Panait Istrati. Un Crăciun la Viena

Pe 15 octombrie 1929 apare, la Editura Rieder, Vers l’autre flamme. Atmosfera tensionată creată în jurul său la Paris îl determină pe Istrati (oricum înglodat în datorii și fără posibilitatea de a închiria o locuință) să plece din nou, neîntârziat, așa cum aflăm dintr-o scrisoare particulară. „Am fugit, de groaza lichelelor. Aci, mai îmi mângâi tovarășa și mai scriu nițel, într-un incognito riguros”. La întoarcerea din România, o lăsase pe Bilili la Viena și, pe la sfârșit de octombrie, se grăbește să i se alăture pentru mai multe luni. Bilili urmează în capitala Austriei studii muzicale, ia lecții de canto și se pregătește să debuteze pe scena unui teatru, ceea ce înseamnă – lunar – sume destul de mari de bani, pe care Istrati se simte dator să le procure.

În toată corespondența sa cu diferiți prieteni, subiectul banilor, al cheltuielilor, al împrumuturilor și datoriilor revine ca o obsesie. Că Istrati nu s-a transformat, nici după ce a devenit scriitor de succes, din proletar în „burghez” se vede și din atitudinea sa de risipitor, care împarte cu larghețe sume mai mari sau mai mici în stânga și-n dreapta, uneori chiar unor necunoscuți, ajutând dezinteresat pe oricine vine să-i ceară ajutorul. Resemnat, își descrie el însuși cu luciditate situația de veșnic „cerșetor” în care, în mod fatal, se află mereu: „Mi-a fost scris, în ciuda jumătății de milion de franci pe care i-am câștigat din literatură, să rămân același om vrednic de milă dintotdeauna, care tot cerșește!”.

Mutându-se la Viena ca să poată scrie în tihnă, Istrati duce cu sine, de fapt, veșnicele lui probleme financiare. Lui Romain Rolland îi explică într-o scrisoare în ce-ar consta „minimum”-ul de care ar avea nevoie lunar (în condițiile în care, la Viena, nu a contractat, încă!, datorii suplimentare...): o mie de franci pentru fosta soție (Anna Munch), trei mii pentru Bilili, două pentru cheltuielile personale... Se adaugă fantezia unei apropiate plecări în Egipt, unde tovarășa sa ar urma să-și susțină primul concert (împreună cu câțiva prieteni muzicieni – doi violoniști, o pianistă și profesoara de canto a lui Bilili). Cere de la Rolland un împrumut de cinci mii de franci elvețieni – care-i vor fi refuzați –, încearcă din nou să obțină bani de la A. M. de Jong – tot fără succes –, se zbate să găsească cincicprezece mii de franci pentru „debutul” lui Bilili.

„Asta-i soarta mea. Da! Am de două ori cât îmi trebuie să trăiesc, dar îmi pun în spinare de patru ori mai mult decât pot duce.”

Crăciunul lui 1929 ar fi fost deprimant pentru Istrati – rămas fără bani și abia însănătoșit după o criză de sciatică – dacă nu ar fi fost vizitat la Viena de prietenul Romulus Cioflec și de soția acestuia, primiți cu bucurie și rugați (într-o scrisoare din 22 decembrie) să aducă vreo sută de ardei iuți, fiindcă „am avut vreo două sute și i-am păpat pe toți în două luni”.

În ajunul sărbătorilor, cei doi îl găsesc pe Istrati „fără nici un ban, într-o mansardă mare, ce se încălzea greu (...) cu o sobă de tipul Godin”: „Am făcut Crăciunul și Anul Nou împreună – revelionul chiar la mansardă, unde Istrati, cum făgăduise, a fost bucătar, gătind pe sobă o oală cu ciorbă minunată, unde ardeii iuți de la Timișoara și-au dat concursul îmbelșugat.

Banii de la Rieder au sosit cu întârziere la acel sfârșit de an, așa încât Istrati notează, pe 25 decembrie, pe o carte poștală adresată criticului suedez Ernst Bendz: „Îți mulțumesc, scump prieten, pentru urările de «Crăciun bun», dar am uitat să-ți povestesc de ce Crăciunurile mele nu pot fi bune niciodată. Așa e scris! Această zi de mare sărbătoare, în care mi-am întristat totdeauna mama, lipsind-o de prezența mea, a devenit o zi fatidică (...). Și suferința morală mi-a fost, aproape totdeauna, dublată de una fizică, făcându-mă să-mi petrec Crăciunurile în frig și fără pâine. A fost aproape la fel și de acest Crăciun, deoarece Rieder netrimițându-mi chenzina la timp, sunt de trei zile în situația de a nu putea plăti notele, împrumut cărbuni și mănânc, pe genunchi, anchois sau o ciorbă românească, preparată pe soba din cameră”.

În termeni similari, dar mai pe larg, îi scrie și lui A. M. de Jong, pe 27 decembrie, mulțumindu-i pentru cei 250 de florini primiți – aceleași lamentații ale celui pedepsit pentru „revolta nelegiuită a unui copil care, gonind pe marile drumuri ale vieții”, a înnegurat Crăciunurile mamei sale (aflându-se „în Egipt, în Siria sau aiurea”), aceeași poveste cu nota de cărbuni neachitată și cu ciorba gătită pe sobă, care „răspândește în tot apartamentul o duhoare grețoasă, ce reamintește când peștele, când camembert-ul și mai ales picioarele nespălate”.

Răspunzând, în aceste zile, unei scrisori de la Camil Petrescu și implicit invitației acestuia de a colabora la revista Omul liber, Istrati se confesează, motivându-și în același timp refuzul: „...nu-mi place să fiu sacagiu singuratic într-un pustiu bântuit de arșița egoismului intelectual. În sensul acesta Lupenii mi-au servit un exemplu dureros: în timp ce eu riscam să fiu ciomăgit și de către ai mei și de către cei ai tuturor chilipirurilor politice, nu s-au găsit trei oameni de frunte printre scriitorii noștri care să considere cauza minerilor din Valea Jiului ca o cauză de înaltă umanitate, deci și a omului de condei, oricât acest condei ar fi azi inferior târnăcopului. (…) Un singur om a fost mișcat, a riscat și m-a susținut cu prilejul acesta, din toate puterile lui: Romulus Cioflec. (…) Așa că, dacă e vorba de a cheltui o energie, prefer s-o împrăștiu de pe turnul Eiffel, nu de pe Foișor”.

Ultima frază – ce proclamă, într-o formulare ambiguă, atașametul total și definitiv al lui Istrati pentru metropola care îl consacrase ca scriitor de succes – va fi contrazisă, însă, patetic, peste numai câteva săptămâni, de un alt text confesiv al autorului, Pentru că am iubit pământul...: „Și nu vă mai însângerați picioarele, parcurgând lungile drumuri care pornesc dintr-un cutare Baldovinești spre o cutare Cetate-Lumină, unde beznele sunt și mai profunde. Rămâneți în bârlogul vostru, iubiți și muriți neștiuți de nimeni, adorând o libertate care va veni cândva...”

Bianca BURȚA-CERNAT

Critic și istoric literar

ScriitoriOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Cartea săptămânii

Povestirea Agrișul de A.P. Cehov.

Recomandată de Paul Negoescu (regizor)

Călin Teutișan, eminență a Literelor clujene

Liviu Szoke recomandă Lumi eterice (Tatiana Tolstaia)

_________________________

La Carusel Cărturești

__________________________

Cartea Olgăi Tokarczuk identifică tipologii umane, stereotipii, superstiții, demontându-le inedit, persuasiv, șarmant.

Ioana CISTELECAN

__________________________

Un personaj nemuritor: Poirot

Clasic

Copyright © optmotive.ro

Echipa