OPTm
nr. 81

Cu cine plecăm la mare?

Cristina BOGDAN, Catrinel POPA, Diana NECHIT, Anca EFTENIE - Carte - nr. 76 / 9 august, 2021

Cristina BOGDAN

Înotând cu Kemal, într-o mare de cerneală

O să încep prin a spune un lucru, care o să mă facă antipatică în ochii celor mai mulți dintre cititorii acestor rânduri: nu-mi place vara la mare. Probabil pentru că port încă în amintirea epidermei arsurile alinate cu iaurt rece și neplăcerea de a străbate o plajă unde cearșafurile sunt atât de apropiate, încât ai sentimentul că ți-au intrat străini în casă și te privesc insistent. Născută în miezul iernii, îndur greu canicula, perioadele în care hainele ți se lipesc ca o pastă de trup și pari mereu murdar, năclăit. Singurul lucru care-mi diminuează senzația de disconfort la malul mării, în zilele în care până și gândurile sunt nădușite de căldură, este o baie lungă, departe de țărm, în care să simt cum mă însingurez de toate corpurile prăvălite în nisip.

Nici măcar personajelor din literatură nu le-aș da voie să se apropie prea mult de mine în timpul acestor evadări în largul mării, poate doar pe Kemal, nefericitul îndrăgostit din romanul Muzeul inocenței, l-aș accepta uneori în preajmă și-am înota umăr lângă umăr, la nesfârșit, până dincolo de Marea Neagră sau de Bosfor, până dincolo de ultima literă scrisă de Orhan Bey, cel căruia i-a încredințat povestea lui de dragoste și de moarte. Am înota pe spate, cu gesturi ample și capul pe jumătate cufundat în valuri, ca să uităm de suferința din stomac, de toate absențele care lasă urme și pecetluiesc povești.

Catrinel POPA

O vacanță cu Odradek

Sunt mai multe motive pentru care m-am hotărât să-l iau cu mine la mare pe Odradek vara asta. În primul rând pentru că va fi o încântare să-l strig pe plajă, iar numele lui (indiferent că o fi de origine slavă sau germană, totuna), să se audă printre valuri ca rostogolirea unei pietre pe pardoseala subacvatică. Sau a unei stele. Fiindcă, se știe, Odradek seamănă cu o stea (poate fi și una de mare, la urma urmelor, tatăl său nu oferă indicii clare în sensul ăsta). Seamănă și cu un mosor Odradek (un mosor de ață plat, în formă de stea, garnisit cu capete de ață rupte, colorate, încâlcite laolaltă), dar și cu o marionetă (de vreme ce poate să se țină drept cu ajutorul unor bastonașe minuscule, cum ar veni, pe două picioare). E văr de-al doilea cu Pinocchio (de aceea rămâne multă vreme mut, întocmai ca bucata de lemn care pare să fie), și frate de cruce cu Ismail (cel cu pepiniera de viezuri).

Un alt motiv pentru care am ales ca Odradek să mă însoțească e acela că vorbește puțin și râde cu măsură, un râs care seamănă cu foșnetul frunzelor căzute, „cum poți scoate când nu ai deloc plămâni”. În schimb, sunt convinsă că în apă se deplasează cu siguranța leului de mare și că, în plus, se poate dovedi – când vrea – un excelent profesor de înot (chiar dacă despre asta, tatăl care-i poartă de grijă nu suflă o vorbă). Mă gândesc că fiind extraordinar de mobil, neîndoielnic se va simți ca peștele în apă printre valuri. În plus, căpețelele de ață pe care le trage mereu după sine, vor funcționa foarte bine pe post de tentacule sau de înotătoare. Văzut de pe vapor, în zilele când marea e lină, va aduce cu o meduză adolescentă zugrăvită în culorile curcubeului.

Nu în ultimul rând m-am gândit și la binele lui: s-o fi săturat bietul Odradek să stea numai între patru pereți: când în pod, când pe scări, când pe coridoare sau prin hol. O schimbare, un pic de aer curat, face bine oricui. Cu atât mai mult unei ființe de lemn și de ață care dispare uneori cu lunile și – după cum mărturisește – în restul timpului are domiciliu incert. Chiar dacă va rămâne, la prima vedere, neschimbat după această călătorie, cu siguranță se va rostogoli – la întoarcere – cu ceva mai multă grație printre picioarele membrilor familiei, pe trepte, în jos. Și vor bănui cu toții – când va dispărea și altă dată cu săptămânile – că a mai dat o fugă până la mare, trăgându-și după el bastonașele de lemn și căpețelele de sfoară încâlcite.

Diana NECHIT

Promisiunea unei dimineți la plajă

Nici nu-mi dau seama când am adormit pe șezlongul din pânză decolorată de sarea trupurilor și de razele soarelui, destul de puternic în acest sfârșit de iulie. Judecând după răcoarea plăcută care-mi înfiora părul și ceafa cred că era dimineață. Eram învelită cu un prosop albastru cu dungi albe, cel mai posibil al unuia dintre petrecăreții care plecaseră deja de pe plajă. Geanta de plajă era răsturnată pe nisip, într-un talmeș-balmeș cochet: un tub de cremă de soare, câteva scoici sidefii, un ruj, cheile de la cameră, un spray de față și o sticlă de Evian pe jumătate plină. Lângă mine, mobilul descărcat și nicio urmă de încărcător... nu că mi-ar fi folosit la ceva. Plaja părea pustie. Bruma dimineții a îndulcit contururile colțuroase ale plajei de la Cabourg; la orizont nu se zărea niciun vapor, iar șirurile alb-albastre ale căbănuțelor de pe plajă puneau o barieră optică între mine și vilele elegante de pe faleză. Pe o stâncă, undeva în dreptul privirii mele, o colonie de pescăruși batjocoritori și gălăgioși brăzdau liniștea. Unul dintre ei, mai curajos, se apropia țopăind de șezlongul meu, atras pesemne de mirosul dulceag al câtorva coji și resturi de fructe care ieșeau dintr-o pungă de plastic aruncată la câțiva pași de mine. Nici măcar nu o zărisem până acum. Cu cât mă dezmeticeam mai tare, liniștea aparentă începea să fie una dinamică, sunete și mișcări îmi invadau retina și auzul, iar amintirile confuze ale nopții trecute bubuiau în mintea mea încă încețoșată. M-am ridicat într-un cot și am încercat să fixez cu privirea un perimetru mult mai mare, să-mi dau seama câți pași mi-ar trebui ca să mă îndrept spre mare sau spre faleză și după aceea spre vila cu nume de floare „Hortense”, unde închiriasem o cameră cu tapet și lavoar de porțelan. Să fac un duș, deja începeam să mă transform într-o meduză cu gust de sare și cremă de protecție, costumul de baie se uscase cu pete vineții, iar prosopul zăcea mototolit ca o anemonă uriașă, la vreo doi pași de mine. Ar trebui să beau o cafea. Câteva contracții la nivelul abdomenului mi-au reactivat un gust amar, cu tentă de rom și mentă sălbatică. Apa se răcise peste noapte și mi-am clătit de câteva ori gura, după ce mi-am aruncat câțiva stropi pe ochi și pe față. Nici nu vreau să știu cum arătam la ora asta a dimineții. Dacă reușeam să plec la timp de pe plajă și mai ales să-mi aduc aminte de ce am rămas acolo peste noapte... Hai, încă un pic și te ridici în picioare. Deodată, înainte chiar ca privirea mea să înregistreze vreo urmă de mișcare, am simțit, la stânga mea, evidența unei prezențe umane. Era o siluetă, silueta unui bărbat care citește, chiar în al treilea șezlong de pe primul șir, cel chiar de lângă mare, acolo unde se retrăgea apa mării lăsând în urma ei, pe nisip, elegantele pliseuri ale valurilor. Curiozitatea s-a dovedit mai puternică decât teama și m-am ridicat în picioare ca să disting mai bine: chiar era un bărbat, părea destul de tânăr, cu o siluetă zveltă, longilină, cel puțin așa părea de la distanța de la care îl priveam. Era ceva foarte ciudat la el și mi-am dat seama, după câteva momente, că era vorba despre îmbrăcămintea lui. Părea că poartă un fel de costum de epocă, aidoma unui personaj de teatru, din comediile bulevardiere, avea pantaloni bleumarin cu dungi fine albe și pantofi lucioși. Deși bine ascuns de spătarul șezlongului, îi puteam zări foarte bine mânecile unui sacou bleumarin și mai ales părul, ușor roșcat, ascuns de o pălărie de pai, un fel de canotieră, după moda vilegiaturiștilor de la începutul secolului XX. Dintr-odată, propria mea situație nu mi s-a mai părut ciudată și am decis să mă apropii de misteriosul personaj cu care împărțeam nu doar dimineața, dar și bucata mea de plajă normandă, cerul răsăritului și ciondăneala pescărușilor. Am luat prosopul de pe jos și mi-am încropit un fel de pareo, să nu mă prezint chiar în costum de baie, am făcut un arc de 180 de grade și am ajuns în fața necunoscutului cel misterios. Părea cufundat în lectură, iar asta îi făcea mare plăcere, pentru că avea pe tot chipul unul dintre cele mai fermecătoare surâsuri pe care le-am văzut la un bărbat. Nu părea că m-a observat și am început să mă simt din ce în ce mai prost în prosopul meu de plajă, cu părul vâlvoi și în picioarele goale. Oare unde mi-oi fi pus șlapii? Am tușit de câteva ori și am continuat să-l privesc așteptând să mă remarce. Sau mai bine plec, cred că agitația mea l-a smuls din lectură, iar în următoarea secundă eram privită de cea mai verde pereche de ochi pe care am văzut-o. Nu numai părul îl avea roșcat, dar și mustața, tunsă impecabil, avea câteva fire din această culoare, destul de neașteptată. Am început să mă fâstâcesc în cel mai oribil mod și, în timp ce rămâneam fără salivă, am îngăimat un Monsieur, excusez-moi... Era la fel de elegant și de distins, iar faptul că era pe o plajă nu-i știrbea cu nimic distincția naturală. Îmi părea foarte familiar și încercam să revizuiesc toți actorii din cinema-ul francez pe care îi știam. Poate aveau filmări și instinctiv am început să caut din priviri un car de filmări, o cameră de filmat, ceva, orice. Deja, eram penibilă, bărbatul mă privea în continuare, cu o politețe amuzată, așteptând să continui... Monsieur... a fost tot ce mi-a mai ieșit pe gură. Și-a lăsat cartea pe marginea șezlongului și s-a ridicat în picioare, era mult mai înalt decât mă așteptam. Nu puteam să-mi scot din minte dezordinea vestimentației mele și eram pe punctul să izbucnesc în lacrimi. S-a aplecat ceremonios și cu cel mai firesc aer din lume, mi-a luat mâna și a pecetluit-o cu cel mai seducător baise-main cu putință. Am simți că leșin și cu mâna liberă mi-am înșfăcat zdravăn prosopul care abia se mai ținea pe mine. Și-a ridicat ochii spre mine, a dat din cap dojenitor și mi-a spus, într-o franceză impecabilă, demnă de Academie: Bonjour, ma très chere Odette, mais quelle surprise! Până să apuc să-i spun că nu mă cheamă Odette și că mă confundă în modul cel mai clar, mi-a oferit brațul și mi-a spus pe un ton confidențial că nu este supărat pe mine și că poate înțelege les tourments de l’âme féminin. S-a uitat la ceas și, la fel de neașteptat, mi-a spus că trebuie să mă părăsească pentru une question qui ne peut pas attendre, că nu e supărat pe mine și că ne vedem la cină la Mme de Verdurin la Villa Hortense. Dar acolo stau eu, am găsit locația pe Booking, nu cred însă că pe proprietara vilei o cheamă Mme de Verdurin și nici măcar nu o cunosc, am vorbit doar prin emailuri, iar cheia o am de la administratoarea clădirii, o marocană Nouriya. Evident că m-am bâlbâit îngrozitor și, după aerul lui amuzat și ușor condescendent, cred că nu mi-a acordat mare atenție. Ma pauvre Odette, mais vous n’avez pas du tout bonne mine... il faut vous reposer, ma pauvre amie... A ce soir! Je vous embrasse, ma très chere Odette... Mi-a făcut o nouă plecăciune, ca și cum am fi într-un salon parizian, nicidecum pe o plajă din Normandia și a plecat fredonând ușor. Am rămas singură și contrariată încercând să înțeleg ceva în timp ce-mi adunam lucrurile căzute de prin geanta de plajă. Brusc, mi-am adus aminte că și-a uitat cartea și m-am gândit să profit de acest lucru pentru a afla mai multe despre fermecătorul domn în costum: Monsieur, monsieur, votre livre! Monsieur... Dar nu mai era nici urmă de domn în costum și nici măcar urma pașilor săi pe nisip. Okay, cred că m-a bătut rău soarele în cap. Într-un ultim impuls, îmi arunc privirea peste cartea de pe șezlong, o ridic și citesc titlul și autorul: Un amour de Swann, Marcel Proust, cartea pe care o luasem de pe raftul bibliotecii din salonul în care serveam micul dejun, de la Villa Hortense și din care nu citisem decât câteva rânduri...

Anca EFTENIE

Cu gașca la mare

Mi-e greu să aleg un singur personaj cu care aș pleca la mare, cred că aș face o gașcă, așa, ca-n Arghezi, ca-n Barbu, ca-n copilărie.

Mai întâi, aș alege-o pe Olguța din La Medeleni, de Ionel Teodoreanu, pentru că îmi aduce aminte de începuturi, de Potemkin și Kami-Mura, de adevăruri sufletești, de curajul sălbatic și încăpățânarea tăioasă cu care ar trebui să luptăm pentru idealurile noastre, așa, în joacă și egoist, indiferent de ceilalți. Mi-e dor să fiu neînfricată și să am codițe înspicate; cred că ar trebui să reînvăț și, mai apoi ce m-aș mai juca de-a v-ați ascunselea chiar și pe malul mării!

Seara, mi-ar plăcea să merg la petreceri cu Holly Golightly a lui Truman Capote. Cred că nu ne-am suporta deloc însă, suntem prea asemănătoare. Ne-am evita sistematic și cu stil. În secret, totuși, mi-ar plăcea să am spiritul ei de aventură. Cum aș pluti prin sala de vals în rochie lungă, neagră, extravagantă, neapărat asortată cu perle. Cum m-aș strecura printre oameni ca o nălucă, cum m-aș depărta de nadele lor sufocante și m-aș opri, pe un balcon somptuos, ca să admir luna și să ascult valurile agitate. În fond, cred că libertatea e cel mai îmbucurător atribut al spiritului. Acel fac ce vreau nu-mi pasă de consecințe. În drum spre casă, aș explora răsăritul cu un pisoi roșcovan, răsfățat și capricios pândind, din unghiuri întunecoase, depărtările în urma mea. Ce gust nemaipomenit ar avea gogoșile cu multă glazură și cafeaua espresso în fața unei vitrine turcoaz, așezate pe malul mării, peste stânci lovite de valuri!

Ne-am duce departe, undeva la linia orizontului, unde marea se întâlnește cu cerul și epavele își ridică sufletele în aer. Trebuie să aibă și ea, întinderea asta infinită de apă, fantomele ei, poveștile ei, istoriile ei. Tare mi-ar plăcea să le ascult murmurul, să le înțeleg menirea...

Nu numai marea, ci și eu am fantomele mele, iar de unele îmi este tare, tare dor…

Cristina BOGDAN, Catrinel POPA, Diana NECHIT, Anca EFTENIE

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Ohara Donovetsky scrie fluid, ca și cum ar povesti cuiva pe îndelete, fără grabă, față către față. Textele ei curg și se înlănțuie, istoriile se deschid unele dintr-altele, dar cel mai frecvent înfloresc dintr-un simplu cuvânt, căci autoarea lor este mereu în căutare de vocabule și de sensuri mai puțin cunoscute. Mizează nu doar pe sonoritățile expresiilor folosite (recent i-a apărut, la Editura Corint, un volum intitulat Vorbe la purtător în izmene pe călător), ci și pe efectele sinestezice ale imaginilor pe care ni le așterne sub priviri. Rândurile pot fi astfel citite, gustate, amușinate, căci textul nu se zăvorăște între filele cărții, ci se deschide către viața care l-a zămislit.

Cristina BOGDAN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Peter PAN, 2021

Recomandată de Doina Ruști

 

Scriitori la plajă

 

CĂRȚI de august

Arthur, 2021

Cărți recomandate de Cristina Bogdan

Catrinel Popa despre Nicolae Filimon

ART, 2019, plus cadou

Un caz de transmigrație: o femeie se trezești în corpul ei de adolescentă, la acel moment al vieții, care trebuie schimbat.

Amazon

Corint, 2021

Prezența ei stârnește obsesii...

Jojo Moyes este și autoarea romanului Ultima scrisoare de dragoste , ecranizat recent - vezi pe Netflix

 

Tracus Arte, 2021

Școli reparate de Asociația BookLand

Copyright © optmotive.ro