Biografia scriitorilor a constituit mereu o sursă de inspirație pentru operă. Printre alte contexte ale scrierii unui text literar – evoluția ideilor estetice, mediul de proveniență, dar și cel frecventat de scriitor, profilul socio-politic al epocii sale, ideile filosofice, morale, ideologice la care aderă etc. – propria biografie, marcată de diverse evenimente, acțiuni și interacțiuni, poziționări și atitudini, poate veni în sprijinul înțelegerii unor elemente textuale. Scriitorii înșiși, conștienți de importanța acestor date personale, au încercat fie să le utilizeze în sens literar, fie să le sublimeze, să ofere o alternativă sau să arunce o nouă lumină asupra acestora, deoarece de multe ori realitatea nu atinge nivelul aspirațiilor noastre.

Dincolo de asta însă, o proză scrisă la persoana întâi, ca și eul poetic, nu asigură în niciun caz o identitate între autor și între vocea narativă sau poetică. Adevărul biografiei nu se suprapune peste adevărul literar. Regimul ficțional, chiar și când utilizează date biografice, este cu totul altul decât "pactul autobiografic" (Cf. Philippe Lejeune), în care sinceritatea e o calitate subînțeleasă, deși știm bine că și în acest caz trebuie ca cititorul să rămână prudent și circumspect la adresa relatărilor autorului. Însăși ideea de adevărat sau fals într-o operă literară este lipsită de interes, pentru că există infinit de multe texte proaste "sincere", iar textele extraordinare, care ne-au impresionat de-a lungul vremii și au rămas în canonul literar nu-și datorează în niciun caz longevitatea "veridicității" lor. Inclusiv așa-zisa literatură realistă nu este decât tot o construcție auctorială a unei realități anume, pentru că artistul este cel care alege să selecteze anumite aspecte și nu altele, să le prezinte în lumina crudă a dimineții sau în tonurile vesperale, vagi și misterioase. Cine-și imaginează că lumea textelor lui Caragiale este identică vieții ori doar o simplă fotografie a realității epocii sale - se află într-o gravă eroare. Geniul lui Caragiale constă în construirea unui univers coerent, a unui limbaj recognoscibil, inclusiv prin ticurile sale, evident că toate preluate din realitate, dar recompuse astfel încât să dea o unitate caracterială și de atmosferă pe care, cu siguranță, realitatea în sine nu o avea. Ideea de autenticitate, înțeleasă în mai multe sensuri, fie ca experiență personală reprezentativă a unui eu ireductibil, fie ca transpunere fidelă a unei realități psihologice sau evenimențiale a autorului, este folosită greșit atunci când se consideră că aceasta reprezintă o copiere unu la unu a realității. Nici măcar adepții teoriei imitației (mimesis) nu puteau gândi atât de grosolan, introducând ideea de verosimilitate (vraisemblance). De aceea, sunt amuzante, uneori, încercările din anumite romane de a "capta" autenticitatea unui mediu, transcriind, pur și simplu, dialogurile "personajelor", dovedind o neînțelegere profundă a înseși ideii de literatură. Talentul scriitorului constă, mai ales, în construirea unei idei coerente a realității, altfel literatura se reduce, în cel mai bun caz, la un document sociologic sau etnografic. Un excelent studiu al ideii interbelice de "autenticitate" a publicat recent Ștefan Firică: Autenticitatea, sensuri și nonsensuri. Teorii românești interbelice în contexte europene.

Scrierile la persoana întâi sporesc această iluzie a autenticității, care poate avea toate atributele confesiunii. Luăm parte la aventurile personajului-narator, în care uneori îl putem identifica pe autor, deși mereu acesta este un joc riscant și înșelător, investim cu mai mare credit vocea care ni se adresează direct, deși ea trebuie ascultată cu toate rezervele de rigoare (uneori alegem de la început să ne lăsăm seduși, dar e posibil ca, dacă nu rămâne convingătoare, vocea să ne dezamăgească și să se instaleze, mai degrabă, o stare de iritare și de insatisfacție).

Cu toate acestea, nu poate fi negat interesul crescând în ultima vreme pentru povești adevărate, pentru biografii, mai mult sau mai puțin exemplare, pentru o realitate prezentă sau din trecutul apropiat. De acest interes au profitat mai ales autorii de biografii, cineaștii care nu uită să menționeze la începutul filmelor lor "inspirat din întâmplări reale" și scriitorii cu o biografie plină de aspecte dramatice sau controversate. Însă niciuna dintre acestea nu oferă garanția excelenței artistice, multe dintre ele rămânând la nivelul de interes documentar mai degrabă decât estetic. Este doar o marcă a unei epoci, așa cum, altădată ceea ce conta cel mai mult era capacitatea imaginativă a scriitorului și inventarea de biografii, întâmplări și lumi fascinante. Mòdele trec, literatura rămâne.