"Uno, nessuno e centomilla", di Luigi Pirandello. Asta ascult uneori. E un exercițiu pentru a mă obișnui cu italiana vorbită. Înțeleg vreo 60-70%, așa că tot mai iau câte un capitol de la capăt sau mă ajut cu varianta scrisă de pe Kindle. Nu ascult podcast, cu toate că unele teme mă interesează. Culmea, toți își pun la căști podcasturi sau cărți audio când aleargă, când merg la cumpărături, când stau la masă. Societatea de azi ne tot repetă că nu trebuie să lăsăm niciun colț de timp nefolosit ...

Cu ceva ani în urmă mă uitam la știri. Era ceva important, nu mai știu ce, și așteptam o transmisie de la fața locului, sorbind confortabil dintr-o ceașcă de ceai. Apare Andreea Archip, v-o amintiți, o ființă de spumă, de pe TVR1, spune câteva cuvinte, apoi scoate capul din televizor, lungindu-se până lângă mine: Ce faci Zenob? Am scăpat ceașca (era porțelan fin, Andreea!) și m-am lipit de perete. Ei, acum mai faci și pe speriatul, a zis ea, bagă de seamă că te-aștept mâine la intrarea în Strada ...

În Iașiul studenției mele, exista Aleea Jurnaliștilor. Nu trecea nimeni pe ea, că nu prea aveai ce căuta acolo. Era în spatele Palatului Culturii, unde se deschidea un hău cu pretenții de părculeț, cu câteva alei și copaci rahitici și uscați vara. Era pe locul în care acum s-au aliniat terasele de lux, străjuind mall-ul. Tot orașul era în renovare: Mitropolia, Biblioteca Universitară, Teatrul Național, Universitatea, Muzeul Unirii – care nici nu era Muzeul Unirii pe vremea aceea. 

Așa că atunci ...