OPTm
nr. 75

Cum scriu scriitorii

Radu Aldulescu, Liviu G Stan, Mihaela Apetrei, Ioana Drăgan, Cosmin Leucuța, Radu Găvan, Alexandra Niculescu, Tudor Runcanu - Confesiuni - nr. 73 / 19 iulie, 2021

Liviu G. STAN 

Nevoia m-a învățat să nu mă atașez de un tabiet scriitoricesc, deși adesea mi-am dorit să am unul zdravăn, crezând că astfel de ritualuri domestice pot servi ca forță ordonatoare imaginar-somatică înainte de-a te așterne la masa de scris. În facultate, stând prin cămine studențești, era tare dificil să poți găsi o oază de liniște, așa că am fost nevoit să mă adaptez la haos, la hărmălaie. Nici măcar la Biblioteca Central Universitară, unde mă mai duceam adesea să scriu, nu scăpam de limbuția celorlalți (un furnicar de șoapte). Parcurile rămâneau până la urmă scăparea, mai ales în după-amiezile de vară, când doar oamenii străzii, moțăind pe bănci ca niște șefi de trib, mai făceau umbră asfaltului. Cu vremea, însă, nervii mi s-au tăbăcit și-am ajuns să mă pot retrage în carapace, concentrându-mă la scris, chiar și înconjurat de zgomote epuizante. Totuși, Slavă Domnului că a trecut acea eră studențească...

Acum, bag de seamă, cred că mi-am format un oarecare tabiet. Sau două. S-au instalat odată cu ultimele două romane, „Filip Manakis: o poveste europeană” și „Salamandre”. Exceptând faptul că nu pot scrie noaptea, ci doar dimineața, observ că mai nou trebuie să formulez fragmentele mai întâi într-o agendă – deci, practica „neanderthaliană” a redactării de mână, cu pixul; abia apoi apelez la Word, actul transcrierii devenind astfel circuitul principal de distilare a propozițiilor. Într-un fel, agenda mă obligă să gândesc pe frecvențe calofile, în vreme ce tastatura laptopului îmi ține atenția fixată pe aspectele tehnicii narative. Prin urmare, cele două medii scripturale tind să se completeze reciproc. 

Celălalt tabiet? Trebuie neapărat să am o fereastră în fața ochilor, să am ca fundal lumina zilei. Când lucram la finalul „Caselor vor uita”, locuiam la demisol, pe Calea Victoriei. Era un apartament aproape uriaș. După cum arăta, fusese cel mai probabil folosit ca atelier de pictură. Dar exista un mare inconvenient: nu aveam contact vizual cu lumea exterioară. Ferestruicile care dădeau spre o porțiune de trotuar erau orbite de învelișul de tablă al unei guri de aerisire. Practic, viețuiam într-un fel de celulă. De parcă fusesem ales într-o tabără distopică de creative writing, undeva într-un buncăr din Războiul Rece. N-am rezistat mai mult de trei luni acolo, sentimentul de claustrare era copleșitor. Și remarcasem un detaliu bizar: nu mai puteam să scriu la persoana a III-a. Deloc! Presiunea acelui spațiu mă trăgea spre monolog. Orice propoziție era „pervertită” monologic. N-am mai experimentat de atunci un asemenea bruiaj al vocii lăuntrice și sper să nu se mai repete vreodată. 

 

Mihaela APETREI

Reguli pentru scris nu am. Însă am principii - nu multe, trei. Primul se referă la evitarea, de-a dreptul cu obstinație, a clișeelor. E posibil și probabil să nu reușesc întotdeauna, dar pe măsura putinței mele, asta încerc. Îmi place romanul cu idee și cu final, cu firele narative bine adunate la sfârșit, să nu scape nimic din legătură - or, aici n-ai loc de clișee, trebuie să aduci structură, construcție, climax, reechilibrare. Al doilea principiu vizează personajele - pentru mine sunt oameni, nu ființe de hârtie, cum le spunea Barthes. Dacă nu trăiesc cu adevărat în mintea mea o viață a lor, nu știu cum le-aș putea aduce în carte; ca urmare, una dintre plăcerile mele cele mai mari este să-i aud pe cititori că i-a urmărit un anumit personaj, că s-au gândit la el, că le-a fost milă de el, că l-au iubit, l-au urât, în fine - că a fost, pentru o vreme, cineva din viața lor. Și, în final, ultimul principiu - povestea e un fruct pe care nu-l pot culege niciodată crud. Îl aștept până se pârguiește, i se rotunjește dulceața (sau amăreala, uneori) și abia apoi îl arăt lumii.

Altminteri, scriu ușor, deși mă pornesc foarte greu, probabil fiindcă nu sunt prea harnică la scris, nici măcar destul de disciplinată 😊. Am mereu câte o idee, dar puține trec de triajul sever pe care-l fac, de și mai puține mă apuc, doar de acelea cărora le văd dezvoltările. Cu toate astea, nu știu niciodată cum se va termina o carte și nici nu contează, pentru că finalul se va ivi la timp și va fi cel potrivit - vrei, nu vrei, într-acolo te duc narațiunea și personajele, dacă le-ai construit bine de la început. În rest, am tot ce-mi trebuie: cafea, liniște și „o cameră doar a mea”.

 

Tudor RUNCANU

Pentru mine, ritualul  scrisului  implică, la o primă vedere, cel puțin un zeu prin preajmă. Un zeu pe care trebuie să știu cum să-l mulțumesc, ce ofrande să-i aduc și, mai ales, câte liturghii să-i cânt pe zi. Însă cum totul pare prea complicat așa, îmi văd zeul mai degrabă ca pe un prieten căruia încerc să-i cer din când în când bani cu împrumut. Nu mult, niciodată pe caiet și de fiecare dată într-o valută convertibilă la cursul zilei. Nu este moral ceea ce fac și până astăzi nu am spus asta nimănui. Recunosc, uneori stau la coadă până îmi vine și mie rândul. O zi, două, trei săptămâni, poate chiar o lună. După ce îi împrumută pe toți cei din fața mea, tranzacția decurge rapid. Eu pun imediat totul pe hârtie și mă fac că plouă până data viitoare, când iarăși trebuie să-i arăt zeului puțină evlavie, puțină rânduială și puțin duh.

 

Alexandra NICULESCU

Încep cu exteriorul pentru că e mai ușor: între muzică și liniște le vreau pe amândouă - radioul merge întruna, dar undeva suficient de departe, după o ușă întredeschisă, să se audă și să nu se audă, să mă inspire și să mă lase-n pace, să mă anime și să nu mă tragă spre el -, și pe urmă sunt caietele cu coperte colorate - eu scriu de mână, nu pentru că puțini o mai fac, ci pentru hedonista din mine, îmi place să văd literele formându-se, să mâzgălesc cuvintele nepotrivite și să privesc pagina de la distanță când strigă gata, cu toate imperfecțiunile ei.

Mai întâi e ideea, nu? Dacă nu există ideea care curge prin toată cartea, care apucă personajele și face cu ele ce face primăvara cu cireșii (ca să folosesc cel mai cunoscut vers al lui Neruda), cum să începi? Și totuși poți să scrii o frază și apoi alta pe care să o legi de prima și tot așa până când, într-un anumit moment, sigur îți dai seama despre ce ai vrut să scrii. Și mai e un fel de a începe, cel mai provocator: găsești titlul, nu contează cum, e acolo, îl ai, doar că trebuie să adaugi și conținutul, așa am încercat eu câteva zeci de posibile conținuturi, ca în Dacă într-o noapte de iarnă un călător, și niciunul n-a ajuns încă la nivelul titlului, poate într-o zi.

O dată pe an, în ultima săptămână din august, îmi apare aceeași imagine, știu ce-ar fi de scris despre ea și spun de fiecare dată o să scriu, de data asta chiar o să scriu, mă gândesc un timp la cine e în imagine și pe urmă scriu despre cu totul altceva.

 

Radu GĂVAN

Exceptându-le pe cele de bun simț - să citești mult, să scrii corect gramatical, nu prea am niște reguli clare când vine vorba de scris. Mie îmi place să mă joc, să experimentez, să zbor cât mai sus, să văd cât mai mult. Scrisul e descoperire, e bucurie, e o reîntoarcere la bucuria pură a copilăriei. Este, în același timp, ceva pe care îl tratez cu seriozitate, cu un mare respect. Totul ține de alegerea momentului potrivit, de ritm. E viață, e joacă, e luptă, e schimbare. Am simțit această bucurie imensă de a trăi scriind „Isus din întuneric”. A fost o experiență splendidă și, privind în urmă, poate că singura regulă de care m-am ținut în mod constant a fost să spun povestea așa cum e.

Am observat că nu pot scrie roman decât atunci când sunt acasă. Am mai scris poezie sau proză scurtă în vacanță, roman, nu. Cred că pentru poveștile mari îmi trebuie un mediu stabil.

Un nou roman înseamnă o promisiune. Am nevoie de o poveste în care să mă afund, căreia să mă dedic pe de-a-ntregul. Nu e loc pentru jumătăți de măsură când mă apuc de un roman. Uite, asta e o regulă bună. Go all the way, cum spunea Bukowski. Acum am făcut o pauză de la scris, dar simt cumva că o nouă poveste începe să miște, să crească în mine. E o sămânță, un sentiment vag, însă e acolo, iar asta e tot ce contează. Când îi va veni timpul, o voi scoate la iveală, pas cu pas.

 

Cosmin LEUCUȚA

Pentru indisciplinatul de serviciu nu prea există reguli. Dacă ar trebui musai să-mi caracterizez stilul de scris, aș spune că e haotic, pur și simplu nu mă împac cu principiile. Nici nu prea cred în principii de necălcat. O să scriu o poveste în felul și în stilul care cred că i se potrivesc cel mai bine. Ideile pot să îmi vină oricând: în timpul nopții, sau în timp ce fac cumpărături, ori chiar în timp ce scriu altă poveste (pe care o abandonez un timp, până când cea nouă prinde formă). Uneori îmi vine totul deodată, ca un download din cloud, și scriu la grămadă pagină după pagină, să nu pierd nimic, iar apoi îmi petrec următorul an de zile reorganizând și restructurând textul, să aibă sens. De cele mai multe ori are. Tabieturi nu prea-mi permit, nu am timp de ele. N-am nici măcar o cameră a mea, doar pentru scris. Singura chestie care mă împinge destul de des de la spate e nevoia de a parodia și submina.

 

Ioana DRĂGAN 

E banal, facil și nesincer să spui că n-ai nici o regulă și să pozezi în nonconformist. Pe de altă parte, să clamezi sau să-ți spui ție în primul rând că ești meticulos, riguros și consecvent, doar pentru a-ți crea o iluzie de seriozitate și profesionalism ca la carte, nu mai păcălește pe nimeni. Nici pe cititori și nici pe cei care țin cont de reguli, fie ele generale ori personale, însă credibile. Și-apoi, cine n-a încălcat vreodată regulile ?!

Când nu mai scriu și rescriu doar în minte și mă pornesc cu adevărat să scriu ”fizic”, încerc să mă eliberez de orice element artificial care, oricât de livresc reușit ar fi, ar dăuna autenticității în care, personal, cred cel mai mult. Sunt atentă la construcție și caut un echilibru, cu toate că nu mi-am stabilit o regulă a dozajului în ce privește personajele ori planurile epice. Dacă începutul vine de la sine și nu îl rescriu, nu știu niciodată finalul și nici nu îl proiectez dinainte, lăsând întotdeauna pentru mai târziu soluția care închide proza. 

La fiecare carte, pe umăr îmi stă întotdeauna personajul principal care dă din coate tot timpul, necedând locul. Pe el îl ascult și cu el vorbesc și în somn câteodată. Așa, ca la cafea, pe care o consum cu plăcere, din plăcerea conversației. 

Și ca o regulă, atunci când mă trezesc, visul nu devine nicicând realitate. Nici măcar în proză. 

 

Radu ALDULESCU

Romanul se scrie zi de zi, literă cu literă. Este o regulă necesară, dar nu și suficientă, și este, totodată, un tabiet atroce, întrucâtva, care înclină spre jertfă și care se cere exersat până dincolo de limita saturației. Dincolo de reguli și tabieturi, care, după mine, se cer respectate cu strictețe. Inspirația și muza pot veni de la sine. Totul este să fii pregătit.

Radu Aldulescu, Liviu G Stan, Mihaela Apetrei, Ioana Drăgan, Cosmin Leucuța, Radu Găvan, Alexandra Niculescu, Tudor Runcanu

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Andreea APOSTU are un discurs matur, reflexiv, cu un potențial imaginativ fulgurant, suprarealist pe alocuri.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Cristina BOGDAN

 

CĂRȚI

Recomandată de

Ovidiu ȘERBAN

 

 

 

Eveniment la Muzeul Literaturii: TREISPREZECE

 

Școala Ardeleană

 

Anglia, anii 40, servicii secrete

ART

 

Nemira

 

 

Anticariat. Sala Dalles

 

Humanitas

LITERA

VREMEA

 

Copyright © optmotive.ro