Iașiul și arta de centru

În Iașiul studenției mele, exista Aleea Jurnaliștilor. Nu trecea nimeni pe ea, că nu prea aveai ce căuta acolo. Era în spatele Palatului Culturii, unde se deschidea un hău cu pretenții de părculeț, cu câteva alei și copaci rahitici și uscați vara. Era pe locul în care acum s-au aliniat terasele de lux, străjuind mall-ul. Tot orașul era în renovare: Mitropolia, Biblioteca Universitară, Teatrul Național, Universitatea, Muzeul Unirii – care nici nu era Muzeul Unirii pe vremea aceea.

Așa că atunci când am revenit la Iași, la zece ani de la terminarea facultății, mi-am zis: eu aș putea să mă mut mâine în orașul ăsta. Centrul arată grozav și în zilele cu sărbători religioase, oamenii ies la promenadă pe Ștefan cel Mare, doamnele se delectează cu o cafea, stând pe bănci, complimentându-și pălăriile. Bărbații se opresc la chioșchiul cu țuică îndulcită cu miere. Se trăiește bine la Iași.

Pe vremea mea, plesnea orgoliul în noi, moldovenii, și nu exista niciun dubiu că Iașiul e „capitala culturii” în România. Iar dacă faci o vizită în „orașul celor 7 coline”, înțelegi că aici a fost mai multă preocupare pentru soarta clădirilor vechi decât în București.

Acum, și ce pui în clădiri contează. Am vizitat Casa Memorială „Mihail Sadoveanu”, cocoțată în dealul Copoului, fără să înțeleg prea multe despre cine a fost și de ce e important pentru noi fostul ocupant al vilei. Muzeul pur și simplu eșuează în a-i spune povestea celui lângă al cărui nume se așterne azi pedant titulatura amplă de „scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român”. Și alți vizitatori au exprimat dojeni în cartea de oaspeți: „Expuneți din nou colanul”, cu referire la colanul masonic al lui Sadoveanu. Pur și simplu, turul e lipsit de fantezie. În prea multe case memoriale de la noi, muzeografii au mai degrabă grijă să nu atingi nimic decât să-ți lase vreo impresie.

La Muzeul „M. Kogălniceanu”, ceva mai bogat expozițional, doamnele caută să-ți mai spună câte ceva, să-ți îmbogățească experiența. Mai ales dacă preiei tu frâiele și întrebi. Descoperi în muzeu un fel de hologramă, cu un actor care îl joacă pe Kogălniceanu. E clar că există o preocupare mai mare de a aduce locul în zilele noastre. Păcat că era închisă cafeneaua de la subsolul lui Kogălniceanu, că nimic nu merge mai bine cu istoria ca un cappuccino.

O călătorie în timp e și la Bolta Rece. Rămasă însă prea rece. Recomand mai degrabă terasa, când e vreme bună, și colțunașii cu brânză dulce.

Și la Mitropolie e deschis un muzeu care merită vizitat. Apoi, evident, Palatul Culturii, unde poți alege între patru muzee. Eu am vizitat secția Știință și tehnică și Artă plastică. Prima mi-a plăcut mai mult, e drept că e și mai generoasă. Găsești acolo strămoșii patefoanelor, telefoanelor, calculatorului sau televizorului, toate adunate de pe la boierimea din Iași. Că cine altcineva și-ar fi permis în România lui 1910 să aibă aspirator marcă americană, nu?

N-am prins niciun bilet la Teatrul Național, iar la Opera mai cunoscută, în ultima vreme, prin scandalurile manageriale decât prin calitatea spectacolelor, am ales să nu calc.

Și Ateneul Tătărași a fost renovat, doar că am aflat de la prietenii ieșeni get-beget că locul artiștilor tineri și efervescenți a fost luat de coconetul care își duce la buze ceașca cu degețelul ridicat. De altfel, tot Iașiul, așa frumos coafat cum e astăzi, se tapează tot cu pieptenele de os în epoca periilor rotative.

Iașiului parcă îi lipsește energia, centrul orașului își doarme somnul de prințesă provincială. Palpită doar la clopotele bisericilor. Așa că artiștilor din noua gardă le-au rămas cartierele de pe margini de însuflețit. Pe malul Bahluiului, în cel mai oropsit cartier, zis Dallas, Harcea Parcea și alți artiști au pictat zidul care separă casele improvizate ale săracilor de blocurile comuniste, dar confortabile, ale „orășenilor”. Acolo, la periferie, artiștii au creat cu pasiune o galerie în aer liber și au adus armonia în haos.

Și în centru există armonie, dar nu mai e artă.

Andreea ARCHIP

În prezent reporter la ziarul Libertatea, Andreea este un nume de referință în jurnalismul românesc, prin articolele care militează pentru drepturile omului, prin investigații sociale, dar și prin scrieri de subtilitate culturală. A lucrat pentru *Evenimentul zilei, Adevărul, Telejurnalul *TVR1, Digi24.

Scriitori și creatori de ficțiuneOpinii și ideiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopolitePoemele săptămâniiIstorii subiectiveDebutTraduceriTOPURIArhivă

Cartea săptămânii

Povestirea Agrișul de A.P. Cehov.

Recomandată de Paul Negoescu (regizor)

Călin Teutișan, eminență a Literelor clujene

Liviu Szoke recomandă Lumi eterice (Tatiana Tolstaia)

_________________________

La Carusel Cărturești

__________________________

Cartea Olgăi Tokarczuk identifică tipologii umane, stereotipii, superstiții, demontându-le inedit, persuasiv, șarmant.

Ioana CISTELECAN

__________________________

Un personaj nemuritor: Poirot

Clasic

Copyright © optmotive.ro

Echipa