Revistă print și online

Andreea ARCHIP: Un inel fermecat

Cu ceva ani în urmă mă uitam la știri. Era ceva important, nu mai știu ce, și așteptam o transmisie de la fața locului, sorbind confortabil dintr-o ceașcă de ceai. Apare Andreea Archip, v-o amintiți, o ființă de spumă, de pe TVR1, spune câteva cuvinte, apoi scoate capul din televizor, lungindu-se până lângă mine: Ce faci Zenob? Am scăpat ceașca (era porțelan fin, Andreea!) și m-am lipit de perete. Ei, acum mai faci și pe speriatul, a zis ea, bagă de seamă că te-aștept mâine la intrarea în Strada Doamnei! Ce puteam să fac! Mai ales că nu era nimeni, n-aveam martori. În noaptea aia am visat bazaconii, iar a doua zi m-am înființat unde-mi spusese. Era o plăcintărie, cred că mai e și azi. Am ciugulit din dovleac și-am ascultat. Și, Doamne câte avea de spus! A-nceput de pe vremea lui Ștefan cel Mare, când strămoșii ei făceau niște plăcințele cu melci, și-a continuat cu agrișele confiate, cu licoarea de rosa canina, a insistat pe epoca strugurilor, cu perioada domniei perjelor de Suceava, terminând cu sâmburii de Humor și lichiorurile de Vatra Dornei. Apoi a scos o cutiuță cât unghia. Uite, Zenob, dacă vrei să trăiești cu adevărat ia un strop din cutiuța asta, nu mult, cât un vârf de ac, și-ai să vezi cum arată lumea, nu aia, pe care ți-o arăt eu la televizor, ci cea de sub pleoapele tale,  din scânteiuțele  de pe geam, din cioburile ceștii pe care ai spart-o. Și ce e în cutiuța asta - am întrebat, pentru că părea goală.

- Un suflețel de păianjen.

Cu ce personaj de ficțiune ți-ar fi plăcut să fii colegă de bancă în gimnaziu?

Să fiu din nou pentru o clipă Andreea din gimnaziu e mai greu decât mi-aș fi închipuit. Poate fiindcă îmi place mai mult Andreea de azi, care a înghițit-o pe cea de acum un sfert de veac. Copilul serios și determinat de atunci ar fi vrut cu siguranță să fie colegă cu Anna Frank și să încerce să o ascundă, să-i ducă mămăligă cu lapte fiert de mamaia și câte o carte din când în când. Și apoi s-o scoată când pericolul a trecut ca pe un trofeu, ca pe prietena cea mai bună. Mai ales că mamaia mea mi-a și povestit cum, pe când era mică, familia ei a găzduit o familie de evrei în drumul spre promisul Israel și că atunci a mâncat pentru prima oară ciocolată. Familia respectivă avea obiceiul bizar de a bea în fiecare dimineață un lichid negru pe care mamaia mea îi ajuta să-l prepare. Făcea asta pentru o pătrățică din dulcele care azi are atât de multe sortimente că bunica mea n-ar ști ce să aleagă. Pătrățica aia de bunătate a ei era amăruie, rea, dar bună, nemaiîntâlnită. 

Poate aș fi împărțit cu Anna câte o bucățică de ciocolată. Eu primeam din când în când câte o ciocolățică cu Scufița Roșie pe ea și cu gust aspru de rumeguș. Mergea ruptă în două, chiar dacă ție, proprietarului primar îți rămânea doar o bucată cât o unghie.

Și poate jurnalul meu, pe care îl țineam atunci și în care scriam despre momentele în care mă supăra mama sau când îmi plăcea vreun coleg, ar fi fost mai interesant. Căci ce adolescent nu e însetat de profunzime? M-aș fi pregătit mai bine pentru liceu, când, cu siguranță, aș fi umblat numai în gașca lui Gatsby. 

Ce obiect vrăjit ai sau ai avut?

Am o cutie în care am pus tot felul de amintiri. Am ambalaje, frunze, o castană, scrisori și altele colorate, comori găsite și trăite. Altele pe care nu le știu pe dinafară, dar o deschid din când în când și le descopăr ca prima dată. Fac exerciții de memorie să-mi amintesc care de unde e, ziua în care l-am ținut prima oară în mână și ce am simțit atunci. Când eram la liceu purtam cu mine o cărticică de rugăciuni. Fiindcă n-am avut copertă potrivită pentru ea, i le-am ciuntit cu foarfeca, să încapă în învelitoarea roșie, de plastic, iar acum paginile ies din copertă ca o limbă de pisică. Nici nu mai știu de unde o am, dar sigur aveam grijă s-o port cu mine la examene și apoi uitam de ea imediat ce o puneam în ghiozdan. Acum mai am doar un inel pe care îl port mereu, care îmi măsoară zilnic hidratarea din corp (dacă am degetele umflate știu că mai trebuie să beau apă. Ce aplicații pe telefon?! Ăsta e testul cel mai bun!) și care îmi aduce pe piele vraja unui sentiment care sper să mă țină încercuită până n-oi mai fi. 

O întâmplare de pe când erai reporter de știri?

Abia când am ajuns reporter de știri mi-am dat seama că mintea ta are o viață a ei și că nu o conduci tu pe ea așa cum demiurgic te-ai umflat în pene până atunci. Am aflat-o brutal când mintea și-a închis ferestrele către lume și n-a mai vrut să mai emită nimic. Iar eu, după șase live-uri de la Curtea de Apel, pe tema legalității clasei pregătitoare, am rămas mută. Oribilă și rușinoasă tăcere. Am aflat mai târziu că n-a scăpat un reporter fără un live dintr-ăsta în care nu-și mai amintește nimic și nici nu mai poate zice nimic la televizor, deși "o țară îl privește". 

Apoi, o altă transmisiune a început cu burta unui coleg din echipa tehnică care și-a ridicat puloverul dezvăluind un maieu alb. Reglajul de culoare al camerei video se face de obicei pe o suprafață albă și cum alta nu găsise, cameramanul a ochit acel maieu care îmbrăca frumoasa și rotunda burtă. Evident, nu știa că e în direct, fiindcă regia sunase din greșeală alt coleg care avea live imediat după el. Bâlbâieli, cârcoteli, alergături, microfoane pierdute în zăpadă, nopți la montaj, până la primul metrou.

Fleacuri, îmi zic azi, când am trecut deja testul penibilului la care te supune frecvent munca în televiziune. Dictatura informației, pe care trebuie s-o faci să încapă într-un minut și jumătate de știre, așa cum împingi o pernă prea mare într-o cutie, m-a învățat că uneori trebuie să rămâi cu "esențialul". Restul e pentru talk-show-uri. 

ZENOB

Zenob face parte din grupul "Perucile verzi".

în același număr