un minut e prea puțin

ce ar trebui să fac când mă dor toate

după o zi de muncă

iau forfecuța și îmi tai cuticulele

și apoi îmi las degetele să se odihnească

pe marginea chiuvetei

a mai trecut o zi cu sudoarea

care te adoarme la prânz

în această seară îmi dau un răgaz

unul mic

să-mi relaxeze cordul

și mușchii faciali

care sădesc câte-un rid

- sunt riduri de expresie – spune mereu sora mea

sau alte tertipuri ale timpului

apelurile de la mama îmi întețesc

țiuitul din urechi

un minut am fost ușurat

ca o pungă de chipsuri

luată de vânt din container

un minut am simțit o fericire compactă

un minut e prea puțin

enervant de puțin

zâmbitul e o durere de cap

și nu trece cu ibuprofen.

picnic

mi-ai spus să îți privesc cearcănele

și apoi să mă uit la ale mele

ai contat pe mine să fac acest lucru minuscul

și eu nu l-am făcut

mai bine trăiesc privindu-te într-un carusel

cu priveliștea peste oraș

inimile noastre amețite și claustrofobe

refuză să se mai holbeze

una în plinul alteia

e un fel de limbaj greu de învățat

sau de scăpat din pahar pe fețe de masă imaculate

saliva circulă deasupra și dedesuptul limbii

ca un ascensor vechi

iar imaginile așteaptă,

întinse pe sârmă,

să se developeze

una câte una

aș vrea ca inima mea să aibă alzheimer

să uite să developeze amintiri

și poze cu noi respirând aer vintage

împletiți cu fâșiile coșului de rafie

umpluți de brânzeturi și pâine integrală.

UMAN

CUVÂNT ÎNAINTE

strângerile de mână îmi arată că

nu doar cu zale poți crea un lanț

peste suprafețe plane

I

dacă ai lua câte-un om,

din casa lui,

din spațiul lui personal

să îl surprinzi la masă și

să îl tragi de mâneca pielii către lanțul uman

el o să-și pună resturi rămase în mijlocul farfuriei

să nu uite drumul înapoi

II

apoi dacă,

după o perioadă

te duci și vezi

că din mânecă,

acum sunt tot atâtea fâșii

cât sunt și la cealaltă mână

într-o dezamăgire violentă

te muți cu tot cu brâul uman

spre un cămin fără obiecte tăioase

III

acolo, mâinile sunt aspre

ți-ai dat seama că din țevi

nu curge pic de apă,

iar hidrantele sunt locuri de sprijinit

așa că las cureaua mobilă să curgă

peste hidrant

într-o cascadă de zale umblătoare

SFÂRȘIT

încrucișate

brațele au obosit să întrebe din ușă în ușă

de materie vie

fibrilațiile au sorbit din fruntea tuturor

litre de voaluri bej

iar noi, drojdiți și goi în frunte

pornim egal

ca pe un front imaginar

către capătul lanțului

să ne găsim familiile cu acadele în obraji

suspinând

femei și bărbați

cu fragi și zale în mână

cu fii și fiice dospiți de sudoare

cu genunchii dezveliți în sandale de plută

un plasture pe glanda lacrimală

a suprasaturat sfârșitul tristeții

iar oamenii au fost din nou umani.