Doina RUȘTI - Vizual - nr. 18 / 22 iunie, 2020
Filmele nominalizate la Gopo s-au îndepărtat deja de mine. Le-am văzut demult, în urmă cu niște luni, le-am și votat. Subiectul unora dintre ele este deja estompat, iar unele personaje s-au îmbogățit cu trecerea timpului, căci în mintea unui om totul se schimbă. Se poate spune că deja m-am îndepărtat suficient, încât să nu emit impresii pripite. Privind în urmă, cred că Parking, în regia lui Tudor Giurgiu, este cea mai veche vizionare (la premieră) și mi-a rămas aceeași impresie, de film profesionist, la care se adaugă o poveste cinstită, sentiment și muzică pe măsură. În plus, este și singurul care ecranizează un roman contemporan românesc (semnat de Marin Malaicu-Hondrari), curaj care în sine merită un premiu. Parking are imagini expresive și viziune unitară.
Abia după aceea le-am văzut pe celelalte. La Gomera (r. Corneliu Porumboiu) mi-a stârnit curiozitatea la apariție, a fost un film pe care voiam să-l văd, lucru care s-a întâmplat abia pe platforma Gopo, prin februarie. Ceea ce-mi amintesc astăzi este construcția neobișnuită și frumoasă a unui policier care aspiră la atmosfera lui Tarantino. Tensiune, acțiune, la concurență cu filmul comercial și-un final în care se pot citi nehotărârile unui artist.
Tot cu ceva întârziere am văzut și filmul Adinei Pintilie, Touch Me Not, un experiment în sensul cel mai bun al cuvântului, o foarte originală meditație asupra legăturilor și-a beznei lor instinctuale.
Țin minte că în urmă cu niște luni, la apariție puneam pe locul întâi Monștri (r. Marius Olteanu), un debut puternic, despre ipocrizia dezbrăcată. Cu precădere, caracterul creat de Cristian Popa mi s-a părut fabulos: natural și particular în aceeași măsură. Dar și derularea epică este foarte bună, fără artificii, fără ipocrizii estetice. În continuare, îl consider cel mai bun film din anul trecut.
Mi-a plăcut și Heidi (regia Cătălin Mitulescu), pentru poveste, pentru atmosferă, dar și Mo, pentru personajul titular, construit cu multă naturalețe de Dana Rogoz.
Dincolo de festivitate și de faptul că în orice premiu există imperfecțiuni și nemulțumirile celor care l-au ratat, mi se pare că marele câștig al acestui eveniment este platforma cu filme, care aduce la nasul profesioniștilor cele mai calde pelicule. Probabil că fără acces la platformă n-aș fi văzut documentarele, de exemplu, Timebox (r. Nora Agapi), un film complex, cu miză și literaturitate. Într-un fel platforma Premiilor Gopo, cu sistemul ei simplu de vizionare și de vot, a anticipat vremurile pe care le trăim astăzi și a contribuit la mărirea vitezei existențiale. M-a făcut să câștig timp, să simt că mă mișc mai repede. Ca mulți alții, și eu am o “cameră” de cinema (adică un perete liber și un proiector performant). Vizionarea de acasă s-a încetățenit în ultimul deceniu, prin urmare, în cazul în care nu ajung la Verde Stop Arena (Stadionul ICSIM), mi se pare perfect să urmăresc astfel festivitatea din acest an. Mai ales că vor fi multe canale, pe care le trec la sfârșitul articolului.
Este adevărat, altceva este să fii acolo, să te fotografiezi (cu Gopo pe fundal), să-ți vezi prietenii. Mai ales că peisajul este idilic și pastoral, iar evenimentul se va petrece într-o zi consacrată altădată bâlciurilor și altor distracții populare, de Sfinții Petru și Pavel, nu mult după Sânziene - invocate și-n filmul lui Tudor Giurgiu.
Dintre manifestările bucureștene, ceremonia de decernare a premiilor Gopo s-a aflat mereu printre preferatele mele, cred că n-am lipsit de la nicio ediție, prin urmare, cum aș putea să lipsesc? Cel mai bine ar fi să-mi pregătesc niște haine cu ștaif (de ploaie, eventual), pentru 29 iunie, seara.
NB. Pemiile Gopo se vor putea viziona pe:
Website: https://premiilegopo.ro/
Facebook: https://www.facebook.com/PremiileGopo/
Instagram: https://www.instagram.com/premiilegopo/
YouTube:
Scriitoare, prozatoare, autoarea romanelor Paturi oculte, Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017), Manuscrisul fanariot (2015), Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Zogru (2006), Omulețul roșu (2004) ș.a. Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române. Tradusă în 15 limbi. Afilieri: USR, PEN, DACIN SARA, ACF. EU doinarusti.ro
Restaurația
Sexul și genul
Invitații lui Zenob: Camelia VĂCARU
Obiectivitatea și nevralgiile ei
O noapte la frontieră
Kapetanissa
Acolo unde nu ningea niciodată
Ieșirea din izolare
Flori Couriol, traducătoarea
Ben Mazer: Imperialistul merge în India
Un roman de succes
Dedal și Icar, înscriere inversă
Poeme
(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)
PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.
Diana NECHIT scrie o literatură-hibrid, situată între poem și proză confesivă, texte suținute emoțional, experimente în spațiul complex al empatiei. Convinsă că ficțiunea are nevoie de schimbare, admiratoare deopotrivă a avangardei și a valorilor clasice, Diana aduce o solidă cultură naratologică și experiențe insolite, dintr-o copilărie petrecută în Congo. În ciuda imageriei care te contaminează prin insolit, la baza scrisului se află narațiunea. Puțini scriitori păstrează de la un capăt la altul scopul epic, legătura emoțională cu ceea ce numeam odată firul poveștii, iar Diana se află printre aceștia. Povestea, alcătuită din secvențe de poem, nu se îndepărtează nicio clipă de schema universală, a amintirilor despre copilărie, nu se pierde în exoticul artificios, nu trădează ideea de întoarcere în trecut, de reconstrucție epică.
Fragmentul publicat aici e un decupaj, un epos compozit, alcătuit din secvențe preponderent vizuale, care se leagă pe un tipar fidel rememorării și selectivității ei subiective.
Doina RUȘTI
Gala poate fi urmărită pe: Website: https://premiilegopo.ro/
Dar și pe paginile dedicate Premiilor Gopo, pe Facebook, Instagram sau YouTube
Nominalizat la GOPO, alături de Cristina Ionescu
Să spun drept, eu n-am auzit de Javier Montes (n. Madrid, 1976), până azi, deși a mai scris: The Hotel Life, After Henry James, Naufragiați în Rio, Partea a doua și Penultimii, dar noua lui carte e despre Dora Vivacqua, braziliancă revoluționară din anii ‘50, pionieră a nudismului, dansatoare, fondatoarea unui partid politic, candidată la președinția Braziliei, iubitoare de șerpi și autoare de romane moderne, deci o personalitate efervescentă. Montes susține că n-a fost niciun efort să se pună în pielea Dorei, pentru că el „este și vrea să fie foarte femeie”. Cartea este un quest detectivesc și o evocare a celei care și-a luat numele de Luz del Fuego după numele unei mărci de ruj. Ea a înființat primul club naturist din America Latină pe plaja Ilha do Sol (Insula soarelui), unde lumea intra complet dezbrăcată, chiar și politicienii și actorii celebri, ca Errol Flynn sau Elizabeth Taylor (sau așa circulă legenda, care mai susură și că Jayne Mansfield nu i-a convins să intre doar topless). Brazilia este prezentată ca o țară bipolară, oscilând mereu între dorința de modernitate și impulsurile reacționare.
Alexandra NICULESCU
(Ben MAZER , în traducerea lui Dan SOCIU)
- se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)
Copyright © optmotive.ro