Acolo unde nu ningea niciodată

De fiecare dată când se apropie sezonul friguros, o parte din mine se ascunde în trupul și inima Africii primilor mei ani. Prea puține date și imagini au mai rămas intacte. Unele s-au dus de tot, altele sunt alterate de timp, diluate de filtrele vieții de după. Doar senzații, fulgurații de imagini, zgomote, mirosuri...

Africa e o stare,

o pulsație sălbatică de o frumusețe carnală,

de floare roșie,

de fluture nocturn,

din catifea și aur asemenea celor

pe care, în inocența crudă a copilului alb,

îi prindeam cu plasa pentru insectarele mele de petit maître blanc.

Fragile urme de aripi, culori fanate, șterse de trecerea anilor, casante și în final praf, pulbere roșie, africană.

*

Privesc peste umăr și văd cum aleargă spre mine o fetiță cu fustă roșie.

Călcâiele ei mici împrăștie curcubeie de pietriș în urma ei.

Un alai de fluturi cu burți de catifea verde îi deschid calea.

Aleargă până se pierde în vălătuci de praf,

în vârtejuri de vânt cald,

dinspre Valea elefanților.

*

Frumusețe furată, transmutată pe un pământ rece si septic, în sertare întunecoase, alături de săpun Lux și ambalaje lucitoare de ciocolată. Curiozități, artefacte ale unui timp și ale unui loc străpuns

de ramurile abanoșilor

și șoaptele fluviului Congo,

și tam-tamul monoton,

și poveștile la umbra fromagerului

și a baobabului mistic

și peste toate praful roșu cu miros de bougainvillee și agave

Un țipăt scurt și capul antilopei se frânge moale.

Țineam ochii strânși ca să alung imaginile hranei de zi cu zi.

Printre gene îmi treceau sclipirile focului unde se prăjea carnea pentru ospăț. Trupuri negre, frumos împodobite cu pene și brățări grele se decupau în ritmica dansului. Adormeam târziu în umbra moustiquair-ului.

În palma dreaptă mi se cuibărise o șopârlă transparentă prin care zăream venele roșiatice ale zorilor.

*

Cât era ziua de lungă, băteam maidanul alături de alți copii, siluete negre și longiline ce-mi pronunțau mereu stâlcit numele

Dzjiana.

Praful greu și fierbinte le albea palmele și tălpile.

Acum arăt ca tine

îmi spunea lipindu-și mână negricioasă și subțire de a mea. Cu ei am învățat să contemplu, să stau nemișcată, la pândă pe malul fluviului, să privesc cum curg șlepurile cu marfă, pirogile nervoase și crocodilii leneși.

Ei știau toate poveștile fluviului. Îmi povesteau despre pirogi întregi care s-au răsturnat, înghițite, à jamais, de apele tulburi. Dacă deranjai din greșeală un banc de hipopotami adormiți, erai gata, nu te mai salva nimeni.

Acum foarte mulți ani, în regatul Bambara, o femeie bătrână avea un taur gras și frumos pe care-l îndrăgea tare și nu voia să se separe de el. Dar foametea a lovit satul, iar șeful satului i-a cerut regelui permisiunea să fure taurul femeii și să salveze satul de la moarte. Sătenii au încercat să-l sacrifice, dar niciun cuțit nu putea străpunge pielea aspră a taurului. Atunci regele i-a cerut femeii să-l sacrifice ea însăși. Îndurerată, femeia a acceptat, dar cu o condiție: să-i dea ei toată grăsimea taurului. Regele s-a învoit și i-a dat femeii o ulcică cu grăsimea taurului. Noaptea, grăsimea se topea, curgea afară din ulcică și se transforma într-o prea frumoasă fată care începu să deretice și să măture curtea modestei cocioabe. Dar la ivirea primelor luciri ale zorilor, fata intra cuminte în ulcică și se transforma la loc în untură. Tare mult s-a mai minunat bătrâna de așa magie și în noaptea următoare a stat la pândă la ușa bucătăriei. Fata s-a întrupat din nou, iar bătrânica s-a legat tare de tot de tânăra fata. S-a tot gândit ce să facă și a început să acopere găurile prin care pătrundea lumina soarelui ca fata să nu mai fie nevoită să intre în ulcică. Dar vestea frumuseții ei s-a dus în tot satul și a ajuns până la rege care a venit să vadă cu ochii lui scornelile pe care i le spuneau supușii. Pe loc s-a îndrăgostit de fată și i-a cerut bătrânei să i-o dea de soață. A treia soață. Bătrâna s-a învoit, dar cu o condiție, ca nicicând fata să nu vadă lumina soarelui. Regele nu a pus nicio întrebare și mai bine de trei luni a trăit fericit alături de tânăra sa soață. Dar până într-o zi când a trebuit să pornească într-o călătorie. Celelalte două neveste, invidioase pe frumusețea ei și geloase pe iubirea care i-o arăta regele au târât-o afară din casă, în plină zi, iar fata a început să se topească, să curgă pe sub poartă, prin văi și uite așa s-a născut fluviul. La întoarcerea sa din călătorie, regele, nebun de durere, s-a transformat în hipopotam și s-a aruncat în apele fluviului. Celelalte două neveste, după datină, trebuiau să-și urmeze soțul. Așa că una s-a transformata în crocodil și cealaltă într-un pește. De atunci apele fluviului, sub privirile ucigașe ale crocodililor, leagănă cu iubire hipopotamii, în timp ce peștii fug să se ascundă.

*

Jocul lor preferat era să arunce cu pietre în undele apelor și să nimerească trunchiurile de copaci cu ochi. Știam că erau crocodili, dar îmi plăcea să le fac jocul și să mă prefac uimită de fiecare dată. Își dădeau coate și râdeau de mine, la p’tite mamzelle qui ne sait rien du tout.

În vreun ochi de apă, aproape de mal, negresele tinere spălau rufe cu maiul. Tricourile umede mai mult dezveleau decât acopereau trupurile lucioase și zvelte, figurine din ciocolată cu dinți de lapte. Doar talpa piciorului și podul palmei erau de culoarea fildeșului vechi.

Toată puritatea asta monocromă, temperată, se dilua în iureșul coloristic al podoabelor și al țesăturilor din care-și asortau turbanul cu fusta lungă dintr-o singură bucată de material...

Râdeau mereu și îngânau câte-un ritm care creștea într-o acapella improvizată

yembele yembele

yembele yembele

bakoko ba zali ku na Congo

yembele yembele

yembele yembele

bakoko ba zali ku na Congo

Orice prilej era bun ca să înceapă să danseze, să-și lovească ritmic cu palmele pulpele lucioase ce ieșeau din fustele suflecate. Copiii mici se scăldau în cerc și loveau apa cu mișcări sacadate. Eu nu aveam voie să intru în apă, erau prea multe pericole, așa zicea mama.

Nu ai voie în apă, e plină de spurcăciuni și vin crocodilii și te trag la fund

*

De-a lungul malului era o alee lungă cu mangotieri.

Un țipăt scurt și capul antilopei se frânge moale.

Nu-mi era niciodată foame, mă îndopam cu fructele dulci și zemoase și, când ajungeam acasă, mama îmi zicea că doar ochii îi mai aveam curați. Ochii și dinții.

Aidoma băștinașilor.

Ca să nu mi se facă rău de la atâtea fructe, împărțeau cu mine câte-o turtiță din manioc învelită în frunze de bananier. Nu-mi plăceau deloc, dar mâncam de dragul lor.

Îmi plăcea maniocul copt pe jar, dar din ăla nu primeam decât în zilele de sărbătoare, când prăjeau carne la Mamadou la locandă. Ore întregi stăteam rezemată de un zid, cu genunchii la gură și pândeam fluturii care se adunau lângă un butoi cu smoală topită. Erau cu miile, de toate culorile și formele.

*

În sezonul ploilor, nu aveam voie să plec de pe terasa casei. Veneau ei la mine și-mi aduceau ofrande: parfumul bougainvilleei sălbatice și tam-tam-ul relatărilor de zi cu zi în timp, un ananas și banane roșii coapte.

Nu intrau în curte.

Nu știu dacă făceau distincția între naționalități, popoare, dar eram albă și asta stabilea deja niște frontiere între noi. Casa era un teritoriu străin, aproape un templu, pentru ei. Afară, lângă fluviu, la ruinele vechii școli unde pășteau caprele, era zona liberă a paradisului lor, iar eu eram cea inițiată, l’apprentie. Păstrau o distanță confortabilă și le vedeam siluetele disimulate în spatele arborelui de papaya. Le era frică de madame la voisine, o doamnă mai în vârstă, moldoveancă de pe la Suceava, care-i afurisea pe limba ei.

Boanghina asta mică îi adună pe toți nespălații!

Dar lor nu le păsa și-o imitau mereu

Boangina! Madame boangina!

Credeau că așa o cheamă.

*

Dzjiana, Dzjiana

Mă strigau încet să ies pe terasă.

Pe rând, se apropiau de trepte și-mi lăsau pietricele colorate, fluturi, o nucă de cocos și oase mici și albe de maimuță. Sau câte-o pană. Le ascundeam până dădea mama peste ele și mi le arunca pe toate la gunoi.

Iarăși trebuie să spăl totul cu cloramină,

vrei să mă omori cu toate nebuniile tale

nu știu cu cine semeni așa zvăpăiată.

Eu am fost cuminte,

n-o necăjeam pe mama niciodată

Acolo, pe terasa cu bananieri, mă jucam cu șopârle translucide și fluturi uriași, din catifea neagră ce-mi acopereau picioarele cu mii de aripi moi. Sau cu lenjeriile de pat ale mamei, călcate și apretate, pe care le mototoleam și le învârteam în jurul taliei până deveneau malacofuri, corsete complicate și haut de taille prețioase. Mă cocoțam pe tocuri și îmi inventam povești tragice de amor pe care le citeam pe furiș din foiletoanele ilustrate franțuzești ascunse în noptiera mamei. Pe un fileu pentru bigudiuri prindeam flori de hibiscus roșii ca focul și mă transformam în regina venerată a pigmeilor.

*

Mama era cea mai frumoasă femeie din lume. Avea 27 de ani când m-a luat în brațe și a plecat spre inima Africii negre să își urmeze soțul. Nu știa nimic sau mai nimic despre ce avea să fie viața noastră acolo. Știa doar că asta era menirea ei, să îl urmeze oriunde. Nu mai mergea la serviciu și toată ziua avea grijă de mine.

Îmi aduc aminte de halatele ei de casă. Erau din mătase și foșneau în urma ei. Eu întorceam capul după ea și râdeam. Mă ținea pe genunchi și îmi fredona o piesă de-a lui Dalida, da, da, dirlada, da.

Avea o fragilitate asemănătoare păpușilor de porțelan și o piele albă și fină. Purta mereu tocuri, indiferent de circumstanțe. Nu a purtat nicicând pantaloni și nici îmbrăcăminte sport. Clima Africii nu i-a priit niciodată și nici zborurile lungi cu avionul.

Eu eram pe atunci exact opusul ei. Mică și negricioasă, băiețoasă și agilă, eram o jivină perfect adaptată mediului, o plantă din brusă, cum mă alinta tata. Ea era regina mea, idealul meu feminin. Când rămâneam singură în după-amiezile în care căldură încremenea toată suflarea, la adăpostul moustiquair-ului mă jucam de-a ea.

Îi furam rochiile de mătase, eșarfele și cearșafurile de pe pat, călcate și apretate, pe care le mototoleam și le învârteam în jurul taliei până deveneau malacofuri, corsete complicate și haut de taille-uri prețioase. Mă cocoțam pe tocuri și îmi inventam povești tragice de amor pe care le citeam pe furiș din foiletoanele ilustrate franțuzești ascunse în noptiera ei. Pe un fileu pentru bigudiuri prindeam flori de hibiscus roșii ca focul și mă transformam în regina venerată a pigmeilor.

Mă împopoțonam cu toate mărgelele și deschideam larg geamul și dădeam spectacol în fața celor doi negri din vecini, eternii și singurii mei admiratori.

Îi învățasem să aplaude și să strige frenetic bravooo.

*

Ghighi era mic și rotund, iar fratele lui, Alain, înalt și slab. Pe obrajii lucioși li se uscau urmele de muci.

Nu umbla nimeni după ei să îi șteargă cu batista.

Tatăl lor avea mereu o pălărie mare de paie și o cămașă africană cu broderii.

Era musulman și avea mai multe neveste, niște negrese trupeșe și gureșe, cu fuste și turbane înflorate. Îmi plăcea dezinvoltura lor. Când râdeau, se loveau peste burtă într-un mod ce mi se părea tare caraghios. Nu știau franceză și nici mama nu știa lingala, dar uneori vorbeau la gard și se distrau copios.

Mama stătea acasă, avea grijă de mine și de casă și încerca să lupte cu fobiile ei africane: bolile, șerpii și animalele sălbatice. Fierbea și dezinfecta tot ce atingea și orice zgomot de pe terasă se metamorfoza într-un boa constrictor.

Îl trezea pe taică-meu și de trei ori pe noapte

Grigore, Grigore, scoală-te că am auzit ceva

iar el trebuia să verifice zăvorul, plasele de la geamuri, cotețul cu găini și spațiul dintre climatizor și perete pe unde, susținea ea, se putea oricând strecura un șarpe în casă.

Înainte să venim am făcut foarte multe vaccinuri și luam zilnic chinină împotriva malariei. Câteodată ai mei povesteau în șoaptă despre câte un român care se îmbolnăvise, semn că nu fusese cuminte și nu făcuse ce trebuie. Unii erau singuri, iar tentația era mare. Noaptea nu doar panterele negre se furișau pe aleile dintre case.

Până târziu, spre dimineață, se auzea muzică de la cârciumă lui Mamadou. Și tam-tamul. Negresele râdeau frumos în noapte și le străluceau ochii. Și dinții. Umblau tiptil cu tălpile goale, dar le dădeau de gol zgomotul brățărilor. Mie îmi plăcea să le privesc corpurile frumoase. Încercam și eu să dau din fund ca ele când mergeam, dar nu îmi prea reușea.

*

Un avion mic cu reacție venea de două ori pe lună de la Brazza să ne aducă alimente, apă și lapte praf, cutii cu ham, cafea și supe la plic. Și scrisori. De la cei de acasă. Din ce în ce mai laconice și mai încifrate. Când a fost cutremurul mare acasă, toți românii s-au strâns în jurul unui radio și încercau să prindă posturi românești.

Femeile plângeau, altele se rugau,

avionul nu venea decât peste două săptămâni.

*

De câte ori uitam câte ceva, mama spunea că e de la chinină.

*Te ajută să uiți. *

Mai bine de 20 de ani am fost sub efectul chininei.

Nu aveam amintiri.

Doar senzații, mirosuri, urme pe piele.

Ai mei îmi povesteau și se minunau că nu țin minte.

Ieșeam pe ușă și uitam.

Am plecat prea dintr-o dată și nu am avut timp să îmi iau rămas bun. Mama l-a urmat din nou pe tata și au făcut din nou călătoria, dar în sens invers. La aeroport aveam niște lăzi mari din placaj unde au îngrămădit tot ce rămăsese din perioada noastră africană, câteva suveniruri de artă neagră, statuete din abanos, setul de bijuterii din fildeș al mamei, câteva metraje africane care stau și acum prin dulapuri.

*Unde să te îmbraci așa în România, *

câteva borcane cu dulceață de ananas și mango pentru cei de acasă

*Să guste și ei *

că la noi nu erau.

*

De ceva ani, le tot las să vină spre mine,

chinina mi-a ieșit toată din sistem și am redevenit

contagioasă,

vulnerabilă

în fața acestei arsuri, acestui venin de șarpe mic și verde pe care l-am capturat și l-am ținut ferecat în cutia de bijuterii a mamei de peste treizeci de ani.

Am 48 de ani și nu m-am mai întors niciodată acolo.

*

Ploaia aducea mereu sezonul umed. Putea ploua și trei luni. Când reușeam să fug afară, îmi făceam pălării din frunzele lucioase ale bananierului și alergam prin bălțile roșii, de unde se adăpau antilopele și rinocerii cu corn. Urmele de copite rămâneau înscrise până când anotimpul secetos seca toate sursele de apă și transforma totul în praf roșu și fierbinte.

Afară era lumea mea. Hălăduiam prin tot universul meu împrejmuit de sârma ghimpată a gardului coloniei care delimita lumea lor de a noastră. Mie îmi plăcea să mă joc cu ei. Aveau pielea lucioasă și așteptam să ajung și eu așa.

Îmi spuneam mereu în timp ce îmi lipeam mâna de a lor că

*Tot nu am stat destul la soare. *

*

La 5 ani am plecat din Congo și ne-am mutat în Republica Centrafricană. La Bangui. Aproape de oraș. Tot în colonie. Zona albă din inima brusei. În mijlocul coloniei era o paillote din bambus, rotundă, care servea de club, centru de informații și adăpost pentru cei doi câini, Leika și Rex. Ei îl însoțeau pe tata peste tot și mârâiau discret la orice intrus.

Deja mintea și ochii mei înregistrau sunete și informații noi. Lacătele mari de la poarta societății, plimbările pe care bărbații le făceau cu schimbul înainte de căderea întunericului prevesteau alte povești și alte finaluri, nu toate fericite.

*

Aveam un șofer, Michel, care mă ducea dimineața la școală.

Treceam prin două sate că să ajungem la școală. Și peste un pod de piatră peste Oubangui. Mereu întârziam din vina mea. Țipam la el să meargă mai încet prin sate și să fie atent la ce-i apărea în fața. Copiii se țineau urlând după mașină sau se cățărau direct pe capota ei. Era o Volga albă,

un fel de Terminator pentru găinile ce ciuguleau în mijlocul drumului.

*

Mergeam la școală în oraș, la Lycée français Charles de Gaulle, din Bangui, Centrafricaine. Era o clădire construită de francezi, pe o colină cu pădure seculară din spatele catedralei Notre Dame. Sălile de clasă erau din briques rouge în stil colonial, cu vegetație luxuriantă în dreptul terasei prin care lumina filtra franjuri de culoare.

Un mixt etnic, social și de fizionomii în care eu, românca dintr-o țară necunoscută tuturor eram elementul de exotism major. Deși europeană, eram mai înaltă decât majoritatea fragilelor franțuzoaice, aveam părul drept și închis la culoare și mă bronzasem nepermis de mult. Aveam mereu genunchii zdreliți, dovada jocurilor mele băiețești. Tânjeam totuși după rochițele atât de elegante ale colegelor mele franțuzoaice.

De dragul meu, mama mea îmi cosea rochițe frumoase din Burda, iar tata îmi aducea cadouri din peregrinările lui prin celelalte orașe africane, din Brazaville si din Kinshasha. Rochițe și sandale asortate. Sau rochii africane, în mii de culori, ca niște râuri de vopsea ce îmi curgeau pe picioare.

*

Madame la Maîtresse mă îndrăgea mult fiindcă eram appliquée și lucram bine, dar mă pedepsea mereu fiind

*Trop bavarde *

și mă muta în prima bancă, departe de prietenii mei băieți.

Îmi plăcea mult de Olivier, un franțuz blond cu ochii albaștri. Mă făcea să râd și ne maimuțăream comme des petits singes. Eram tare mândră când eram pedepsiți împreună. În pauze, ne ascundeam printre bananieri și trandafiri japonezi uriași, iar franceza rezona aproape familiar alături de lingalaua puținilor băștinași, fii de generali și din diplomația africana.

Eram copii și totuși simțeam deja de atunci o ciudată stratificare geo-politică, reverberațiile discuțiilor de acasă,

mici unde de șoc de agresivitate pasivă

ce dispărea repede în frăția jocului.

*

Cărțile și caietele mele de școală. Le mai păstrez încă. Când am mers la școală la Sibiu, pe clasa a 5-a plângeam pe furiș și strângem în pumni guma roz chinezească, cu miros de căpșuni. Nu îmi plăcea nimic. Uniforma urâtă îmi strivea toată zveltețea africană, pielea iubită de soare. Nu mai aveam toate culorile din lume. Mi-era frig, iar trupul meu începea să prindă alte forme și culori. Mă ascundeam în cameră și ore întregi stăteam singură. Priveam pozele cu curiozitate, scotoceam prin sertare după fluturii uscați, atingeam pielea crocodilului din care mama urma să își facă genți

*Un cadou de la africani *

dar care și acum e intactă și încercam să produc amintiri, să le povestesc celor din jur ce copilărie am avut și să mă conving că vorbesc despre mine. Nu prea reușeam, iar întrebările copiilor erau stupide și rele.

*Nu, nu mâncam maimuțe *

*Da, aveam o casă *

Și haine

Nu, nu ningea niciodată

Nu, nu ningea niciodată.

Diana NECHIT scrie o literatură-hibrid, situată între poem și proză confesivă, texte suținute emoțional, experimente în spațiul complex al empatiei. Convinsă că ficțiunea are nevoie de schimbare, admiratoare deopotrivă a avangardei și a valorilor clasice, Diana aduce o solidă cultură naratologică și experiențe insolite, dintr-o copilărie petrecută în Congo. În ciuda imageriei care te contaminează prin insolit, la baza scrisului se află narațiunea. Puțini scriitori păstrează de la un capăt la altul scopul epic, legătura emoțională cu ceea ce numeam odată firul poveștii, iar Diana se află printre aceștia. Povestea, alcătuită din secvențe de poem, nu se îndepărtează nicio clipă de schema universală, a amintirilor despre copilărie, nu se pierde în exoticul artificios, nu trădează ideea de întoarcere în trecut, de reconstrucție epică.

Fragmentul publicat aici e un decupaj, un epos compozit, alcătuit din secvențe preponderent vizuale, care se leagă pe un tipar fidel rememorării și selectivității ei subiective.

Doina RUȘTI

Diana NECHIT

Lector universitar la Departamentul de Artă Teatrală, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Diana este doctor în literatură franceză cu o teză despre teatrul lui Bernard-Marie Koltès. Scrie cronici și studii despre literatura dramatică, teatru și film. A tradus literatură franceză contemporană, în special, teatru.

Scriitori și creatori de ficțiuneOpinii și ideiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutTraduceriArhivă

Noua Literatură

Diana NECHIT scrie o literatură-hibrid, situată între poem și proză confesivă, texte suținute emoțional, experimente în spațiul complex al empatiei. Convinsă că ficțiunea are nevoie de schimbare, admiratoare deopotrivă a avangardei și a valorilor clasice, Diana aduce o solidă cultură naratologică și experiențe insolite, dintr-o copilărie petrecută în Congo. În ciuda imageriei care te contaminează prin insolit, la baza scrisului se află narațiunea. Puțini scriitori păstrează de la un capăt la altul scopul epic, legătura emoțională cu ceea ce numeam odată firul poveștii, iar Diana se află printre aceștia. Povestea, alcătuită din secvențe de poem, nu se îndepărtează nicio clipă de schema universală, a amintirilor despre copilărie, nu se pierde în exoticul artificios, nu trădează ideea de întoarcere în trecut, de reconstrucție epică.

Fragmentul publicat aici e un decupaj, un epos compozit, alcătuit din secvențe preponderent vizuale, care se leagă pe un tipar fidel rememorării și selectivității ei subiective.

Doina RUȘTI

Bogdan Tănase despre antologia lui Freeman

Cartea săptămânii

Cele mai bună texte noi despre California

o antologie de Freeman

Recomandată de

Bogdan TĂNASE

Black Button Books

N O U T Ă Ț I

Gala Premiilor GOPO va avea loc pe 29 iunie, la Verde Stop Arena

Detalii

Gala poate fi urmărită pe: Website: https://premiilegopo.ro/

Dar și pe paginile dedicate Premiilor Gopo, pe Facebook, Instagram sau YouTube

Radu Cosașu

Nominalizat la GOPO, alături de Cristina Ionescu

OPT motive - partener media, la Gopo

Touch Me Not - 9 nominalizări la GOPO(Gabi Suciu)

Lars von Trier. Un Dante al ecranului? - o cronică de Andrei Bulboacă

Prezentări & Cronichete

Javier Montes - Luz del Fuego (Lumină de foc)

Să spun drept, eu n-am auzit de Javier Montes (n. Madrid, 1976), până azi, deși a mai scris: The Hotel Life, After Henry James, Naufragiați în Rio, Partea a doua și Penultimii, dar noua lui carte e despre Dora Vivacqua, braziliancă revoluționară din anii ‘50, pionieră a nudismului, dansatoare, fondatoarea unui partid politic, candidată la președinția Braziliei, iubitoare de șerpi și autoare de romane moderne, deci o personalitate efervescentă. Montes susține că n-a fost niciun efort să se pună în pielea Dorei, pentru că el „este și vrea să fie foarte femeie”. Cartea este un quest detectivesc și o evocare a celei care și-a luat numele de Luz del Fuego după numele unei mărci de ruj. Ea a înființat primul club naturist din America Latină pe plaja Ilha do Sol (Insula soarelui), unde lumea intra complet dezbrăcată, chiar și politicienii și actorii celebri, ca Errol Flynn sau Elizabeth Taylor (sau așa circulă legenda, care mai susură și că Jayne Mansfield nu i-a convins să intre doar topless). Brazilia este prezentată ca o țară bipolară, oscilând mereu între dorința de modernitate și impulsurile reacționare.

Alexandra NICULESCU

În numărul acesta semnează

Recomandări OPTm

Văd, văd o mie de maimuțe
privind prin sticla care mă separă de tine

(Ben MAZER , în traducerea lui Dan SOCIU)

Cronică de Anca Eftenie

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Noutăți

Anul BEETHOVEN

BESTSELLER

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a,

- se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Copyright © optmotive.ro

Echipa