Impersonalitatea/neutralitatea/obiectivitatea „științifică” a naratorului din Madame Bovary, în raport cu moralitatea personajelor sale, a fost etichetată ca imoralitate, la jumătatea secolului 19, de către instanțele etice ale societății franceze: tertium non datur, cine se abține să judece într-un fel sau altul legitimează Răul (în acest caz, adulterul Emmei). Amuzant e că același Flaubert va afirma, apărîndu-se, că Madame Bovary c`est moi. Cum ar veni, perspectiva asupra „mea” (ca proiecție ficțională de sine) este una obiectivă, neutră și neimplicată, i.e. științifică: eu sunt pentru mine un obiect de studiu din afară. Je est un autre. Problema nu e, după cum se vede, una de natură naratologică, ci morală și politică în cel mai înalt grad. Gardienii moralei publice din epocă erau, în fond, niște practicieni foarte vigilenți și foarte eficienți în materie de lectură a textelor. Teoreticienii vor veni mult mai târziu ca să explice cum stau lucrurile, nu ca să incrimineze penal - deși azi, prin anumite părți ale lumii, o fac.

Nu altfel gândeau cei care, cam în aceeași perioadă, îl acuzau la noi de imoralitate pe Hasdeu, în procesul intentat pentru nuvela Duduca Mamuca (ironia face ca printre acuzatori să se găsească doi viitori inamici: Titu Maiorescu și V. A. Urechia, primul căzând el însuși victimă, după puțin timp, unor acuze de imoralitate, în procesul de la Școala Centrală de Fete). Dar cel puțin Hasdeu, în pledoaria sa pro domo, nu s-a prevalat, ca Flaubert, de „neutralitatea științifică” a perspectivei. 80 de ani mai târziu, Rebreanu publica un roman -Răscoala - în care, datorită neutralității/obiectivității perspectivei devine imposibil să-ți dai seama „cu cine ține” autorul: cu țăranii răsculați sau cu boierii? Toți au dreptate, toți abuzează, iar senzația finală e că „așa trebuia să fie”, iar auctorele intră la fel de convins în pielea tuturor personajelor, fără să vorbească în numele niciunuia în mod special. Suficient pentru ca, în anii comunismului, romanul să fie recuperat ca fiind unul „pro-răsculați” și, prin reacție inversă, să fie marginalizat politicos în anii postcomunismului. Nu-i bai: cartea rămîne excelentă, și la fel de verosimilă ca Madame Bovary, indiferent „cu cine ținem” noi, cititorii.

Dar persoana I poate fi și ea la fel de obiectivă. Când Camil Petrescu spune „eu nu pot fi onest decît la persoana întîi”, el reformulează, de fapt, idealul obiectivității „divine” sau pe cel al impersonalității/neutralității științifice, prin asumarea etică a propriei subiectivități partizane. Onest, zice el, e să recunoști că (vorba lui Wittgenstein) limitele limbajului tău sunt limitele lumii tale. Suntem oameni și perspectiva noastră este, inevitabil, limitată, nu-i cazul să ne erijăm în instanțe atotștiutoare. Introducerea perspectivei multiple nu schimbă datele problemei, ci radicalizează aceleiași logici relativist-individualiste: fiecare personaj vede lumea în felul său, cu „adevărul” său. Realitatea numenală rămâne inaccesibilă, sfârșind prin a fi amputată în patul procustian al percepției individuale.

Au venit apoi alți autori cu ideea că, până la urmă, orice perspectivă e iluzorie, că nu există nici măcar adevăruri parțiale, că nu putem fi onești decât, cel mult, asumându-ne ficțiunile (minciunile, falsurile, simulacrele, prefabricatele) cu care lucrăm. Dar nici de astă dată scriitorii nu pot fi luați pe de-a-ntregul în serios, câtă vreme (vorba lui Arghezi) una vorbesc și alta fumează.

Până la urmă, toate variantele sunt valabile. Important e nu tragi prea tare spuza verosimiliății personajelor și a poveștii pe spuza idiosincraziilor tale ideologice de autor, să nu se simtă publicul trans în piept - ci să rămână cu senzația că, ne place-nu ne place, cum au ieșit lucrurile, așa trebuia să fie.

Publicul e oricum divers, și fiecare va lua din carte ceea ce-i convine. Iată de ce întrebarea „Cum a fost posibil?”, aplicată deopotrivă istoriei și ficțiunii, mi se pare perfect inutilă. Cum să fie? Așa cum a ieșit. De ce? Mai gândiți-vă. Poate pentru că ficțiunea e știința lumilor posibile, ale căror legi interne se impun, la nevoie, în fața voinței autorului însuși, a controlului său ideologic sau a idiosincraziilor lui. A fi „obiectiv” înseamnă, printre altele, să lași „obiectul” să te învingă, să se emancipeze, adică, de sub tutela ta.