63 / 10 mai, 202163 / 10 mai, 2021
un minut e prea puțin
ce ar trebui să fac când mă dor toate
după o zi de muncă
iau forfecuța și îmi tai cuticulele
și apoi îmi las degetele să se odihnească
pe marginea chiuvetei
a mai trecut o zi cu sudoarea
care te adoarme la prânz
în această seară îmi dau un răgaz
unul mic
să-mi relaxeze cordul
și mușchii faciali
care sădesc câte-un rid
- sunt riduri de expresie – spune mereu sora mea
sau alte tertipuri ale timpului
apelurile de la mama îmi întețesc
țiuitul din urechi
un minut am fost ușurat
ca o pungă de chipsuri
luată de vânt din container
un minut am simțit o fericire compactă
un minut e prea puțin
enervant de puțin
zâmbitul e o durere de cap
și nu trece cu ibuprofen.
picnic
mi-ai spus să îți privesc cearcănele
și apoi să mă uit la ale mele
ai contat pe mine să fac acest lucru minuscul
și eu nu l-am făcut
mai bine trăiesc privindu-te într-un carusel
cu priveliștea peste oraș
inimile noastre amețite și claustrofobe
refuză să se mai holbeze
una în plinul alteia
e un fel de limbaj greu de învățat
sau de scăpat din pahar pe fețe de masă imaculate
saliva circulă deasupra și dedesuptul limbii
ca un ascensor vechi
iar imaginile așteaptă,
întinse pe sârmă,
să se developeze
una câte una
aș vrea ca inima mea să aibă alzheimer
să uite să developeze amintiri
și poze cu noi respirând aer vintage
împletiți cu fâșiile coșului de rafie
umpluți de brânzeturi și pâine integrală.
UMAN
CUVÂNT ÎNAINTE
strângerile de mână îmi arată că
nu doar cu zale poți crea un lanț
peste suprafețe plane
I
dacă ai lua câte-un om,
din casa lui,
din spațiul lui personal
să îl surprinzi la masă și
să îl tragi de mâneca pielii către lanțul uman
el o să-și pună resturi rămase în mijlocul farfuriei
să nu uite drumul înapoi
II
apoi dacă,
după o perioadă
te duci și vezi
că din mânecă,
acum sunt tot atâtea fâșii
cât sunt și la cealaltă mână
într-o dezamăgire violentă
te muți cu tot cu brâul uman
spre un cămin fără obiecte tăioase
III
acolo, mâinile sunt aspre
ți-ai dat seama că din țevi
nu curge pic de apă,
iar hidrantele sunt locuri de sprijinit
așa că las cureaua mobilă să curgă
peste hidrant
într-o cascadă de zale umblătoare
SFÂRȘIT
încrucișate
brațele au obosit să întrebe din ușă în ușă
de materie vie
fibrilațiile au sorbit din fruntea tuturor
litre de voaluri bej
iar noi, drojdiți și goi în frunte
pornim egal
ca pe un front imaginar
către capătul lanțului
să ne găsim familiile cu acadele în obraji
suspinând
femei și bărbați
cu fragi și zale în mână
cu fii și fiice dospiți de sudoare
cu genunchii dezveliți în sandale de plută
un plasture pe glanda lacrimală
a suprasaturat sfârșitul tristeții
iar oamenii au fost din nou umani.
Denis a primit recent Premiul I la Concursul Național "Octavian Goga”, pentru poezie, și este autorul filmului documentar Fix în ziua mea de naștere (Festivalul Astra, 2019). Tocmai și-a terminat liceul și se îndreaptă spre Litere.
Diana NECHIT scrie o literatură-hibrid, situată între poem și proză confesivă, texte suținute emoțional, experimente în spațiul complex al empatiei. Convinsă că ficțiunea are nevoie de schimbare, admiratoare deopotrivă a avangardei și a valorilor clasice, Diana aduce o solidă cultură naratologică și experiențe insolite, dintr-o copilărie petrecută în Congo. În ciuda imageriei care te contaminează prin insolit, la baza scrisului se află narațiunea. Puțini scriitori păstrează de la un capăt la altul scopul epic, legătura emoțională cu ceea ce numeam odată firul poveștii, iar Diana se află printre aceștia. Povestea, alcătuită din secvențe de poem, nu se îndepărtează nicio clipă de schema universală, a amintirilor despre copilărie, nu se pierde în exoticul artificios, nu trădează ideea de întoarcere în trecut, de reconstrucție epică.
Fragmentul publicat aici e un decupaj, un epos compozit, alcătuit din secvențe preponderent vizuale, care se leagă pe un tipar fidel rememorării și selectivității ei subiective.
Doina RUȘTI
Gala poate fi urmărită pe: Website: https://premiilegopo.ro/
Dar și pe paginile dedicate Premiilor Gopo, pe Facebook, Instagram sau YouTube
Nominalizat la GOPO, alături de Cristina Ionescu
Să spun drept, eu n-am auzit de Javier Montes (n. Madrid, 1976), până azi, deși a mai scris: The Hotel Life, After Henry James, Naufragiați în Rio, Partea a doua și Penultimii, dar noua lui carte e despre Dora Vivacqua, braziliancă revoluționară din anii ‘50, pionieră a nudismului, dansatoare, fondatoarea unui partid politic, candidată la președinția Braziliei, iubitoare de șerpi și autoare de romane moderne, deci o personalitate efervescentă. Montes susține că n-a fost niciun efort să se pună în pielea Dorei, pentru că el „este și vrea să fie foarte femeie”. Cartea este un quest detectivesc și o evocare a celei care și-a luat numele de Luz del Fuego după numele unei mărci de ruj. Ea a înființat primul club naturist din America Latină pe plaja Ilha do Sol (Insula soarelui), unde lumea intra complet dezbrăcată, chiar și politicienii și actorii celebri, ca Errol Flynn sau Elizabeth Taylor (sau așa circulă legenda, care mai susură și că Jayne Mansfield nu i-a convins să intre doar topless). Brazilia este prezentată ca o țară bipolară, oscilând mereu între dorința de modernitate și impulsurile reacționare.
Alexandra NICULESCU
(Ben MAZER , în traducerea lui Dan SOCIU)
- se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)
Copyright © optmotive.ro
