Culorile amintirilor noastre

Textul acesta ar fi trebuit să fie despre culorile unuia dintre cele mai vechi orașe europene – Plovdiv – și despre felul în care fiecare dintre straturile istoriei lui multimilenare i-a dăruit o altă nuanță, pentru a-și spune seducător povestea. Trăim însă, în aceste zile, într-o realitate care pare a condamna discursul la distincția austeră dintre alb și negru, important și lipsit de relevanță, contaminat și sănătos, responsabil și inconștient, așa încât o plimbare prin pădurea de culori a unui oraș (chiar dacă înnobilat, anul trecut, cu titlul de capitală culturală europeană) poate părea un moft, ba chiar o impietate.

Ce poți propune într-o rubrică de antropologie, atunci când drumurile și interacțiunile îți sunt refuzate? Cum să restitui acel sentiment de față către față cu prezentul (despre care scria Marc Augé, într-un volum dedicat meseriei de antropolog), de întâlnire care îl scoate pe celălalt din el însuși, pentru a se lăsa radiografiat și reconstruit din frânturi de sens topite din gesturi și comportamente, decupate din ritualuri și practici, dacă nu ai acces decât la terenuri virtuale, suprainfectate de virușii fricii și ai informațiilor trunchiate sau false?

Mi se va replica imediat că se (poate) face observație și în mediul online, că există o direcție consistentă a antropologiei, care s-a mutat, mai ales în Occident, pe rețelele de socializare și pe diverse platforme digitale, pentru a-și căuta acolo subiecții. Așa este, dar pentru mine cercetarea a rămas mai departe „dependentă” de bocanci și de rucsac, de timpul petrecut alături de oamenii unui loc, în cele mai diverse împrejurări ale vieții cotidiene și ale zilelor de sărbătoare, de poveștile ascultate în acea proximitate care încalcă (adesea flagrant) regulile impuse astăzi de spectrul contaminării.

Izolați (de bună voie sau de nevoie) în propriile case, pentru a nu îmbrăca pielea țapului ispășitor sau pentru a nu le oferi celorlalți imaginea străinului provocator de spaime, putem recurge la jocul propus de Xavier de Maistre acum mai bine de două secole, într-un volum întrucâtva experimental la acea dată (1794). O călătorie în jurul camerei noastre – în care am privi fiecare obiect, până atunci familiar, de parcă ar aparține unei stranii colecții dintr-un cabinet de curiozități, o redescoperire a lumii din interior cu ochii celui care vine din alt spațiu, guvernat de alte obișnuințe, – ar fi un fel de experiment antropologic prin care, în final, ne-am uita ceva mai atent la noi înșine.

David Le Breton a scris o carte despre tentația evadării din sine în lumea contemporană (Paris, Métailié, 2015), despre variatele forme ale dispariției din propria existență și despre fragilitatea acestui construct pe care-l plasăm în centrul disciplinelor socio-umane: identitatea.

Pariul acestor săptămâni de însingurare asumată sau impusă ar putea fi tocmai acela al întoarcerii în propria matcă, al adâncirii într-o interioritate prin cămările căreia nu prea mai avem vreme (uneori nici chef) de hălăduit, prinși între obligații profesionale, familiale, și răgazul îndelungat dăruit construcției brandului personal pe diverse canale de socializare (sau, pur și simplu, unor activități de gură-cască și de comentatori de serviciu în mediul online).

Câți dintre noi ne gândim, de pildă, să ținem un jurnal în aceste vremuri tulburi, care să funcționeze ca un martor nu doar pentru noi, ci și pentru cei ce vin după noi și vor căuta informații despre răstimpul în care COVID-19 răsturnase lumea cu susul în jos, așa cum noi privim, prin lentilele unor ochelari de distanță (reconfortantă!), înspre teroarea anilor marcați de epidemiile de ciumă sau de holeră? S-ar regăsi adolescenții de astăzi în strigătul din jurnalul Annei Frank – „Vreau să continui să trăiesc, chiar și după ce am murit.” (5 aprilie 1944) – și ar deschide laptopurile sau tabletele cu gândul că rândurile lor compun un fel de scrisoare către oamenii altor generații?

Adolescenta evreică, ascunsă împreună cu părinții, sora mai mare și alte câteva persoane, în anexa din imobilul de la numărul 263, de pe strada Prinsengracht din Amsterdam, și-a rescris jurnalul, după ce a ascultat o cuvântare a ministrului Gerrit Bolkenstein, ținută pe 28 martie 1944, la Radio Oranje, cu privire la valoarea documentară a mărturiilor despre suferințele îndurate de neerlandezi în timpul ocupației naziste. Conștiința importanței scrisului, a urmei pe care acesta o poate trasa, reconstruind un interval la care altfel nu am avea acces, este uimitoare în textul foarte tinerei diariste, inclus în prezent în registrul Memory of the World. Culorile amintirilor ei înveșmântează corpul unor realități care scapă printre degetele timpului.

Dacă jurnalul creează sentimentul unui discurs către noi înșine sau, eventual, înspre o presupusă posteritate, scrisoarea rămâne un semn al dialogului cu celălalt. Ascunși în burta chitului, pe care încercăm să o facem cât mai primitoare (pentru a îndura mai ușor recluziunea), resimțim dorința întâlnirii cu oamenii dragi. Hélène Cixous ne amintește că există un remediu vechi și sigur pentru această necesitate: „A iubi, a scrie, inseparabile. A scrie e un gest al iubirii. Gestul.” (La venue à l’écriture).

Bine că mi-am amintit de acest leac pentru dor: voi pune într-o scrisoare adresată unui prieten culorile orașului Plovdiv, prin cartierele căruia m-am plimbat la început de februarie, admirând încremenirea albă a amfiteatrului grec, în contrast cu nuanțele vii ale caselor din perioada Renașterii bulgare sau ale jucăușelor propuneri de artă stradală din zona Kapana. Simt că astfel se va risipi întunericul din pântecul balenei în care mă aflu, căci intuiesc că Turner avea dreptate atunci când afirma că „lumina este culoare, iar umbra, lipsa ei”.

Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, Cristina a publicat numeroase studii și cărți de profil, printre care „Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate” (2016), „Obiecte și urmele lor. Priviri istorice, povești antropologice” (2018, alături de Silvia Barutcieff). Nominalizare la Premiile „Observator cultural” pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016.

Scriitori și creatori de ficțiuneOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Cartea săptămânii

Povestirea Agrișul de A.P. Cehov.

Recomandată de Paul Negoescu (regizor)

Călin Teutișan, eminență a Literelor clujene

Liviu Szoke recomandă Lumi eterice (Tatiana Tolstaia)

_________________________

La Carusel Cărturești

__________________________

Cartea Olgăi Tokarczuk identifică tipologii umane, stereotipii, superstiții, demontându-le inedit, persuasiv, șarmant.

Ioana CISTELECAN

__________________________

Un personaj nemuritor: Poirot

Clasic

Copyright © optmotive.ro

Echipa