63 / 10 mai, 2021

Diana NECHIT

Lector universitar la Departamentul de Artă Teatrală, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Diana este doctor în literatură franceză cu o teză despre teatrul lui Bernard-Marie Koltès. Scrie cronici și studii despre literatura dramatică, teatru și film. A tradus literatură franceză contemporană, în special, teatru.

Eco-thriller-ul: un sub-gen nedreptățit!?

În ultimii ani, fie ca un impuls necontrolat de răzvrătire la o realitate mult prea oprimantă și ale cărei consecințe sunt din ce în ce mai invazive, fie ca o stare de fapt imposibil de evitat ce ține de o anumită predilecție a „pieței” internaționale cinematografice de a produce, regiza și distribui așa numitele „filme catastrofice”, sau „eco-thriller-ele” cum am văzut că mai sunt numite în literatura de specialitate, am avut un anume penchant pentru acest gen de filme. Tendința generală este să le vedem pe ascuns, ca și cum am face un lucru rușinos, sau să nu vorbim absolut deloc despre ele în cercul de cinefili în care ne învârtim. La o reflecție mai onestă, aș spune totuși că acest sub-gen, slab aspectat estetic și sub-categorisit pe axa valorică, este cât se poate de prezent pe ecranele noastre. Aș putea afirma chiar, sperând că nu voi șoca prea tare, că a lansat și câteva capodopere în anii ’70, mai ales, dar și de atunci încoace. Orice încercare de definire estetică a acestui gen cinematografic pornește, inevitabil, de la circumscrierea lui într-un imaginar supranatural al catastrofei, dar și din prisma realismului. În acest al doilea caz, problematica mediului înconjurător apare în centrul unei intrigi politice, în care jocurile de influență și de supremație politică pun în pericol ecosistemul. Regăsim aici atmosfera paranoică și crepusculară a cinemaului anilor ‘70, o epocă în care comploturile reale (Toți oamenii președintelui de Alan J. Pakula, 1976) sau fanteziste (Cele trei zile ale Condorului de Sidney Pollack, 1975) hrăneau imaginarul și conștiința politică a Statelor Unite ale Americii. Alan J. Pakula este chiar unul dintre marii autori ai genului, în 1993 acesta regizând un eco-thriller juridic cu foarte mare impact public, Afacerea Pelican, o adaptare după un roman la modă de John Grisham. De-a lungul anilor 2010, paradigma scandalului ecologic instrumentalizat în umbra puterii este atât de bine însușită de către opinia publică, încât tot mai multe producții de gen se interesează mai degrabă de cei situați de partea cealaltă a baricadei: aceste noi producții sunt interesate de îndoielile și de dilemele morale ale activiștilor ecologici care nu mai au decât terorismul ca instrument de acțiune. Pe această temă, avem filmul Night Moves / Manevre nocturne (Kelly Reichard, 2013) și terifiantul The East, tradus în limba română, Organizația East (Zal Batmanglij, 2013), filme în care apar ecologiști radicali surprinși în adevărate tragedii ideologice, în inima cărora hybrisul violenței este consecința disperării și neputinței oamenilor de a se ridica împotriva dezastrelor ambientale.

Cu siguranță, categoria cea mai marcantă este cea a filmelor care-l confruntă pe spectator cu iminența catastrofelor de mediu, cum este cazul filmului No Blade of Grass (Cornel Wilde, 1970), adaptare după romanul lui John Christopher, Moartea lui Grass. Scenariul catastrofic netezește calea unor producții în care catastrofa este noua identitate vizuală. Fără a fi intenționat premonitorii, aceste scenarii se încadrează foarte bine pe linia unui „cum ar fi dacă” profetic: un virus atacă plantele și provoacă foamete și haos. Eroul, însoțit de familia sa și de prieteni, fuge din Londra și se adăpostește într-o fermă izolată; filmul este un road movie, un survival epic și ecologic, o operă violentă și pesimistă care anunță cu o acuitate înfricoșătoare problemele prezentului nostru. Mult mai urban, dar la fel de terifiant, Soylent Green (1973) de Richard Fleischer, tradus în limba română cu titlul Hrana verde, are ca punct de plecare romanul Make Room! Make Room! din 1966 de Harry Harrison. Filmul este o distopie ecologică situată în 2022. Oamenii au epuizat deja toate resursele naturale și doar „soarele verde”, un fel de pastilă, mai reușea să hrănească o populație înfometată care nu știa cum să creeze asemenea alimente. Fauna și flora au dispărut, temperatura era deja sufocantă, iar suprapopularea atingea cote neverosimile. Omniprezentă și opresivă, poliția trebuia să asigure ordinea. Însoțit de un prieten fidel, eroul, un polițist, va descoperi cu prețul vieții sale, înfricoșătoarea realitate a acestei societăți inumane. Genericul filmului redă istoria secolului XX și explică cum umanitatea a ajuns în acest punct. Care este punctul forte al acestui film? Recursul total la imagini de arhivă și la fotografii din actualitate și niciun compromis acordat ficțiunii: ororile realității sunt suficiente pentru a concura cu orice scenariu ficțional.

Tot în această zonă a filmelor „culte” se situează și Silent Running (Douglas Trumbull, 1972). De data aceasta viitorul la care se face referire este unul și mai îndepărtat: pământul și-a epuizat total resursele naturale și vegetația a dispărut aproape în întregime. În nave spațiale imense sunt cultivate păduri și plante. Eroul este de data aceasta un botanist, Freeman, care întreține cu multă pasiune această ultimă oază de verde, până când, într-o zi, din rațiuni economice li se dă ordinul să distrugă aceste sere și să aducă navele înapoi pe pământ. În acest moment, pentru Freeman începe o luptă aprigă cu ceilalți membri ai echipajului, în scopul de a salva acest ultim eșantion din Mama Natură. Rareori un space opera a mai fost atât de „verde” și, de puține ori, vreun film a mai cultivat cu atâta grijă, chiar și într-o epocă aflată în plină derivă, sensul libertății la oameni: omul liber este acela care încearcă să se piardă cu totul în necesitatea naturii însăși, chiar dacă pentru asta trebuie să devină un criminal, un om situat în afara legii, în afara lumii omologate. Sensul profund al filmului rezidă tocmai în această idee a răzvrătirii civile în scopul de a prezerva echilibrul cosmic.

Poate cele mai impresionante filme din această categorie sunt filmele care se ancorează în prezent pentru a-l putea proiecta într-o atmosferă fantastică angoasantă. În această linie, Australia pare să dețină supremația: cu mijloace minimale, dar cu efecte maxime, The Last Wave (1977), de Peter Weir, ne conduce în visele premonitorii ale unui avocat, David Burton, în care crimele, ritualurile aborigene și profețiile apocaliptice devin o frescă hipnotică a dezastrului viitor. Tot din aceeași zonă geografică ne vine și filmul Long Weekend (1978), de Colin Eggleston, un film cu accente horror, dar și cu un puternic substrat de satiră socială, crudă și abrazivă. Un cuplu aflat în plină criză profită de weekend pentru a încerca să se reconcilieze. Unde? În plină natură sălbatică! Dar nu vor reuși decât să se îndepărteze și mai mult unul de celălalt, dar și de ambientul lor. În loc să încerce să-i regăsească valorile și binefacerile, ei nu fac altceva decât să-l murdărească, să-l pângărească și să-l provoace cu disprețul și inconștiența lor. Filmul respectă mecanica suspansului proprie thriller-ului, fiecare secvență nefiind altceva decât o „eroare” ecologică, care-i condamnă să se supună „răzbunării” mediului înconjurător. În acest sens, putem afirma că filmul este un slasher movie, în care ucigașul nu mai are nevoie de mască: este însăși natura, totală și abstractă, nemiloasă și proteică, cea care-i urmărește pe propriii ei ucigași. Victima devine astfel călău, iar vinovații trebuie să plătească: păsări de pradă, insecte, rozătoare, vegetația, totul se aliază împotriva acestor rebuturi ale lumii moderne. Nu aș putea încheia această enumerare aleatorie a unor filme „culte” ale anilor ‘70-‘90, fără să mă refer la oniricul și atât de absurdul film al lui Kurosawa din 1999, Charisma. Filmul prezintă povestea unui detectiv ruinat care se confruntă cu o comunitate organizată în jurul unui copac misterios și relevă neliniști majore despre mutațiile suferite de o lume aflată la amurgul unui secol mortificat.

Mult mai recentul film independent, Strange Nature (2018), de Jim Ojala, este dovada vie că eco-thriller-ul are încă un viitor, cinematografic cel puțin!

...

The Climbers. Lungul drum al grăunței spre lumină

Avertisment : Ceea ce urmează să citiți, dragi cititori, nu are pretenția să fie o cronică de spectacol, nici o analiză obiectivă, pe puncte și nivele de semnificații, ci este mai degrabă o încercare de sinteză, un puzzle afectiv, care trasează destinul artistic a 12 tineri frumoși / furioși ajunși în acel punct culminant al pregătirii în ale actoriei, a spectacolului de licență, The Climbers, spectacol construit după textul The Mountainbikers de Volkers Schmidt, autor, regizor și actor austriac contemporan.

Pre(text) : Studenți și profesori caută piesă pentru spectacol de licență: 12 studenți și căutările lor dramaturgice pentru descoperirea textului perfect, a relațiilor și situațiilor care să-i pună cel mai bine în valoare, a subtilităților psihologice care să le permită rezolvări scenice dintre cele mai fine, reglaje nuanțate și provocatoare! După căutări febrile, au găsit textul dramaturgului austriac, text care propune un material dramatic extraordinar de bogat, cu dialoguri nuanțate, cu tensiuni și pulsații paroxistice, pe alocuri, dar și cu glisări între registrul tragic și cel comic, cu șase personaje surprinse într-un huis-clos psihologic și emoțional. 6, nu 12? Și uite așa se naște ideea unei duble distribuții.

Și iată că tot așa s-a născut și ideea acestui text, al meu, despre ei, despre o parte din drumul lor, la început cu întrebări prestabilite, cu un scenariu strict, abandonat după primele întrebări... Ar fi prea monoton, ar fi prea sec să nu las să transpară măcar în dezordinea aparentă a scrisului, câte ceva din bucuria lor, din entuziasmul și emoția cu care încercau să-mi explice cum a fost, cum au lucrat și, mai ales, cât de mult s-au bucurat că s-au întors în sala lor, pe scena studioului lor, după aproape un an de online: „... după ce a venit carantina și după ce am muncit foarte mult în online, fiecare în casa lui, uniți doar prin niște camere, în momentul în care ne-am întors la facultate și am lucrat practic, a fost foarte diferit. Se muncea altfel. Se înțelegea totul altfel. A fost un moment în care am spus Casă, dulce casă! După ce a fost perioada asta îngrozitoare în care am stat doar în fața ecranelor, iar motoarele se turau în gol, intrând în contact cu alții, personajele au prins o altă nuanță. Simțeam altfel. Pot să spun că Thomas, personajul meu, de acasă, cu toate desenele lui, are cumva același schelet ca Thomas-ul de pe scenă, dar sunt, totuși, diferiți. Deși Thomas-ul de acasă era deja o imagine, acesta e mult mai viu”.

Locație : Nu mi-am imaginat niciodată ca aș putea vorbi cu ei în altă parte decât în sala lor de curs, printre obiectele lor de recuzită, în subsolul Facultății de Litere și Arte. În continuarea acestui spațiu, studioul de spectacole CAVAS, un spațiu gol, cu pereți negri, o scenografie minimalistă, dar suficient de puternică încât să creeze imagini puternice atât actorilor, cât și celor care îi priveau: „Inițial, voiam ca scenografia să fie grădina în care să apară un mormânt acoperit cu flori, care să facă trimitere la Florian, copilul mort. Voiam să le creez imagini interioare prin scenografie. La început, voiam să creez un strat cu flori pe toată grădina. Din motive tehnice, nu am putut face asta. În momentul în care ei au o idee bună sau le merge imaginația, chiar dacă pe moment mi se pare că poate e prea evident, prea servit, se găsesc soluții, care, venind din ei, sunt vii.” (Ofelia Popii)

Actanți (suspecții de serviciu) : Vinovat principal, Ofelia! Cine? Ofelia Popii, da, chiar ea, actrița nepereche a Naționalului sibian, în cea mai proaspătă, mai temerară și mai plină de dăruire ipostază: profesor, pedagog și realizator de spectacol! Alături, Cristina și Mala (Cristina Blaga-Tomuș și Alexandru Malaicu), tinerii asistenți la clasa de Actorie anul III, vinovați cu circumstanțe atenuante și complici ai Grupului celor 12: Oana Brânzan, Adelina Hoban, Monica Vîlcu, Antonia Dobocan, Gabriel Muncuș, Radu Paraschivescu, Iona Antal, Patricia Buraga, Mădălin Lazăr, Iuli Buzuloiu, Radu Popescu, Andrei Văleanu. Personajele lor sunt prinse în meandrele unor conflicte care rescriu o tragedie antică a timpurilor moderne: tineri dinamici și frumoși ai marilor orașe, bine conturați profesional și material surprinși în relații conjuncturale, încărcate de erotism, de pasiune, dar vide de sentiment, adolescenți în proces de maturitate forțată, surprinși în relații iluzorii, disfuncționale, femei și bărbați triști, nefericiți, în plin middle age crisis, copii părăsiți de părinți, părinți cu copii dispăruți prea devreme, moarte, goluri care nu mai pot fi umplute, un amalgam de relații umane, o minge ridicată la un fileu foarte înalt pentru cei 12: „Un text care face legătura dintre prezent și tragedii. E o temă foarte bună asta. Trăim exact aceleași drame profunde, aceleași tragedii, ne punem aceeași problemă a predestinării. Nu înțelegi de ce ți se întâmplă o nenorocire...” (Ofelia Popii)

...

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Ciprian Popescu, ca mulți scriitori contemporani, nu trăiește din scris sau dintr-o profesie care să aibă de-a face cu scrisul. Trilingv perfect, Popescu a ales să scrie în română chiar dacă din 2007 locuiește la Montreal în Canada. A debutat cu volumul Mile End, publicat în 2016 la Casa de Editură Max Blecher. Deși autorul a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru acest volum, acesta este mai degrabă un jurnal al celor 77 de zile din viața unui emigrant pentru care momentele de frustrare se exprimă în proză, nostalgia cu gust amar devine poezie cu vers alb, iar rutina cotidiană se concentrează în scurte poeme în proză.

Ileana MARIN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Doina Ruști, Mihai Ene & Cătălin Ghiță

​LITERA

CĂRȚI NOI

„Un volum intens, de poezie adevărată."

Cosmin Perța

Un fragment aici

cdpl

O monografie ca un roman: viața lui Marquez

LITERA

Vremea

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Tracus Arte

Pandora M

O coincidență stranie, o întâlnire neașteptată. Daisy primește e-mail-urile destinate unei femei cu nume similar, iar de aici până în miezul misterului nu mai e mult.

Târgul de Carte ElefantFest

Humanitas

SCRIITORI

în viața privată

Radu Aldulescu

la mare, de 1 Mai 2021

Copyright © optmotive.ro