Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, Cristina a publicat numeroase studii și cărți de profil, printre care „Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate” (2016), „Obiecte și urmele lor. Priviri istorice, povești antropologice” (2018, alături de Silvia Barutcieff). Nominalizare la Premiile „Observator cultural” pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016.

Anul lui Iona

În ce se măsoară anii? Care e unitatea pe care o putem așeza în balanța cântarului pentru a-i face să devină convingători, importanți, memorabili? Odinioară, ei se-nveșmântau în culorile dinastiilor sau în lințoliul calamităților, arătând posterității fața ridată a unei molime sau rânjetul hidos al unui război.

Mi-am întrebat studenții ce etichetă s-ar potrivi anului 2020. Cel mai frecvent mi s-a răspuns – anul pandemiei. Alții au adăugat – anul măștii, al ...

Arta rememorării

Narațiunile sunt legate, prin însăși natura lor, de o anumită viziune asupra timpului. În unele cazuri, scriitorii aleg chiar să pună acut problema lui, lăsându-și personajele să își depene povestea în timp, dar oprindu-le în momente-cheie pentru a zăbovi meditativ asupra lui. Unele romane folosesc subtil tehnica analepselor și a prolepselor, altele suprapun temporalități pentru a crea senzația de fantastic sau de oniric.

Proza scurtă mizează, adesea, pe o secvență anume din curgerea timpului (de regulă, trecut sau prezent), construind micro-narațiunea în acea falie decupată din fluviul de particule ce se scurge prin nisiparniță. În _Viitorul ...

Urma se-ntinde îndărăt și-nainte

Am tot citit texte sau am ascultat dialoguri, în care cei care scriau sau povesteau despre anul 2020 aveau tendința de a-l privi ca pe un răstimp întunecat, închis în el însuși, ferecat între zidurile care ne-au ținut la distanță pe unii de ceilalți. Conștientă fiind că memoria este un proces de selecție, mi-am deschis jurnalul și-am început să răscolesc prin folderele cu fotografii care surprindeau săptămânile ce s-au scurs mai încet sau mai grăbit prin nisiparniță, pentru a recompune din frânturi chipul anului pe care ne pregătim să-l încheiem în câteva zile.

A fost unul diferit, ce-i drept, dar nu atât de mult încât să nu mă regăsesc în ...

Mister creștin

Când ați fost invitați ultima dată „să ștergeți praful de pe sărbătoarea Crăciunului”? Nu de prin casă, așa cum facem îndeobște în pragul sărbătorilor, ci de prin minte și inimă, cum ni se întâmplă mult mai rar.

Provocarea se ițește din omiliile transformate în meditații de părintele profesor Wilhelm Dancă, construite în jurul ideii de călătorie și de întâlnire. Ni se reamintește astfel că primul dintre pelerini este Dumnezeu, căci El a străbătut timpul și spațiul pentru a ne întâlni:

„Dacă ar fi să folosim o imagine pentru a-L ilustra pe Dumnezeu în Advent, ...

Spirala timpului

În holul de intrare al Muzeului Inocenței din Istanbul, scriitorul Orhan Pamuk a așezat o imagine a unei spirale a timpului, care unește, după modelul ideilor aristotelice, o suită de puncte ce simbolizează momentele indivizibile ale existenței. E ca și cum timpul ar fi un fluviu în continuă curgere, strecurându-se când și când prin deschizăturile unor baraje, menite să creeze senzația iluzorie a unor opriri.

Cele douăzeci de proze scurte din volumul Alexandrei Niculescu, Kyparissia, apărut recent în colecția Biblioteca de Proză Contemporană a Editurii Litera, oferă astfel de popasuri, reușind să convertească timpul în spațiu și să ni-l ...

Opt biserici din București

Călătorii străini care au poposit în București începând cu secolul al XVIII-lea și-au manifestat în repetate rânduri uimirea față de numărul mare de biserici, despre care unii spuneau că ar întrece zilele anului. În timp, unele au dispărut, altele și-au modificat înfățișarea, celor existente li s-au adăugat edificii noi, în stiluri arhitecturale diferite. Am ales să deschid poarta către opt dintre ele, înălțate în răstimpul ultimelor domnii pământene și de-a lungul veacului fanariot, zăbovind asupra câte unui detaliu, din care se hrănește memoria mea afectivă. ...

Ion Bogdan LEFTER despre doctorate (2)

Care e cel mai neobișnuit sau atipic subiect de cercetare al unei teze de doctorat pe care ați coordonat-o?

Am îndrumat multe teze cu subiecte interesante, unele foarte ingenioase, însă nici una cu totul „stranie” sau „atipică”. (Te rog să observi că folosesc verbul „a îndruma” pentru „conducerea științifică”, așa cum e ea definită legal; acum destui ani, hâtrul profesor Ștefan Cazimir, marele „caragialeolog”, mi-a atras atenția că un doctorand nu poate fi „coordonat”, căci termenul ar presupune ...

Ion Bogdan LEFTER

Domnule Profesor Ion Bogdan Lefter, sunteți de ani buni directorul Școlii Doctorale a Facultății de Litere. Cum ați caracteriza această instituție?

Îți răspund cu plăcere, dragă Cristina Bogdan, înțelegând perfect linia întrebărilor tale (le-am citit pe toate înainte de-a mă apuca de scris, asta fiind formula, nu a unei conversații „pe viu”!). Să ne „deconspirăm” din start: „stau de vorbă” o fostă studentă cu fostul său profesor, astăzi colegi la Facultatea de Litere a Universității din București. Tu ești acum prodecan, după ...

Biografie durabilă

Nu mi s-a întâmplat să citesc vreun text pus în pagină de Radu Paraschivescu și să nu-mi placă. Indiferent de subiect și de maniera în care era tratat – de la roman de dragoste cu fundal istoric, la proză scurtă, de la scrieri în care limba română era personajul principal (ce-i drept, mutilat în fel și chip de vorbitorii ei nativi), până la istorii ce reconstruiesc, în manieră ficțională, existența unui pictor capabil să toarne umbrele și luminile vieții simple în formele aparent încremenite ale scenelor biblice – tot ce am așezat sub ochi purtând semnătura lui Radu Paraschivescu m-a cucerit.

Se spune despre scriitori că au simțul limbii, că îi cunosc cotloanele și ...

Un călător de profesie

Cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, când ne-am intersectat pentru prima dată, părul negru cârlionțat îi flutura pe umeri și surâsul timid rar înflorea înspre râs. Între timp, obrazul s-a acoperit cu o barbă lungă, monahală, și doar privirea a rămas aceeași, ca un bisturiu ce sfredelește înlăuntrul tainei celui asupra căruia zăbovește.

Pe Constantin Cioc l-am întâlnit adesea prin muzee, uitând timpul în fața câte unui tablou, la vernisaje, ca un copil ascunzându-se de oamenii mari, pentru a se putea bucura în liniște de obiectele expuse, prin librării, hălăduind mereu cu o geantă de piele de umăr, urcând cu pas măsurat treptele bisericii Sfântul ...

Cheia bisericii?

Cercetarea de teren în România depinde nu doar de finanțările existente, de timpul pe care (nu) îl ai la dispoziție și, mai recent, de restricțiile impuse de guvernanți, în condițiile pandemiei provocate de virusul care a bulversat, de la începutul anului, întreaga lume. Foarte frecvent, cercetarea este condiționată, pe meleagurile noastre, de posibilitatea de a pătrunde în monumentul pe care vrei să-l analizezi (după ce l-ai cunoscut, de la distanță, din studiile de specialitate) și de disponibilitatea celor care dețin „miraculoasa” cheie a unei biserici, de a ți-o deschide sau nu.

Primăvara aceasta, date fiind condițiile de izolare la domiciliu, drumurile cu ...

Amintiri cu Gellu Naum

N-am avut, precum Walter Benjamin, o copilărie berlineză, la răscrucea secolelor XIX și XX. Primii ani din viață i-am petrecut în Bucureștiul deceniului al optulea al veacului trecut, în atmosfera gri a lumii comuniste, cu rații la mâncare, restricții la electricitate, gaze și apă caldă, cu nesfârșite cozi la alimente sau benzină, cu sârmă ghimpată înfășurată strâns în jurul cuvintelor, care ar fi putut numi realitatea situației în care ne aflam. Copil fiind, nu deslușeam însă prea bine toate aceste îngrădiri, nu resimțeam la fel de acut precum adulții din jurul meu dezastrul în care ne bălăceam, fără voie, zi după zi. Mai mult decât atât, aparțineam categoriei „privilegiaților” care aveau bunici la țară și puteau evada, măcar din când în când, dintre blocurile ...

Mort ai fost și te-am aflat

11 martie 2020. Ziua unui vernisaj neobișnuit, fără public, pentru o expoziție a cărei miză este să facă prezente umbrele luminoase ale unor absențe. Muzeul Icoanei și al Cărții Vechi din Alba Iulia, Museikon, găzduiește o dublă mărturisire de credință: a istoricului Marius Oprea, metamorfozat în artist plastic (deși nu se consideră astfel), pentru a crea „icoanele” celor omorâți de Securitate în timpul regimului comunist din România (mai ales în primii ani ai instaurării lui), și a victimelor care își află, în sfârșit, pacea, căpătând o voce și un chip în poveștile pe care le deapănă artefactele-martor al martiriului lor.

...

Dor de facultate

În eseul Ca un roman (Gallimard, 1992), Daniel Pennac construiește o întreagă teorie a lecturii, referindu-se la drepturile incontestabile ale cititorului. Printre acestea, câteva – de bun simț evident, dar trecute sub tăcere de preoții oficianți ai templelor culturii, – mi-au reținut atenția. Dreptul de a nu citi, acela de a sări pagini sau de a nu termina o carte, dreptul de a tăcea, adică de a nu fi obligat să-ți justifici lecturile ori să dai cuiva socoteală pentru ele.

Mutatis mutandis, drepturile acestea se pot aplica și sistemului de învățământ, iar cei care pășesc dincolo de un anumit prag (mai ales atunci când ...

Nevoia de a fi pomenit

De aproape două luni, predăm de la distanță, încăpățânându-ne să păstrăm un soi de apropiere, de intimitate, cu partenerii noștri de dialog, creată nu de pătrunderea, prin ecrane, în casele lor, ci de lecturile împărtășite, de discuțiile în care am schimbat păreri și ne-am contaminat (ce verb blamat în aceste zile!) de ideile și de emoțiile celorlalți.

Mulți dintre profesori le-au propus elevilor sau studenților cu care lucrează să țină un jurnal de pandemie, să păstreze urma acestui timp diferit. La rândul lor, dascălii au început (sau au continuat) să scrie în jurnal, din solidaritate cu cei din băncile virtuale sau pentru a simți că timpul nu curge fără rost, ci, ...

Cercul profesorilor dispăruți... în spatele ecranelor

Ancheta aceasta aduce laolaltă membri ai breslei risipiți prin diverse colțuri ale lumii, pe paliere felurite ale învățământului universitar și preuniversitar,dorindu-se a fi o însemnare pe marginea unei molime a timpului nostru.

Cum i-am făcut față? Rămâne de văzut și de povestit de cei care ne urmează. ...

Cercul profesorilor dispăruți... în spatele ecranelor

Vi-l mai amintiți pe profesorul de limba engleză, John Keating (interpretat cu mult har de Robin Williams), din filmul Cercul poeților dispăruți? Modul neobișnuit de a-și construi orele și de a interacționa cu elevii liceului Welton, felul lui de a le deschide mintea și inima către frumusețea poeziei și a lumii în general au stârnit, sunt convinsă, valuri de admirație și de reverie în rândul dascălilor.

Aflați constant în căutarea formulei potrivite pentru a-și păstra aproape învățăceii, profesorii sunt adesea niște făpturi mult mai vulnerabile decât reușesc să intuiască cei așezați în băncile din fața lor. Profesoratul nu este o ...

Ce fac profesorii în vremea pandemiei?

Există momente în viețile indivizilor sau în destinele colective, capabile să le reorienteze cursul, să le rescrie istoria. Răscruci de drum și de timp care dezvăluie schimbări mai mult sau mai puțin benefice în fizionomia și înțelegerea unor profesii. Cea de dascăl presupune, prin însăși natura ei, prezența, dialogul față către față, întâlnirea și schimbul de idei. De mai bine de o lună am pus între paranteze prezența în același spațiu cu studenții noștri și am învățat, ghidați de alții sau pe cont propriu, cum să devenim profesori în online, cum să mânuim platforme de comunicare la distanță. Ne-am transformat, de voie, de nevoie, în niște imagini pe ecranul unor computere, ca să nu ne pierdem de tot de cei care dau substanță meseriei noastre: învățăceii. ...

Cum e să fii profesor în vremea distanțării sociale?

Și a fost seară, și a fost dimineață. Ne-am trezit brusc din lumea reală în online. Sălile de seminar și amfiteatrele au rămas în urmă, ca un fel de paradis din care am fost alungați de „mușcătura” unei făpturi minuscule, invizibile pentru ochiul liber și cu denumire regală (sau de bere mexicană, cum vreți să considerați) – Corona(virus). Am căzut așadar prin văgăunile programului Moodle, am pășit mai timid sau mai sigur pe cărările așternute de Zoom sau de Google Meet înaintea noastră, ne-am rătăcit printre lianele comentariilor de pe grupurile de WhatsApp sau de Facebook, am descoperit Mentimeter și-am hălăduit jucăuș prin Kahoot.

...

Un tip eteric: tovarășu’ cu protocolu’

Se vorbește mult, aproape obsesiv, în această perioadă, despre boală, moarte, sfârșit. Așa că m-am hotărât să mă deplasez către celălalt capăt al firului și să scriu despre început. Și nu despre unul individual, ci despre unul colectiv, care a contribuit la apariția unor generații de profesioniști în domeniul comunicării și al relațiilor publice.

Acum câțiva ani, am devenit prodecan al Facultății de Litere și mi-am început mandatul cu cel mai firesc dintre gesturile posibile: luarea în posesie a spațiului în care urma să-mi petrec orele dedicate administrației. O cameră lunguiață, cu mese și scaune, tapetată cu dulapuri cu dosare, găzduia de multă ...

Culorile amintirilor noastre

Textul acesta ar fi trebuit să fie despre culorile unuia dintre cele mai vechi orașe europene – Plovdiv – și despre felul în care fiecare dintre straturile istoriei lui multimilenare i-a dăruit o altă nuanță, pentru a-și spune seducător povestea. Trăim însă, în aceste zile, într-o realitate care pare a condamna discursul la distincția austeră dintre alb și negru, important și lipsit de relevanță, contaminat și sănătos, responsabil și inconștient, așa încât o plimbare prin pădurea de culori a unui oraș (chiar dacă înnobilat, anul trecut, cu titlul de capitală culturală europeană) poate părea un moft, ba chiar o impietate.

...

Cuvinte călătoare

Cristina BOGDAN - Însemnări de antropolog. Opinii. - nr. 2 / 02 martie, 2020

Așterne-te drumului, / ca și iarba câmpului, / la suflarea vântului – suna ritmat versul cu iz popular al lui Vasile Alecsandri. În ce vocabule românești descoperim figura celui care se așterne drumului și în ce măsură ne conturează ele imaginea unui personaj dezirabil sau, dimpotrivă, de evitat?

Este evident că drumețul și călătorul – figuri neutre, a căror denumire se referă doar la spațiile parcurse (drum, respectiv, cale), – nu pot sta la aceeași masă cu hoinarul, vagabondul sau rătăcitorul, dar nici cu hagiul sau pelerinul.

...

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Imaginație epică, frază de maximă literaturitate, talent evident. Pavel NEDELCU m-a fermecat prin fabulația care crește epidemic, de la iun simplu detaliu la viața integrală a orașului, cuprinzând în cuvinte puține straturi existențiale diverse, nunațe emoționale incredibile, mini-episoade satirice. Adică scrie literatură, nu se oprește la a relata un fapt.

Doina RUȘTI

Cum am devenit câine de Vladimir Maiakovski; Ah, cât de multe pisici, cu Alexandru Malaicu, Scena Digitală, Sibiu.

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Vladimir Maiakovski - Singur în mulțime (poeme), traducere de Camelia Dinu, Ed Tracus Arte, 2021

Recomandată de Mihai ENE

Vești noi de la Dan Mircea Cipariu

CĂRȚI NOI

Un roman „istoric”, în sensul că a fost primul mare roman postdecembrist, Sonata pentru acordeon de Radu Aldulescu, după mulți ani, vede din nou lumina tiparului săptămâna aceasta, la Ed LITERA.

Primele exemplare sunt cu autograf.

Black Button, 2021

ORATIO IN SOLITUDINES

de

Enrique Javier Nogueras Valdivieso

Oh, sigurătate, doamna mea absolută

protectoare silnică

a zilelor mele, a nopților mele și a somnului meu,

singurătate a dorinței și a verii

Singurătate a dragostei și a urii,

singurătate pustie, a memoriei și a oboselii

(trad Eugen Barz)

LITERA, 2021

Ed Pandora M

VIAȚA Culturală

Florica Courriol căutând un verb potrivit

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro