Cum ar fi la cafea cu Wong Kar-wai?

Era toamna lui 2007 când am văzut primul meu film de Wong Kar-wai: O iubire imposibilă / In the Mood for Love. Fiind studentă la Facultatea de Film, vedeam foarte multe filme asiatice ca obiect de studiu. Sunt puține momente în viață în care simți că timpul se dilată, apoi se oprește și tu te scufunzi în clipă. Așa a fost această experiență cinematografică pentru mine. Am văzut filmul dintr-o suflare. Apoi am vrut să îl revăd. Atunci. Pe loc. Apoi să îl mai văd o dată. Apoi să văd toate celelalte filmele ale regizorului, pentru a-l descoperi pe autorul din spatele acestui stil, care nu era nici asiatic, nici european, nici american, și asiatic, și european și american, și care picta cu muzică și cânta în diverse culori

.

În 2014, la Berlin, l-am întâlnit pe Christopher Doyle, directorul de imagine al filmului și colaboratorul principal al regizorului, care, la cei 62 de ani și 75 de filme în palmares, era un om căruia îi sclipeau ochii când trebuia să vorbească despre film și munca lui, și o făcea cu atât de multă căldură și pasiune încât te molipsea. Voiai să pui mâna pe o cameră de filmat în acel moment, pentru a vedea și tu lumea așa cum o vede el.

Mă gândeam atunci cât de adevărat e proverbul cine se aseamănă se adună. Și îmi imaginam discuțiile celor doi într-un atelier plin de culori, materiale și texturi, în care vorbeau trasând linii din creion pe niște schițe pe care doar ei le înțelegeau, creând scenariul împreună, din imagini, pe care și le întipăreau în minte. În astfel de întâlniri scenariul devine futil.

Și, ca orice învățăcel, îți dorești să te întâlnești cu autorii pe care îi ridici pe piedestal și vrei să îi asculți și să tâlcuiești fiecare cuvânt. Dar imaginându-mi o cafea cu Wong Kar-wai nu pot să văd cuvinte și nici să îmi formulez întrebări.

Întâlnirea ar fi un mix de culoare, sunete și lumini, în care aceste elemente s-ar confunda între ele. Cafeaua ar avea gustul culorii roșii, muzica în surdină s-ar auzi călduț, ploaia s-ar prelinge înainte și înapoi pe fereastra mare, lăsând lumina să fie filtrată și reflectată ca printr-un vitraliu, purtând în aer miros de petale de flori de cireș. Afară, oamenii se grăbesc încet și se feresc de picurii de ploaie cu precizia artelor marțiale, lăsând în urma lor dâre de amintiri și amprente de bătăi de inimă. Înăuntru, interiorul stilizat al cafenelei hrănește oamenii cu senzații și melancolie. Discuțiile de la mese sunt dublate de intimitățile pe care fiecare persoană le poartă cu sine, nu își spun povești, ci trăiesc experiențe. Aerul devine apăsător, iubirea se ascunde și singurătatea se aude, lumina de neon colorat înlocuiește timpul, care devine neconcludent și, pentru un moment, viața apare ca ceva ce putea fi, dar nu a fost să fie. Apoi totul revine la normal, un loc în care nimic nu se schimbă și în care, cu siguranță, mai este ceva ascuns după final. Plăcinta de afine a rămas neatinsă și eu îmi amitesc ce voiam să întreb: Mai doriți o cafea?

Gabriela SUCIU

Lector univ. dr. la Universitatea Națională de Teatru și Cinematografie "IL Caragiale", București, producător, distribuitor și analist de piață cinematografică, Gabriela este implicată în numeroase proiecte internaționale.

ScriitoriOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Cartea săptămânii

Povestirea Agrișul de A.P. Cehov.

Recomandată de Paul Negoescu (regizor)

Călin Teutișan, eminență a Literelor clujene

Liviu Szoke recomandă Lumi eterice (Tatiana Tolstaia)

_________________________

La Carusel Cărturești

__________________________

Cartea Olgăi Tokarczuk identifică tipologii umane, stereotipii, superstiții, demontându-le inedit, persuasiv, șarmant.

Ioana CISTELECAN

__________________________

Un personaj nemuritor: Poirot

Clasic

Copyright © optmotive.ro

Echipa