsești când vrei, Polirom, 2021

Romanul urmărește „povestea de dragoste” dintre protagonistă, Maria, și concubinul ei, Victor. După un rendez-vous din avion (topos decupat din filme ca Before Sunrise), Maria și Victor se îndrăgostesc, decid să se mute împreună, se descoperă, se iubesc și se ceartă, cum o face toată lumea. Relația dintre cei doi evoluează entropic, vocea narativă analizând nu doar punctele de cotitură din graficul lor existențial, ci alte micro-narațiuni „de dragoste”, pe care naratoarea le cunoaște (relația disfuncțional-abrazivă dintre părinții ei, cea agresiv-domestică dintre Andrada și Bogdan – fratele lui Victor etc.). Miza romanului repetă, parcă, una dintre axiomele lui Lev Tolstoi: fiecare familie e nefericită în felul ei. (Emanuel Lupașcu-Doboș)

Bogdan Crețu, Cornul inorogului, Polirom, 2021

Cartea lui Bogdan Crețu propune povestea unui universitar, care scrie și romane, pe nume Dinu, personaj prezentat cu blândețe auctorială, de unde impresia că e un fel de alter ego al naratorului. Îndrăgostit de Diana, pune în practică dorința acesteia de a avea legături (nu chiar primejdioase) cu cât mai multe femei, de unde și titlul romanului. Prin urmare, toată cartea este compusă din aventurile respective, fiecare capitol purtând numele unei femei. În preambul, pe o aventură trecătoare și inocentă cu Zada, e prezentat personajul Iza Weingold, scriitoare violată de comuniști, nume important în Occident și mamă a unei fete numită Romanița, în amintirea țării care a maltratat⁠-⁠o. Acest personaj, pomenit încă de câteva ori în timpul narațiunii, apare în final pentru a pune capăt aventurilor lui Dinu. Ea este un fel de sumă a feminității,  un personaj matern, care, după ce ia Premiul Nobel, hotărăște să-și cheltuie banii primiți, făcând o călătorie alături de Dinu, ceea ce încheie nu doar donjuanismului acestuia, ci și iubirea pentru Diana. (Doina Ruști)


Tudor Ganea, Cântecul păsării de plajă, Polirom, 2021

Un tipic roman al crizei în care personajul principal, Ainur actualizează cu succes firele narative clasice despre ascensiunea și decăderea unui protagonist, doar că Ainur nu decade din cauza necesității oferirii unei pilde morale (ca în Ciocoii vechi și noi, spre exemplu), ci din cauza schimbării vremurilor (concept care îl apropie mai degrabă de Soldații lui Schiop). Ainur este blocat în trecutul care încă îi oferă pe alocuri o căldură maternă, ca reșoul de care îi plăcea să se apropie cât de mult putea. Romanul lui Tudor Ganea are câteva merite, printre care actualizarea conceptului de roman al crizei. (Andraș-Florin Răducanu)


Tudor Runcanu – Cuibul bufniței (Litera, 2020)

O poveste plină de mister, insolit și fantezie, despre marele vis al omului de a se smulge din chingile imediatului și de a cuprinde cu mintea tainele universului, ale timpului și spațiului, ale vieții și morții, totul într-o atmosferă idilică de burg medieval transilvan. Un cockteil delicios de astronomie, ezoterism, psihologie, filosofie, etnografie, muzică și gastronomie, servit în cupe de cristal, asezonat cu felii de realism magic furate de la maeștrii genului: Eliade, Marquez, Bulgakov sau Boris Vian.   (RAI)


Dan Stanca, Înainte de întuneric, prefață de Cristina Bogdan, BPC, Litera, 2021.

Personajului principal, Luca Milescu, în care îl recunoaștem cu ușurință pe scriitorul nonagenar Marcel Petrișor, cândva profesor de franceză la un important liceu bucureștean, fost deținut politic, figură cu notorietate în lumea intelectualilor care au trecut prin universul concentraționar, poartă un prenume care amintește de evanghelistul înzestrat cu talent artistic, despre care tradiția afirmă că ar fi pictat-o pe Maica Domnului. Deși eroul nu pictează, el este ochiul în care se reflectă icoana Arhanghelului Mihail (atât de dragă legionarilor). Martor al unei epoci îndelungate, Luca este părtaș la evenimentele istoriei, trăind sub loviturile necruțătoare ale criminalilor ce își doreau să-l modifice substanțial, prin reeducare. Revoluția din decembrie '89 i-l aduce în față pe fostul său anchetator, atins (ce ironie!) de o boală a uitării. (Cristina Bogdan)


Dumitru Crudu – Margareta noastră, Cartier, 2021

Noul roman al lui Dumitru Crudu are în centrul său un pseudo-triunghi amoros format din personajul narator, Colea Iarușevschi, un scriitor destul de bine cotat, poetul – fenomen, Marius Terebnea și Margareta, poetă relativ minoră și femeie fatală, iubita/ amanta celui din urmă, de care cel dintâi fusese îndrăgostit nebunește în timpul facultății, sentiment ce nu l-a părăsit însă niciodată pe de-a-ntregul. În plan secund se profilează și întreaga lume literară basarabeană, pigmentată de intrigi, orgolii, mediocrități și bineînțeles de perpetuu conflict dintre rusofili/ securiști/ KGB-iști și românofili/ unioniști, precum și de complexul de inferioritate pe care încearcă să îl inducă scriitorilor basarabeni, confrații lor din România. Un roman actual, bine scris, care aruncă o lumină nouă pentru cititorii ro asupra literaturii basa.  (Romeo Aurelian Ilie)


Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci, Trei, 2020

Cât de aproape sunt ploile reci reconstituie realist imaginea satului rural din perioada postcomunistă. Sărăcia și lipsa de stabilitate a lumii marchează destinul unei familii numeroase și determină insecuritatea personajelor care se confruntă cu drame (violența domestică, alcoolismul). Prin modul în care își construiește narațiunea, apelând la oralitate, Coșa reușește să reactiveze o lume apusă cu personaje care, deși par încadrabile într-o tipologie, devin complexe și memorabile. (Ioana Onescu) 


Radu Găvan, Isus din întuneric, prefață de Doina Ruști, BPC, Litera, 2020, Litera, 2021, 511p.

În romanul lui Radu Găvan întâlnim o dezvoltare arborescentă, fractală, într-un set de aparente povești în ramă, care păstrează drept etalon fractal răul și care se multiplică dezvoltând obsesia în mintea cititorului. La acest nivel, obsesia are aceeași intensitate ca în textele lui E.T.A. Hoffmann și păstrează prin intermediul referenților livrești conexiunile cu marile texte ale literaturii universale, inclusiv cu cele ale amintitului prozator german. În paginile romanului Isus din întuneric se construiește o teologie inversă, nu o teodicee inversă ca la Adrian G. Romila, aparent așezată pe coordonatele dualismului lumină-întuneric, în fapt pe cele ale dualismului bine-rău. Firul narativ al romanului, dezvoltat iterativ pe paliere tot mai complexe, pleacă dintr-un sat german, Kreitfeld, unde se naște Isus din întuneric, pentru a se dezvolta prin povestea copilăriei acestuia spusă într-o emisiune televizată de un clarvăzător și de un scriitor. Eroul romanului, Amadeo Engelbert, crescut de mama și de bunica lui, dar rămas singur, dă frâu căutărilor interioare care se alimentează din realitate și din cărți, bănuind că tatăl său ar fi scriitorul și criminalul Ludgwig Admistadt. Căutările în diferitele planuri ale lucrării descoperă rezistența prin fragilitate, cum o  numește Radu Găvan, rezistența prin credință sau artă (tânărul Amadeo Engelbert ajunge rock star în trupa Jesus from Darkness) dar și transmiterea răului în stadiu germinal, a legăturii personajelor cu întunericul întărite prin violență, ruptură, distrugere. Așadar, în Amadeo în primul rând, dar și în celelalte personaje pe diferitele paliere ale lecturii, sămânța răului e deja plantată; lupta interioară cu ideile și fricile, cu obsesiile trecutului, sunt doar încercări de a rezista, de a nu permite întunericului să cuprindă totul. Radu Găvan propune, în labirintul propriul său roman, o analiză complexă a răului pentru a înțelege procesul iterativ de extindere a metastazei. (Adrian Lesenciuc)

Cristi Nedelcu, Cimitirul trandafirilor, prefață de Bedros Horasangian, BPC, Litera, București, 2020

Toate întâmplările din roman sunt legate printr⁠-⁠un „vers refren”: „nimic nu este nou sub soare, destinele nu sunt în număr infinit”. Și, într⁠-⁠adevăr, se pare că povestea lui Tudor Cernat, arheolog și istoric, cu soția Simona, și amantul David Zsolt – care contribuie la întemeierea dosarului „Bibliotecarul”, al Securității comuniste – este reprodusă aproape 1:1 de povestea lui Nic, arheolog și istoric, a Karinei, bibliotecară, și a amantului ei, M., care intervine în proiectul pe care Nic îl are în desfășurare. Acolo unde nu sunt date toate detaliile despre una dintre povești, prin strânsa asemănare, cealaltă își va exercita puterea de influență și va provoca cititorul aproape involuntar să umple golurile – lăsate voit de autor – ce rămân de o parte sau alta, să presupună el însuși, cititorul, că poveștile s⁠-⁠au întâmplat exact la fel. De pildă, cele două cazuri de dragoste adulterină: pe de o parte, despre povestea Simonei cu David nu sunt date informații aproape deloc, în afară de declarațiile amantului din rapoartele pe care le scria, în schimb, pe de cealaltă parte, cititorul află detalii despre relația Karinei cu M. și poate presupune cu ușurință, prin contextul creat, că și prima poveste a urmat un traseu cel puțin asemănător, dacă nu identic, cu a doua. (Adina Luca)


Iv cel Naiv, Să nu ne facem de râs în fața furnicilor, Editura Trei, 2021

Nu mi⁠-⁠a plăcut Să nu ne facem de râs în fața furnicilor nu pentru că este un roman de consum, ci pentru că este un roman prost. Autorul adoptă o strategie perfidă și foarte populară: pentru a se pune la adăpost de orice critică, își alege un subiect cu încărcătură emoțională. În cazul acesta, subiectul îl reprezintă devenirea Amandei, o fată de 12 ani care ajunge de la a bănui că nu este fiica biologică a părinților ei, caricatural de distanți, până la a înțelege un sens mai profund al relațiilor umane. Între aceste două stări, i se întâmplă lucruri: se îndrăgostește de un vecin, află că mama ei este adoptată, se îndrăgostește de o vecină, are prima menstruație, se îndrăgostește iremediabil de un coleg de școală, părinții ei abia supraviețuiesc unui accident rutier, este decepționată în dragoste... Parcă nici nu-ți vine să critici ce este de criticat, atât de dulceagă este povestea, atât de lacrimogene învățămintele pe care vrea autorul să le tragem. (Mihail Lucian Florescu)


 Allex Trușcă, I put a spell on you, BPC, Litera, București, 2020

Cristian Gheorghe Paraschiv duce o viață destul de monotonă în Craiova, este căsătorit de ceva timp cu iubita lui din liceu, Marcela, și nu are copii. Între serviciu, vizitele plictisitoare ale socrilor, ieșirile în oraș cu băieții și micile certuri cu nevasta, bărbatul nu se grăbește seara acasă. Ba din contră, preferă să se aventureze într⁠-⁠un sat de la marginea orașului unde, într⁠-⁠o bojdeucă sărăcăcioasă, o întâlnește pe frumoasa și aproape ireala Ileana.  Începutul romanului este interesant din punct de vedere structural. La o primă vedere, ai impresia că scriitorul s⁠-⁠a transformat în regizor. Indicațiile acestuia sunt de un realism tăios, cât se poate de rece, fără sentimentalisme, ca apoi totul să treacă în registru fantastic. Un roman al ambiguității, cu psihologii problematice, dinamic și bine scris, cu evenimente stranii și personaje cu tentă mitică, îmbinând în conținutul său fantasticul și banalul cotidian. (Anca Eftenie)


Mihail Victus, Toate păcatele noastre, prefață de Ioana Hodârnău, BPC, Litera, 2021) 

Pornind de la o premisă știristică, de genul profesor de sport din Giurgiu acuzat de hărțuire, fost boxer la categoria mijlocie, naratoarea-personaj, Irina, începe o adevărată călătorie detectivistă în prezent, pentru a demonstra nevinovăția fratelui ei, dar și de a face o incursiune în episoade dramatice ale adolescenței sale și ale fratelui ei, Horia, deci în trecut. Atent selectate, episoadele rememorării ating unele dintre cele mai sensibile probleme ale societății românești: relația părinte – copil, influența patriarhatului asupra conștiinței tinerilor, abuzul minorilor, conflictul dintre generații etc. Ceea ce face fascinant și captivant romanul lui Mihail Victus e modalitatea debordantă în care episoadele romanești sunt redate din perspectiva vocii feminine. (Ciprian Handru) 


Ioana Drăgan, Gripa. O poveste de Crăciun, TracusArte, 2020

Plasată într-o realitate românească actuală, acțiunea gravitează în jurul unei gripe sezoniere. Ceea ce atrage atenția, însă, în proza Ioanei Drăgan e povestea de dragoste dintre Eva, o doctoriță de la Urgență și Adam Murphy, un oengist străin. Se evidențiază, astfel, boala (Gripa) – ca pretext al fondului narativ – și dragostea (O poveste de Crăciun) – ca funcție a unui destin ratat din punct de vedere sentimental. Nu întâmplător, Eva (atenție la numele protagonistei...) este cea aleasă de scriitoare pentru a exemplifica un adevărat periplu al eșecurilor în materie de relații amoroase. Miza volumului Ioanei Drăgan este, deci, de a reliefa o serie de neajunsuri ale societății și de a expune raporturile ce se stabilesc între diversele clase sociale – gripa fiind doar unul dintre pretextele de de-mascare a moravurilor umane. (Ciprian Handru)

Doina Ruști, Omulețul roșu, prefață de Roberto Merlo, BPC, Litera, 2021

Labilitățile familiei, sfârșitul androcrației și ruperea de familie sau de clan revin obsesiv în romanele Doinei Ruști, iar aici cu precădere. Fiecare episod legat de autoritate duce treptat la un secret din biografia Laurei, pe care omulețul roșu îl descoperă întâmplător în numeroasele „fișiere” ale spațiului virtual. Simbolic, romanul urcă de la lumea reală, surprinsă în tonuri satirice (coruptă, plină de impostură, agresivitate și decadență) spre alazar-ul plăsmuirilor, fără ca nota neogotică, prezentă și în alte romane ale sale, să fie determinantă.  (Pompilia Chifu)


Radu Paraschivescu, Recviem vesel pentru tata, București, Editura Humanitas, 2020

Frumusețea celor nouă povestiri rezidă în sentimentul că străbați o galerie de oglinzi, în care privești către scene pe care le cunoști deja, din propria viață, dar, în același timp, deși ar putea fi ale tale sunt numai ale celui care le⁠-⁠a trăit cândva și le⁠-⁠a așternut în albul paginii. Un tată care te însoțește la medic atunci când e nevoie și îți spune deschis adevărul despre ceea ce urmează să înduri, participă la ședințele cu părinții și merge la școală ori de câte ori odrasla mai săvârșește câte⁠-⁠o trăznaie, te învață lucruri sub pretextul jocului de fazan, îți arată Bucureștiul la pas sau te așteaptă în gară o noapte întreagă, pentru că trenul tău întârzie nepermis de mult, este o figură ușor recognoscibilă și, simultan, un erou. Povestind întâmplări din viața de zi cu zi trăite alături de tatăl său, naratorul⁠-⁠personaj întreprinde ceea ce tanatologii contemporani ne îndeamnă să facem, atunci când ne despărțim, prin moarte, de cineva drag: îi construiește o biografie durabilă, îi perpetuează amintirea și îl scoate definitiv din teritoriile anonimatului, transformându⁠-⁠l într⁠-⁠un protagonist de care ne îndrăgostim ușor. (Cristina Bogdan)


Doina Ruști, Paturi oculte, BPC, Litera 2020

Doi studenți de la Litere se îndrăgostesc în mod straniu, după ce intră în contact cu niște paturi mistice. Ceea ce o scoate din mediocritate pe Flori este faptul că trăiește experiențe parasenzoriale în patul vechi al mătușii Lionica, din Valea Stanciului. Visează lucruri stranii, se simte plutind într-o pădure foșnitoare de roșcovi, iar la trezire, pe chipul ei apar schimbări benefice. Când moare mătușa, iar patul dispare, Flori începe să caute cu frenezie acel pat foarte vechi. Patul face parte din cele 26 de paturi făcute din lemn de roșcovi sălbatici, pe la 1800. În spatele întâmplării se află un șir lung de povești dintr-o lume mai veche sau mai nouă, palpabilă sau subtilă, dar în mod clar legată de istoria actuală. Plecând de la cotidianul bucureștean, lumea celor dispăruți ne este propusă, apoi, sub o formă metaforică. Capitolul „Roșcovii” face astfel saltul de la romanul exotico-magico-realist la cel metafizic. Iar finalul romanului vine cu o surpriză de proporții. (Serenela Ghițeanu)


Ioana Nicolaie – Tot înainte, Humanitas, 2021

Chiar dacă nu-și schimbă formula față de precedentele sale romane (Pelinul negru & Cartea Reghinei), Tot înainte cristalizează un „paradis în destrămare”, așa cum am fost deja obișnuiți, prezentând o viață infantilă, violentată sever de sforile istoriei; este un univers în care entropia și infantilismul își dau mâna și brodează o proză impenetrabilă. (Emanuel Lupașcu)


Ștefan Manasia, Cronovizorul, Polirom, 2020

Ștefan Manasia debutează în proză cu un volum atipic care cuprinde experiențe diverse, traversând diferite regnuri și dezvăluind atracția pentru bizar/ insolit. Comportamentele deviante, violența vizibilă și în abordarea sexualității chestionează existența tihnită, iar traseul personajelor este, de fapt, o explorare a trăirilor la limită. Romanul rămâne dificil de încadrat, mai ales prin modul în care articulează sau chiar contestă convențiile scriiturii. Narațiunea, infuzată de trimiteri livrești, nu se derulează cronologic, iar relatarea îmbină perspectiva la persoana a III-a cu filonul autobiografic. (Ioana Onescu) 


Mihail Vakulovski - Tata mă citește și după moarte, Humanitas, 2020

Odă închinată tatălui autorului (a cărui influență copleșitoare, cu bune și cu rele, cu povețe înțelepte, dar și bătăi administrate nevestei, se vede că și⁠-⁠a lăsat amprenta asupra adultului de mai târziu), copilăriei, vieții la sat, ferite oarecum de hidoșenia de la oraș, de turnători, kaghebiști și arestări urmate de trimiteri în lagărele siberiene (parcă și Soljenițîn e pomenit în treacăt, printre mulții alții, dacă-mi aduc eu bine aminte), miniromanul lui Mihail Vakulovski nu este de fapt o poveste propriu⁠-⁠zisă, cu cap și coadă, ci o înșiruire de mici întâmplări legate între ele doar de personajul principal și de amicii săi cu guri spurcate, dar și de mereu prezentul său tată care îl proteja întotdeauna în fața celorlalți și care era de fapt ca un zeu pentru micul Mișca. (Liviu Szoke)


Dumitru Manolache, A doua aflare, Ed. Creator, Brașov, 2020, 174p.

Personajul Ionuț Moisescu se trezește într-o zi de 2 februarie, de Întâmpinarea Domnului, în prezența fratelui său geamăn. Acest dublu îl însoțește în dialog pe Ionuț Moisescu și pe fundul mării, în accidentul în care, în urma alunecării de pe stabilopod, își pierde conștiința și controlul asupra propriului organism. Geamănul continuă să îl viziteze și pe patul de spital. Dialogul celor doi, într-un proces de mărturisire cinică despre fiecare, într-un proces de penitență ca în marile romane ale literaturii ruse, amintind de F.M. Dostoievski, este unul care contribuie la purificare, la lepădarea de rău. Personajul romanului psihologic se recuperează pe sine conștientizând răul pe care îl coagulează în dublul său, în aparentul frate geamăn, proiecție a propriei imaginații și a penitenței la care se supune singur. Eliberarea de răul canalizat în proiecția alter-lui se realizează după ce o faptă din exterior, nașterea fiului său, Simeon (și în acest roman sunt transparente legăturile cu faptele și personajele biblice), declanșează procesul vindecării complete. A doua aflare polarizează proiecția interioară și localizează răul ca dublură pentru a îl putea extirpa. În ciuda aparenței unui monolog prezentat în ipostaza dialogală cu un alter care preia păcatele, la baza firului narativ stă cazul real și cunoscut al preotului Ionuț Butoiu, revenit miraculos din paralizia de la gât în jos după un accident identic celui descris în roman. (Adrian Lesenciuc)


Adrian Schiop, Să ne fie la toți de rău, Polirom, 2020

Un „aluat” ca al Lavinei Braniște, pe care Adrian Schiop îl frământă tio așa: o aceeași dragoste dependentă și nocivă, supusă destrămării, între Adi și Florin. Se poate clar observa cum niciodată aceste micro-narațiuni nu se pot replica, fiindcă pun accent nu pe povestea de iubire, ci pe poveștile-satelit care determină anumite turnuri din viața personajelor. (Emanuel Lupașcu)


Bedros Horasangian, Trotineta lui Edi. Proze și povestiri dintr⁠-⁠o enciclopedie a armenilor. Prefață de Raymond H. Kévorkian; Armeniada de Sorin Antohi, București, Editura Meteor Press, 2020, 368 p.

 Prozele din acest volum alcătuiesc un puzzle ce poate fi (re)asamblat/descifrat în multe feluri. Un cititor pasionat de portrete memorabile va descoperi în paginile acestei cărți o colecție greu de uitat. Povestirea Bazarul din Beirut propune o colecție de rarități în interiorul unei colecții mai vaste, galerie de portrete ce trăiesc prin detalii fizionomice insolite, prin atitudini, vorbe și gesturi ce ți se întipăresc pentru multă vreme în memorie. (Catrinel Popa)


Ioana Pârvulescu, Prevestirea, București, Editura Humanitas, 2020, 336 p

În viziunea Ioanei Pârvulescu, legenda lui Iona biblicul circulă din generație în generație, de la mamă la fiică și nepoată, ca un fel de zestre.Dacă ar trebui să-mi reprezint vizual acest roman, m⁠-⁠aș gândi la o icoană-triptic, căci multe stau în el sub semnul cifrei trei. La nivel compozițional, cartea este alcătuită din trei părți (Cer mult, pământ și apăFurtunaUmbra verde), închise între prologul și epilogul decupate din alt veac, al nostru.  Romanul m-a lăsat cu ideea că există printre noi oameni a căror menire e „să țină vie povestea”. Datorită lor, anii nu se măsoară în cifre, ci îmbracă sonoritățile unor nume, pe care Dumnezeu „ni le⁠-⁠a împrumutat pentru scurta noastră viață” – după cum spune unul dintre personajele romanului. (Cristina Bogdan)


Cosmin Leucuța, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii, editura Casa de pariuri literare, București 2020

Povestirile din acest volum își propun să se constituie ca o sumă de subiecte incomode, „deranjante”, ce șochează publicul pudibond. Întâlnim, astfel, relațiile de putere, copilăria în epoca tranziției (cu eșecurile din cadrul spațiului intim, familial), lipsurile de orice tip , explorarea sexualității la vârste distincte (chiar cu prezența unor scurte pasaje de literatură queer ori analiza destinelor abrupte alepersonajelor feminine), nostalgia unui timp al copilăriei etc. Povestirile ce se detașează prin forța și prin autenticismul de care sunt impregnate sunt întocmai cele care ies de sub sfera realismului; un exemplu: Supa neagră 2.0. Personajul central al prozei este un scriitor care reușește să vândă un roman într⁠-⁠un tiraj de peste 50.000 de exemplare (sic!), dar descoperă că există un roman identic cu al său - momentul deconspirării aparentului „fals” fiind o scenă hilară, aproape de roman polițist. (Ioana Hodârnău)


Dora Pavel, Agata murind, Polirom, 2004

Pretextul epic al romanului Dorei Pavel – un cimitir aflat, într-un oarecare oraș D., pe un deal care se surpă, obligând autoritățile la deshumarea mormintelor – nu este altceva decât motivul unei altfel de deshumări, și anume, aceea a unui trecut, a unor amintiri, în fond a memoriei Augustei Degan. Atunci ne întrebăm care vor fi repercusiunile acestei duble deshumări – deshumarea  corporalității și a conștiinței. Pe acest fundal al proximității morții, personajul central începe să se descopere, apoi să se prezinte pe sine, printr-un soi de autoanaliză, sub forma unor confesiuni (scrisori) adresate psihoterapeutului său – nimic altceva decât funcția finală a procesului (psih)analitic. Trebuie menționat că miturile freudiene sunt prezente explicit chiar din primul capitol, întreținând, de altfel, întreg fundamentul volumului. După vizionarea unui întreg proces de psihanaliză prin care trece Augusta, cititorul este pus la final în fața vindecării protagonistei, în fața eliberării de sub presiunea nevrozelor. Dacă la început discutam despre Agata murind, în final putem discuta despre Augusta trăind… (Ciprian Handru)


Teo Spătaru, Traficanții de busuioc, Brumar, 2020

Romanul abordează tema cotidianului timișorean actual în manieră pluriperspectivistă. Personajele principale sunt trei tineri din sfere sociale diferite (un medic nutriționist, Mlădiță Calorie, un bucătar specializat pe bucătăria mediteraneană, Homar și un tânăr student la teologie, Aghiasmă) care, la prima vedere nu au nimic în comun. Totuși, contrastul dintre esență și aparență, în ceea ce îi privește, dă naștere unei intrigi neașteptate, ce provoacă râsul. Mai mult, romanul deconstruiește tipologiile realiste. Aghiasmă, de exemplu, preot în devenire, este un tip pragmatic cu o istorie interesantă. În copilărie, Bunica îl duce la biserică, de Bobotează, dar băiatul, năstrușnic fiind, fură aghiasma preotului. (Anca Eftenie)


Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească

Un volum intens, în care cititorul începe o călătorie imprevizibilă și plină de semnificații alături de ciobanul Arhip, cel care se presupune că este creatorul baladei Miorița. Volumul este scris dintr-o suflare și captează imediat atenția atât prin stil, cât și printr-o abordare deosebită a baladei, văzută prin ochii creatorului ei.  Călătoria lui Arhip este o călătorie ieșită din comun, ce are ca scop aducerea acasă de către Arhip a lui Anghel, tânărul cioban ucis într-un mod misterios. Întregul parcurs al cărții este străbătut de gândul care preocupă orice ființă umană mai devreme sau mai târziu, și anume gândul morții. 

Să nu lași moartea să te găsească este un volum cu o poveste ce captează de la prima până la ultima pagină, plus un final neașteptat și plin de semnificații. (Ligia Pârvulescu)


 Adrian G. Romilă, Apocalipsis, Polirom, Iași, 2019, 229

Romanul propune o nouă teodicee, analizabilă în raport cu cea arhicunoscută a Sfântului Augustin, dar dincolo de acest palier de profunzime al cărții, arhitectura narativă este extrem de complexă, ramificată, și, totuși, ușor de parcurs de orice cititor, indiferent dacă rămâne la suprafața textului sau coboară la rădăcini. În Apocalipsis, eroul Cristian David, provenind dintr-o familie de tâmplari care poartă numele ultimilor nouă personaje evanghelice din genealogia hristică după Matei, ajunge de pe front în perioada Primului Război Mondial într-un sat izolat din Munții Neamțului, Prisăcani, pentru reparația bisericii. La suprafață Cristian David parcurge drumul crucificării într-o manieră apropiată ca formă celei propuse de Nikos Kazantzakis, în timp ce de pe acest fir narativ, coborând în istorie, reprezentanți ai familiei David sunt prezenți în preajma sau în miezul câte unui „apocalips privat”: incendierea Bisericii Negre din Brașov, tragerea pe roată a lui Horea și Cloșca, surparea Muntelui Ucigaș și formarea Lacului Roșu, moartea lui Mihai Eminescu. Diavolul însuși devine personaj al romanului și ia chipuri diferite, inclusiv al unui ofițer rus bolșevizat care ordonă arderea satului Prisăcani. Cu ultimul capitol, decorul apocaliptic este translatat în spațiul virtual, în jocul intitulat Apocalispsis, prin intermediul căruia însuși proiecția teodiceei este pusă într-o altă lumină.  (Adrian Lesenciuc)


Radu Părpăuță, Câinele șchiop, Iași, Editura Lebăda Neagră, 2020, 189 p.

Textul care dă titlul volumului de povestiri, prin alegoria câinelui fără nume, aduce în discuție transformările pe care societatea, proaspăt ieșită din comunism, le⁠-⁠a suferit, la primul contact cu lumea capitalului. Câinele familiei Adamescu primește, în fiecare zi, hrana și apa de care are nevoie pentru a supraviețui. Obișnuit să trăiască legat, animalul nu își pune problema libertății. Atunci când familia Adamescu ia decizia de a se muta, patrupedul devine, dintr⁠-⁠un simplu observator al vieții cotidiene, o problemă pentru stăpâni. În cele din urmă, el este dezlegat și abandonat, fiind nevoit să se descurce singur în lume. Astfel, câinele devine un simbol al oamenilor greu adaptabili la noul sistem. În demersul său de a-și asigura hrana, patrupedul are parte de un accident, astfel ajungând să fie numit de către săteni „Câinele șchiop”. (Mădălina Udrescu)


Corina Sabău - Și se auzeau greierii, Humanitas, 2019 

Corina Sabău ne oferă portretul unui macho fâșneț cu vestă de blugi și rafturi doldora de viniluri, plin de aere intelectuale și care, cu tehnici insistente de batjocorire, nu ezită să-i scoată pe nas soției proveniența dintr⁠-⁠o familie săracă și alte complexe, frici și vinovății incontrolabile. Încât mariajul ei pare o linie de înaltă tensiune între cuvintele de canalie ale tatălui și cuvintele de canalie ale soțului, o căsnicie în care ea nu este decât o convenție tocită, un bibelou crăpat. 

În tot acest timp, în Ecaterina, mamă a unei fetițe, crește un alt copil, crește copilul morții, „ilegalistul” pe care soțul nu și⁠-⁠l dorește și⁠-⁠l vrea șters din schemă. Ecaterina încearcă să-și provoace avortul cu apă clocotită. De aici încolo, tensiunea care crescuse până acum progresiv - dozată măiestrit în conflictul soț-soție, fiică-tată, trecut⁠-⁠prezent-, izbucnește spre apogeu. Corina Sabău dă un tur de forță și⁠-⁠l finalizează cu brio: scena atroce a avortului, care declanșează un nou șir de umiliri pentru Ecaterina. (Liviu G. Stan) 


Cosmin Perța, trilogia: Teofil și câinele de lemn (Herg Benet, 2012),  În urmă nu mai e nimic (Polirom, 2015), Arșița (Paralela 45, 2019).

Teofil este personajul care străbate toate cele trei romane. În urmă nu mai e nimic este cartea devenirii lui, Bildungsromanul care răspunde la o serie de întrebări ridicate de rolul lui în ArșițaÎn urmă nu mai e nimic începe la fel de abrupt precum Arșița, cu scena decapitării bunicului în urma unui accident de muncă, fapt ce îi marchează copilăria și justifică zbuciumul existențial continuu prin care va trece Teofil până dincolo de adolescență și maturitate. Precum toți protagoniștii cu destin special, el provine dintr⁠-⁠o familie disfuncțională, dar chiar și așa, sensibilitatea și atenția lui pentru detalii par să aibă totuși o bază ereditară. (Andrei Mocuța)


Cosmin Perța, Arșița, Paralela 45, 2019

Este o carte densă, o distopie care începe în forță și se termină în forță, iar pe parcurs, pe lângă acțiunea tensionată în sine, nu poate trece neremarcată acea poezie care străbate totul ca un fir roșu – sau ca o ceață violet, ce cuprinde parcă întreg universul. 

Volumul se derulează vizual ca un film de Tarkowski; există o întretăiere foarte bine gândită a planurilor, iar discuțiile filosofice și mistice sunt purtate de personaje (precum călugărul Teofil, personajul central al trilogiei alcătuite din Teofil și Câinele de Lemn, În urmă nu mai e nimic și Arșița) a căror lume psihologică este extrem de bine conturată. Momentele de frumusețe simplă (precum cele cu motanul Alioșa), strecurate în atmosfera apocaliptică descrisă fără menajamente, sunt exact ceea ce trebuie pentru a păstra tensiunea cărții. Arșita este un volum care arde intens și care se imprimă adânc în peisajul interior al cititorului. (Ligia Pârvulescu)


Mihail Victus – Fracturi, Vremea, 2019

De obicei nu mă dau în vânt după romanele polițiste, dar ceea ce a reușit Mihail Victus să facă în Fracturi a fost surprinzător și pentru mine, pentru că a mutat punctul de rezistență al romanului aparent polițist, pe dimensiunea psihologică, astfel încât de la un punct încolo nici nu mai conta care era de fapt vina celui ce își face procesul de conștiință în paginile romanului, ci strict maniera în care personajul alege să se auto-demasce. Astfel încât, finalul, care îți și arată că inițial ai mers pe o premisă falsă, reașează tot romanul în paradigma unui polițist, dar foarte bine gândit și scris. (Romeo Aurelian Ilie)

Ciprian HANDRU

Filolog (UBB, Cluj-Napoca), cu un master în studii literare românești, este autor de articole și exegeze, unele premiate, cu precădere dedicate lui Adrian Marino, dar și poeziei clasice. Are în lucru o carte legată de antropologia receptării.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 9-10⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Proza lui Augustin Cupșa combină descrierea subtilă a realităților contemporane cu analiza existențială a unor personaje aparent obișnuite, dar care recompun peisajul divers și paradoxal al lumii în care trăim. Dincolo de aspectele autobiografice pe care suntem tentați să le descoperim în text, găsim o umanitate pe care o recunoaștem ca fiind una cea din prezent, cu toate problemele ei, dar și una generică, dintotdeauna, cu diversele sale gesticulații. Asupra acestei lumi autorul aruncă o privire inteligentă și lucidă, fără să caute senzaționalul sau stările extreme, schițând o nouă „felie de viață” filtrată însă de un spirit de observație acut și de o forță a detaliului care îi conferă autenticitate.

Mihai ENE

OPTm

FILMELE REVISTEI

TOPUL PROZEI

Cărțile anului 2021. Topul Doinei Ruști, la Rdio București FM

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

ART, 2021

 

Paideia, 2020

ART, 2020. Citește prefața

LITERA, 2021

Recomandată de Ovidiu Șerban

Humanitas, 2021

Gratuit pe Contemporary Literature Press

 

În curând

Recomadndată de The Washington Post, Harper’s Bazaar, Entertainment Weekly, Marie Claire, Bustle, BuzzFeed, Parade, Goodreads, Fortune și BBC pe 2021

Copyright © optmotive.ro