"Uno, nessuno e centomilla", di Luigi Pirandello. Asta ascult uneori. E un exercițiu pentru a mă obișnui cu italiana vorbită. Înțeleg vreo 60-70%, așa că tot mai iau câte un capitol de la capăt sau mă ajut cu varianta scrisă de pe Kindle. Nu ascult podcast, cu toate că unele teme mă interesează. Culmea, toți își pun la căști podcasturi sau cărți audio când aleargă, când merg la cumpărături, când stau la masă. Societatea de azi ne tot repetă că nu trebuie să lăsăm niciun colț de timp nefolosit și că nu mai poți face un singur lucru o dată.

Nu ascult cărți așa cum nu mă mulțumesc doar cu a mirosi mâncarea. E o trudă acolo în fiecare carte citită rudă cu munca fizică. Și Kindle mi-am luat abia atunci când unele cărți de pe site-uri străine ajungeau prea greu sau niciodată. A fost un compromis. Citesc din el mai mult din obligație. Stă pe noptiera mea și mi-e jenă să-l las să se umple de praf. Dar tot la hârtie mă întorc.

În ultima lună chiar am exagerat cu cumpăratul cărților. Dar nu-i nimic, eu am o rețea de cititori către care fac cărțile să circule. Evident, îmi păstrez câteva în bibliotecă. Le păstrez pe cele pe care nu le pot da. În timp, și astea se adună. Le stivuiesc, apoi le reevaluez. Pe unele dintre ele nici nu vreau să le împrumut cuiva vreodată. Mi se pare că-s așa grozavă că m-am aplecat asupra lor, că le-am căutat, că le-am cumpărat, că le-am cărat acasă și ultimamente le-am citit, încât aș fi prea generoasă să le dau chiar și împrumut. Nu sunt capabilă de atâta mărinimie. Unde mai pui că am oameni în viața mea cărora le-am împrumutat cărți și viața i-a făcut să uite să le dea înapoi. Știu că n-au făcut-o intenționat, îi iubesc în continuare, dar nu uit. Nu le mai cer cărțile înapoi, deși știu care cine. Am titlurile scrise în fișete mentale puse în sertărașe ca la bibliotecă.

M-am pornit la drum să scriu de ce nu ascult cărți și am dat peste meschinăriile mele bibliofile. Adevărul e că nu m-a speriat niciodată clasamentul acela anual care ne spune cât de puțin citesc românii. E un fel de a te bucura de răul altuia, recunosc. Habar n-au ce pierd, sărmanii. Nu există posibilitate de înavuțire culturală mai accesibilă decât cititul de cărți. De cărți, repet. Că altfel, citim zilnic toate prostiile de pe rețelele de socializare. Eu n-am timp să citesc ce scriu alții pe Facebook, nu știu cum au ei timp să scrie atâta. E mult zgomot în jurul nostru, de aceea o carte citită din scoarță-n scoarță e ca un clopot care te protejează de toată agresiunea asta.

Îmbătrânesc. Altfel nu-mi explic de ce mi-am dezinstalat TikTok-ul, nu mi-am pus nicio aplicație de livrări la domiciliu și nu ascult cărți audio. E rezistența la schimbare. E acea păsărică pe care o avem cu toții în urechile noastre, ni se pare că are un tril frumos, dar cântă fals pentru alții, hachița care ne face bizari. Mi-e tot mai clar că nu fac parte din generația "early adopters", cei care sunt deschiși la noi tehnologii, la schimbare.

O româncă din Suedia îmi spunea că fiul ei ascultă lecturile suplimentare de la școală, le are pe toate în format audio. Vine generația celor care ascultă. Sună bine, măcar de-ar fi o metaforă a noii lumi. E generația celor care nu mai scriu de mână. Uneori simt că și mâna mea ruginește, dar mă încăpățânez să port un caiet mereu cu mine în care îmi notez lucruri. Pe vremuri aveam un mont la degetul în care țineam pixul, dar s-a retras cuminte lăsând degetul în estetica sa primordială, ca și când nicio apăsare nu l-a inoportunat vreodată. Îl pipăi acum să mai găsesc fosilizată acolo o urmă a vremii în care scriam mult de mână. Parcă simt ceva, parcă nu, cine mai știe?

Cred că sunt scriitori care își înregistrează cărțile audio. Sau n-or fi încă? Dacă sunt, cum reușesc să-și adune gândurile într-un râu care stă în matcă? Creierul meu poate să facă doar notițe, în grabă, pe bucăți de șervețel. Cum o rostesc, ideea nu mai pare la fel de șlefuită ca în capul meu. Dacă o transmit însă de la creier la degete, prin tubulatura asta organică, parcă se rafinează până ajunge să se aștearnă în "Liberation Serif" (fontul meu preferat). Cum fac acum. Cum vom scrie cu toții peste 20 sau 50 de ani? Cum vom mai "citi"? Probabil tot mai mult printre rânduri. Și vor rămâne tot mai puțini și elitiști aroganți, deținătorii secretului din cărțile groase și în multe volume. Bătrânii.