Dedal și Icar, înscriere inversă

Maria NIȚU - Carte - nr. 18 / 22 iunie, 2020

Credeam că ultima întâlnire live cu criticul și poetul Gheorghe Mocuța a fost prin volumul de versuri: Salutări din Piața Reconcilierii (2016). Am primit însă cartea recentă a lui Andrei Mocuța, Mocuzinul junior, Portret al artistului după moart(2020) și, citind în paralel, parcă particip la o conversație de familie, ce continuă dincolo de timp și de spațiu, în care eu, al treilea ochi, încerc să nu fiu intrus, ci să mi apropriez totul empatic. Cele două volume sunt dublu jurnal tată/ fiu, complementare, ale unui timp și spațiu trăite comun.

Mocuzinul senior scria în poemul despre „morții familiei”: „pipăi fruntea fierbinte a fiului meu cu palmele lor crăpate/ de muncă și răni (…) povestește-mi tată mai povestește-mi de copilăria ta – uite că ațipisem în brațele fiului”, iar Mocuzinul junior îi răspunde în cartea sa, cu teama că e o sarcină prea grea, pentru care nu se simte încă pregătit:

pe măsură ce ajungi/ să-ți cunoști tatăl mai bine/ îți dai seama că nu e/ decât un copil/ ai vrea să-l întrebi de toate/ și să-i spui cât mai multe/ dar el e un nou născut/ hotărât să baune/ și să gângurească/ te pui să-l legeni/ să-l ții în brațe/ să-l faci să se oprească/ din plâns/ dar de oricâte ori încerci/ nu-ți iese/ și realizezi că de fapt/ tu nu ești pregătit/ să devii fiu”

(Învățături către fiu).

Este poemul ce încheie volumul, ca un final deschis, întru pregătirea necesară să devină fiul tatălui adormit în brațele lui.

Însuși tânărul Mocuzin, într-o confesiune (Învățături către fiu, confesiuni despre tată) se devoalează ca produsul acestei simbioze tată/ fiu, spre o comunicare firească prin versuri, cu senzația atât de vie că unele versuri chiar el mi le dictează. Ca în acel joc dorit al copilăriei „de-a scriselea”:

aș fi vrut copil fiind/ să ne jucăm de-a scriselea/ tata să aibă un carnețel/ în care să noteze/ tot ce îi spun/ el să nu scoată o vorbă/ numai să scrie/ un caiet cu spirală/ cu numele meu pe copertă/ pe care să-l citesc/ când voi avea vârsta lui.

Titlul Portret al artistului după moarte este parafrază la titlul romanului lui J. Joyce. Aradul e un Dublin al provinciei creatoare, centrul lumii pentru autor. Chiar apare în versuri o referire la Dublin, ca un reper rămas în geografia imaginarului său, poate în subconștient - „Roșu dârdâie de frig/ în Dublin…” (Mineral).

Titlul este și o încatenare cu intenții intertextuale, trimițând la lucrarea sa de doctorat (Portret al artistului *in absentia - J. D. Salinger: o monografie*).

Tatăl apare ca un Dedal sfătuitor, care moare, iar Icar își continuă zborul, ca într-un mit întors, preluându-i destinul, salvându-l. Este o contopire asumată de fiu, care, la moarte, vrea să fie în trupul tatălui, ca regăsire și întregire a eului existențial:

nu doresc sicriu/ și nici să fiu îngropat/ în pământ/ vreau să mă coborâți/ direct/ în trupul tatălui. (Succesiune)

Cei doi, tată și fiu, sunt două aripi ale unui destin de căutare, de îndrăzneală și zbor:

am visat că am două inimi/ a mea/ și a tatălui meu (…) a fost cea mai intimă legătură/ prin care i-am putut simți/ vreodată pulsul //când inima tatălui meu/ a încetat să bată/ s-a făcut liniște (Două inimi).

Întâmplările se scriu asemeni unui bildungsroman, al formării fiului de către părinte, începând de la detaliul datei de naștere:

părinții mei s-au căsătorit/ în zi de sărbătoare/ pe 29 iunie/ în urmă cu treizeci și/ nouă de ani/ fără Petru și Pavel/ nu ar fi fost/ Andrei (Detaliu biografic).

Cei doi sunt împreună, de la Arad, până la Parisul cultural, pentru tratamente oncologice:

mă plimb cu tata pe malul Senei/ mergem la Café de Flore/ locul unde dadaismul a prins cheag/ și pe unde s-au perindat/ scriitorii pe care i-a buchisit/ toată viața/ Apollinaire/ Sartre/ Simone de Beauvoir/ fac față cu greu elanului/ sprinten al tatălui meu/ mă dor picioarele/ sunt din cu totul alt film/ decât el” (Café de Flore)

Tatăl își supraveghea fiul, discret, în formația spirituală, în devenirea ca scriitor, să nu fie influențat și să-i imite pe scriitorii care-l fascinau, să-și ardă aripile (deși tatăl, dintotdeauna - mărturisește fiul în poem -, este primul mare și inevitabil model.). Îi dădea sfaturi, precum Dedal atent față de Icar, să nu zboare prea aproape de soare, să-și ardă aripile, furat de mirajul zborului:

gândește-te că/ ești un fluture de noapte/ și poți zbura în jurul felinarului/ după pofta inimii/ atâta vreme cât nu te apropii prea tare/ și te arzi . (Esențialul)

Poemele de la începutul volumului sunt simple, jucăușe, flash-uri cotidiene, amânând secvența finală, în intregime a tatălui, tensiunea fiind anunțată prin titlu - ca un buzdugan aruncat înainte de sosirea zmeului. Astfel că, fărâmițarea în secvențele anterioare de câte patru-cinci poeme, departajate prin titluri, pare inoperantă, fără semnificație în economia volumului, mai ales că, pe parcurs, ca un preambul, inserează treptat, cu picătura, în fiecare, poeme cu amintirea tatălui, în fulgurații de rememorări, ale unor fapte petrecute cândva, în doi.

Relația cu tatăl se reconstituie din gesturi cotidiene, întâmplări en passant convertite în amintiri dragi, de neuitat: expresia dragă de alint „băi pizdeț”, după ce îl prinsese profa citind pe ascuns „Pizdeț”, romanul lui Vakulovski, ori dintre „boacănele copilăriei”:

nu o vei uita niciodată/ pe aceea când/ ai mușcat dintr-un pahar de sticlă/ însă ai avut șansa vieții/ să fie chiar atunci/ tatăl lângă tine/ nu te ceartă/ nici nu te sperie/ prezența lui calmă/ te liniștește/ îți țese fără să-ți dai seama/ o amintire de neuitat/ în timp ce degetele lui/ mai ușoare decât/ aerul/ ridică ciobul de pe limbă/ înainte să-l înghiți”. (O amintire de neuitat)

Motivul tatălui și fiului, trecut prin diferite ipostaze, nu ocolește livrescul, prin trimitere la  Dostoievski. Imaginea se inserează în firescul vieții reale, zilnice, când treci prin fapte banale, care-ți trezesc gânduri paralele cu rana sufletului Alternant, unele poezii sunt după tiparul zilei, pe eșafodajul unei găselnițe de poantă, care place, amuză, desolemnizează poezia, ca folclorizarea gafei unui premier „douăzeci douăzeci”, bancnota de o sută găsită într-o carte necitită pregătită pentru tomberon, pisicuța de la mașina de scris, iubita care-i spune că-n pijamaua albastră e supererou etc., Ca treptat să ajungi la o zi care te pocnește în moalele capului - ziua în care spui cuiva drag că ți-e dor:

m-am gândit/ să-l caut pe tata/ însă căsuța vocală/ îmi repetă/ că numărul de telefon/ nu este alocat/ iar contul de facebook/ îi apare inactiv/ de aproape/ doi ani (Ziua dorului).

Apoi vin ca un tir de mitralieră, la calup, poemele doar ale tatălui, în acea secvență: „Portretul artistului după moarte”, în același mod al scriiturii, de simplitate concentrat-tensionată. Fără metaforizări grave, în momente aparent banale, cu detalii mărunte, dar cu o forță evocatoare puternică, aducându-l alături prin gesturi firești, devenite acum fundamentale. De altfel, metafore grave, înalte, prețios-metafizice nu l-ar aduce cu adevărat în realitatea/ irealitatea imediată, l-ar proiecta undeva ca supererou inaccesibil. Andrei îl face palpabil, ca o minune de magnolie care-nflorește când o atingi.

Tatăl, personajul central in absentia, trăiește de data acesta în lucruri care-l poartă parcă în marsupiul lor: în tacâmul lipsă la masă, în tricoul tatălui imbrăcat din greșeală și prea mare, în umerașele goale

ca niște poeme suspendate/ și neterminate”, în pozele selfie, când „mai înspăimântător/ decât să ieși cu ochii închiși/ într-o poză/ pe care ți-o faci singur/ e să nu mai apari/ în cadru/ deloc ” (Selfie).

Întregul volum se caracterizează prin lipsa de patetism poetizant, pe care să se pedaleze insinuant, dar care totuși, paradoxal, chiar prin simplitatea versurilor e sub semnul dramatismului poetic al trăirilor ca un metatext al tragicului grec.

Andrei Mocuța, Portretul artistului după moarte, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2020.

Maria NIȚU

Noua Literatură

Diana NECHIT scrie o literatură-hibrid, situată între poem și proză confesivă, texte suținute emoțional, experimente în spațiul complex al empatiei. Convinsă că ficțiunea are nevoie de schimbare, admiratoare deopotrivă a avangardei și a valorilor clasice, Diana aduce o solidă cultură naratologică și experiențe insolite, dintr-o copilărie petrecută în Congo. În ciuda imageriei care te contaminează prin insolit, la baza scrisului se află narațiunea. Puțini scriitori păstrează de la un capăt la altul scopul epic, legătura emoțională cu ceea ce numeam odată firul poveștii, iar Diana se află printre aceștia. Povestea, alcătuită din secvențe de poem, nu se îndepărtează nicio clipă de schema universală, a amintirilor despre copilărie, nu se pierde în exoticul artificios, nu trădează ideea de întoarcere în trecut, de reconstrucție epică.

Fragmentul publicat aici e un decupaj, un epos compozit, alcătuit din secvențe preponderent vizuale, care se leagă pe un tipar fidel rememorării și selectivității ei subiective.

Doina RUȘTI

Bogdan Tănase despre antologia lui Freeman

Cartea săptămânii

Cele mai bună texte noi despre California

o antologie de Freeman

Recomandată de

Bogdan TĂNASE

Black Button Books

N O U T Ă Ț I

Gala Premiilor GOPO va avea loc pe 29 iunie, la Verde Stop Arena

Detalii

Gala poate fi urmărită pe: Website: https://premiilegopo.ro/

Dar și pe paginile dedicate Premiilor Gopo, pe Facebook, Instagram sau YouTube

Radu Cosașu

Nominalizat la GOPO, alături de Cristina Ionescu

OPT motive - partener media, la Gopo

Touch Me Not - 9 nominalizări la GOPO(Gabi Suciu)

Lars von Trier. Un Dante al ecranului? - o cronică de Andrei Bulboacă

Prezentări & Cronichete

Javier Montes - Luz del Fuego (Lumină de foc)

Să spun drept, eu n-am auzit de Javier Montes (n. Madrid, 1976), până azi, deși a mai scris: The Hotel Life, After Henry James, Naufragiați în Rio, Partea a doua și Penultimii, dar noua lui carte e despre Dora Vivacqua, braziliancă revoluționară din anii ‘50, pionieră a nudismului, dansatoare, fondatoarea unui partid politic, candidată la președinția Braziliei, iubitoare de șerpi și autoare de romane moderne, deci o personalitate efervescentă. Montes susține că n-a fost niciun efort să se pună în pielea Dorei, pentru că el „este și vrea să fie foarte femeie”. Cartea este un quest detectivesc și o evocare a celei care și-a luat numele de Luz del Fuego după numele unei mărci de ruj. Ea a înființat primul club naturist din America Latină pe plaja Ilha do Sol (Insula soarelui), unde lumea intra complet dezbrăcată, chiar și politicienii și actorii celebri, ca Errol Flynn sau Elizabeth Taylor (sau așa circulă legenda, care mai susură și că Jayne Mansfield nu i-a convins să intre doar topless). Brazilia este prezentată ca o țară bipolară, oscilând mereu între dorința de modernitate și impulsurile reacționare.

Alexandra NICULESCU

În numărul acesta semnează

Recomandări OPTm

Văd, văd o mie de maimuțe
privind prin sticla care mă separă de tine

(Ben MAZER , în traducerea lui Dan SOCIU)

Cronică de Anca Eftenie

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Noutăți

Anul BEETHOVEN

BESTSELLER

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a,

- se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Copyright © optmotive.ro