Mulți căpitani de haiduci aromâni, numiți klefți în grecește, furi în armânește sau armatoli, adică purtători de arme, au rămas în legende pentru lupta împotriva stăpânirii turcești. Dar una singură a fost Porumbița Munților, unica femeie căpitan de haiduci, numită de ziarul francez "Le Papillon" o Jeanne D'Arc a secolului al XX-lea. 

În anul 1860 se năștea în comuna Siatista, la 28 km. de Kozani, în Macedonia de Vest, într-o familie de aromâni cu stare, o fetiță, singura între frați. A primit numele de Peristera (Porumbița). A fost învățată să tragă cu pușca, deoarece de multe ori femeile trebuiau să-și apere avutul și copiii, în absența bărbaților, plecați cu oile sau cu negoțul.

În anul 1878, în timpul războiului ruso-turc, Epirul, Macedonia, Thessalia și Creta, aflate încă sub stăpânire turcească, s-au revoltat, cerând alipirea la Grecia. Războiul s-a încheiat rapid, cu semnarea Tratatului de la San Stefano, însă căpitanii de haiduci și-au mobilizat cetele și au continuat lupta, abandonată de soldați. Ei nu voiau să fie sub otomani, nici alipiți la o Bulgarie mare, cum prevedea tratatul pentru zona Macedoniei. 

Gulea Kraka, fratele mai mare al Peristerei, era căpitan de armatoli. Peristera urca la stână, cu mâncare pentru ciobani, dar în realitate, merindele erau pentru cei patruzeci de haiduci ai fratelui ei. Într-o zi, simțind că era urmărită, a reușit să scape de dușmani, pe cărările ocolite ale muntelui.

− Stai câteva zile cu noi, i-a spus Gulea. 

Se pregăteau pentru o ambuscadă, fiind anunțată trecerea unui oficial turc spre Kastoria.

Peristera a insistat să participe, în virtutea reputației sale de bună țintașă, iar ideea s-a dovedit de bun augur, contribuind la victorie. A fost acceptată să rămână definitiv printre haiduci, primind straie bărbătești. Și-așa a început viața ei de luptătoare.

Ghinionul sau proverbialii treizeci de arginți l-au dat pe Gulea în mâinile turcilor. A fost torturat și, pe principiul "cine face ca el, ca el va păți," a fost ucis în chinuri, jupuit de viu, ca exemplu pentru răsculați.

− Sunt fiică de celnic și urmașa de drept a fratelui meu, martir al libertății, le-a spus Peristera haiducilor. Este de datoria mea să-l răzbun și să-i continui lupta. Îmi rămâneți alături, credincioși? Îmi tai părul, pe altarul libertății, îmi iau nume de bărbat și nimeni în afară de voi nu va ști cine este căpitanul Vanghelis Spânul (Spanovanghelis).

După ce s-a ras în cap, și-a meritat numele de Spân, dar sub veșmintele bărbătești se afla o fată de șaptesprezece ani, care, în loc să se gândească la logodnă și la zestre, nutrea vise de libertate.

În seara aceea, luna s-a oglindit în lamele armelor cu care armatolii au jurat credință noului lor căpitan. 

Turcii din garnizoanele din Kozani și Kastoria a u fost primele victime ale noului căpitan. Cei care-i omorâseră fratele au fost executați în chinuri. Curând, jandarmeria turcească din Tzoumas, Ptolemaida a luat foc, tot de mâna aceleiași cete. În Karayannina a fost ucis un întreg regiment turcesc, trimis împotriva lor. Așa s-a făcut cunoscut căpitanul Spanovanghelis. Niciun soldat turc nu putea să doarmă în pace de frica lui. 

La un moment dat, s-a aflat că o fată, îmbrăcată bărbătește, lupta într-o ceată de armatoli. Au numit-o mâncătoarea de turci, apoi porumbița munților. S-a pus premiu pe capul ei. 

Iarna, Peristera s-a îmbolnăvit. Urmărită de turci, cu febră mare, a intrat în biserica Sfântul Dumitru din satul natal, rugându-se pentru sănătate și victorie. Mitropolitul din Siatista, Agathanghelos, a ascuns-o, militând pe lângă autoritățile turcești să-i acorde clemență. 

După amnistia obținută cu greu, Peristera s-a retras în casa părintească, trăind în pace, pentru o vreme. S-a tratat, și-a recăpătat forțele, iar când turcii și-au încălcat cuvântul, în anul 1882, înconjurându-i casa pe neașteptate, fără motiv, ea a reușit să fugă în Thessalia. 

Erau și acolo cete de armatoli care luptau împotriva stăpânirii turcești. Una dintre ele era condusă de căpitanul Perdiki. După câteva acțiuni comune, acesta, cucerit de frumusețea și vitejia Peristerei, a cerut-o de soție. Cetele lor s-au unit. "O porumbiță s-a măritat cu un bărbătuș de potârniche", au comentat invidioșii, glumind pe seama numelor celor doi. 

După o vreme, Perdiki a trecut în Grecia liberă, sperând să obțină sprijin pentru eliberarea Thessaliei și a Macedoniei. Peristera a primit vestea că soțul ei era la închisoare, pe insula Eghina, sub acuzația de tâlhărie. Ea era convinsă că, totul era o înscenare, Perdiki n-ar fi furat niciodată de la compatrioți. Neștiind cum altfel să-l salveze, s-a dus la Atena, obținând audiență la regele George I, pledând în favoarea soțului ei ca patriot, care a luptat numai împotriva turcilor, ca apărător al grecilor din Macedonia și Thessalia.

− Este adevărat că ai fost căpitan de haiduci și că ești neîntrecută în mânuirea armelor? a întrebat regele, nu prea convins de pledoaria ei.

Cum ea a confirmat faptele, regele a provocat-o la o întrecere cu pușca, pentru început, cu doi dintre ofițerii săi cei mai buni. Miza era eliberarea lui Perdiki, desigur.

N-a ratat nicio împușcătură, spre admirația tuturor, obținând iertarea soțului ei. S-au întors în Thessalia, continuându-și activitatea o vreme, căci nimeni nu haiducește până la bătrânețe.

Satul ei natal, Siatista, a fost eliberat de sub stăpânirea turcească în noiembrie 1912, în timpul Primului Război Balcanic. Peristera și soțul ei s-au stabilit acolo, ducând o viață îndestulată. 

S-a stins din viață în anul 1938, la vârsta de 78 de ani. Satul Siatista i-a păstrat amintirea în cântece și a ridicat o statuie în cinstea leoaicei mâncătoare de turci.