Flori Couriol, traducătoarea

Cum, când, de ce ai ajuns la Lyon?

Când și de ce am ajuns la Lyon? Din dragoste! Mai exact: prin și imediat după căsătorie! Nu mai puteam rămâne în țară pentru că aș fi făcut „valuri”, eram un exemplu de mixtiune franco-română care nu trebuia nici urmat, nici invidiat în ochii regimului comunist. Asta era cu vreo zece ani înainte de căderea Cortinei de Fier. Culmea este că Jean-Louis, logodnicul meu de atunci și soțul de acum, își făcuse studiile clasice la aceeași universitate unde avea să predea timp de trei decenii limba română, „această latină modernă”, cum i-a zis el, care l-a cucerit. A învățat-o atât de bine, încât poate trece ușor drept român. Mai ales că este și impregnat de cultura românească: a tradus mulți autori clasici și… continuă s-o facă. Româna (literatura scrisă în română) este în continuare liantul nostru. Dar fiecare avem gusturi și preferințe la care ținem înverșunat!

Lyonul m-a cucerit încet-încet. Este un oraș mare, aproape de Paris (două ore cu tgv-ul), de Alpi și de Mediterană. În platanii de pe bulevardele lui se aud vara les cigales („cicadele”, care nu sunt același lucru cu greierii), insectele care „stridulează” – cum zicea o poetesă – anunțând, la trei sute de kilometri, marea. Cu mai multe universități, teatre, operă, sală de concerte, muzee, plus cu mândria că a fost prima capitală a Galiei, sub numele de Ligdunum.

Care-ar fi cea mai veche amintire despre Lyon? Un parc, o clădire, un obiect?

Cea mai veche amintire lyoneză: Universitatea Jean Moulin și „Creionul”, dar și o placă pe o stradă dosnică, paralelă cu cea pietonală: pe rue d’Auvergne, unde a locuit Baudelaire copil. Universitatea o văzusem în poze, înainte de a preda acolo, este o clădire nu prea înaltă și totuși impozantă, pe malul stâng al Ronului, aproape față în față cu Hôtel Dieu, prin care și-a plimbat pașii Rabelais. O aripă a ei a fost bombardată la sfârșitul celui de-al Doilea Război, de americani, din greșeală – era aproape de sediul Gestapoului, unde a fost schingiuit Jean Moulin, reprezentat de vază al Rezistenței. Clădirea a fost refăcută și mulți ani, chiar în acea parte, s-a aflat sala în care a funcționat lectoratul român! Cât privește „Creionul”, el era până mai acum doi ani singurul turn modern înalt, de formă cilindrică - ultimele 5 etaje (din 35) descrescând, de unde forma de creion ascuțit. Când am mers prima oară la Lyon, am stat la hotelul de la ultimele etaje. Veneam să-l întâlnim pe responsabilul studiilor de limbi romanice de la universitate, profesorul Jacques Goudet, decan al Facultății de Limbi de la Lyon 3, apoi rector al Universității, cel care a reușit să creeze un post de limba română destinat unui profesor francez, (pe care l-a ocupat prin concurs soțul meu). Postul de lector exista deja.

Dacă ai scrie despre pasajele (traboules) din Lyon, cu ce ai începe?

Pentru cei care nu știu, sunt niște „scurtături” care fac legătura între străzi sau imobile, un fel de străduțe foarte înguste, ca un gang, uneori ca niște curți alungite. Sunt de ordinul sutelor, situate atât pe pantele cartierului Croix-Rousse, cât și în centrul vechi „le vieux Lyon”. O curiozitate turistică în ziua de azi, ele datează din Evul Mediu, numele venindu-le din latină (trans și bulare, nu departe de „ambulare”, care a dat în română verbul „a umbla”); ele au avut un rol deosebit în timpul ocupației germane, când erau folosite de Rezistență spre a scăpa de urmăritori. Pentru o mai bună conservare a lor, unele asociații de locatari le-au restaurat, închizând accesul, spre a evita degradările voite. Se pot totuși vizita în mod organizat. Când am musafiri... musai îi duc să le vadă, pe lângă atelierele mătăsarilor, ale faimoșilor canuts. Toate aceste cartiere sunt delimitate de al doilea fluviu care traversează orașul Lyon, la Saône (Sona, ar trebui să-i zicem pe românește!). Al treilea, zic lionezii, ar fi... Beaujolais (celebrul vin din regiunea vecină Beaujolais). E o glumă locală, evident.

Ce episod îți vine în minte din Rabelais atunci când îi vezi numele?

Poate cel referitor la momentul când Gargamelle îl aduce pe lume pe Gargantua. Burlesc cât încape. Cu detalii scatologice completate de altele, medicale, ne amintim că fetusul, neputând ieși natural, în urma poțiunii astringente administrate gravidei, o ia pe vena cavă ascendentă până spre umăr unde, în locul precis unde numita venă se bifurcă, face la stânga și iese pe urechea din aceeași parte (citez din memorie și nu știu cum sună acum traducerea acestui pasaj în română, aș pune mâna în foc, în schimb, că unui scriitor ca Răzvan Petrescu îi place teribil). Acum, dacă e să nu părem docți, aș zice că prima chestie care mă trimite la Rabelais este imaginea clădirii Hôtel Dieu din Lyon (un mare fost spital de pe malul drept al Ronului), reconvertit acum într-un centru modern foarte turistic, unde legenda spune că ar fi exersat Rabelais la vremea sa.

Draga d-nă Florica Couriol, care au fost primii tăi pantofi memorabili? Povestește-mi despre ei!

Primii pantofi ? Nu am amintiri foarte clare, deși am avut mulți pantofi la viața mea. În schimb, rețin multe episoade legate de pantofii scriitorilor români, precum Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu sau Marta Petreu (în Acasă, pe Câmpia Armaghedonului) unde pantofii sunt o cheiță a înțelegerii unor personaje, e prea lung ca să dezvolt aici, dar cititorii vor înțelege precis la ce mă refer. Personal, am două momente de neșters din memorie la acest obiect, o amintire lexicală legată de o pereche de sandale noi, probabil înainte de a merge în clasa întâi, erau în esență formate dintr-o bandă lată, care trecea peste laba piciorului, și două barete încrucișate care se prindeau într-o cataramă, pe gleznă. Am încercat și închise la culoare și deschise. Când vânzătoarea a întrebat pe care le alegem, mama a spus pe cele „sable”, când ele erau crem! Mi-a rămas cuvântul în cap și ori de câte ori aud sable, văd sandalele mele de la șase-șapte ani. Apoi, mult mai târziu, după ce am pierdut-o pe mama, în primăvara lui 1998, la câteva săptămâni, mi-amintesc extrem de clar că am avut o străfulgerare de dureroasă duioșie, de dor pur aș zice, când, aplecându-mă să-mi leg șireturile la niște botine negre foarte fine, mi-am amintit vocea mamei spunând ceva despre posibilitatea de a purta pantofi delicați. M-am îmbărbătat spunându-mi că nu e cazul să confund trăirile mele cu cele ale lui Marcel Proust, care se înduioșează amintindu-și cum îi încheia bunica lui botinele. Când ai prea multe lecturi, nu mai e loc și de simțiri personale…

Cu ce personaj de ficțiune ți-ar plăcea să stai la taifas?

Mi-aș dori să stau de vorbă cu Mini, alter-egoul autoarei, din ciclul Hallipa. Nu sunt o persoană pusă pe bârfe, dar mi-ar plăcea să comentez cu ea, așa cum mi se întâmplă, rar, cu vreo două persoane reale (scriitoare) din România! Mini este foarte discretă, dar atât de obiectivă! Găsesc chiar că Hortensia Papadat Bengescu nu a „dezvoltat-o” îndeajuns. Sunt foarte atașată de romanele ei, care îmi par în continuare de o formidabilă modernitate și autenticitate a trăirilor feminine, am și tradus Concert din muzică de Bach, mai întâi ca anexă la teza mea de doctorat (despre „modelizarea” lui Proust la autorii români), apoi l-am publicat, în 1994, la éditions Jacqueline Chambon). M-am trezit anul trecut – după atâta vreme! – cu o franțuzoaică care avea un blog activ și care mi-a pus mai multe întrebări despre autoare și despre creația ei, ceea ce demonstrează că rămâne veșnic actuală. Iar pentru mine acesta este semn de calitate literară: ceea ce nu se erodează în timp. De altfel, observ că literatura română numără multe scriitoare de talent. Pe unele am reușit să le fac mai cunoscute, fie traducându-le, fie vorbind despre ele în mediile universitare și editoriale.

Revenind la personaje, mi-aș dori să-i pun câteva întrebări și lui Fred Vasilescu, dar – dacă nu ar fi prins cu vreun zbor sau vreo întâlnire galantă. Sunt sigură că s-ar eschiva – ar bănui sigur că vreau să știu mai multe despre misterul care învăluie relația lui cu Doamna T. și m-ar trimite la Camil.

Cum crezi că va arăta industria cărții anul viitor pe vremea asta?

Cum va arăta industria cărții anul viitor? Îmi impun să fiu optimistă. Tocmai pentru că lumea a cam luat-o razna, sunt multe voci care ne spun că numai cultura și educația ne pot salva. Iar în lunile foarte speciale care au trecut, multă lume a constatat cât de necesare ne-au fost cărțile, lectura. Sigur, este o perioadă dificilă acum pentru industria cărții; dar observ că aici, în jurul meu, există semne încurajatoare. Și sigur, eforturile trebuie să vină și din partea publicului: să faci cadou o carte rămâne un act de o mare eleganță, iar biblioteca este cea mai frumoasă și personală mobilă din câte există!. Dar și actanții cărților sper să scoată cartea din impas, mă refer la editori, librari, difuzori. În Franța, editorii independenți au făcut declarații comune, scrisori deschise, au ajuns la un fel de acord: să nu mai publice în aceste luni noutăți, ci să promoveze titlurile deja apărute sau prevăzute să apară de când s-a impus izolarea. Ar fi poate mai oportun ca niciodată ca televiziunea (la care are acces orice om) să facă un efort în vederea promovării cărților, a autorilor, pentru a deschide gustul spre lectură. Se pot face emisiuni interesante. Idei sunt, dar loc nu li se prea face.

Ce-ai făcut în aceste luni speciale?

Am citit și am tradus. Izolarea, „le confinement”, nu m-a speriat prea tare la început, un traducător (ca și un scriitor) este obișnuit să stea mult în casă, rupt de lume, la masa de scris, în fața ordinatorului. (Eu am ordinator, nu computer!) Nu m-am refugiat în alt loc, am rămas la Lyon unde – din fericire – am o terasă mare (e deschiderea mea spre lume și spre... Alpi, când aerul este limpede), cu jardiniere vegetalizate (așa a fost prevăzută de arhitect și de aceea am și sucombat când ne-am mutat aici). Am terminat niște traduceri. Din română în franceză: romanul Orașul cu salcâmi al lui Mihail Sebastian (pentru Mercure de France, sucursală Gallimard), singurul lui roman rămas netradus până acum, și unul din franceză în română, care va apărea curând la Eikon, Iarnă la Sokcho de Elisa Shua Dusapin, o foarte tânără autoare francofonă care este tradusă deja în zece limbi). Am revăzut în martie și versiunea franceză a romanului Cazemata, de Tudor Ganea, care urma să fie lansat la salonul de carte ce s-a anulat. Am avut o colaborare foarte frumoasă cu responsabilul editorial de la Nouvel Attila, un tânăr sensibil și foarte deschis la texte mai originale, care publică puține titluri, dar se ocupă foarte mult de ele și de autori.

În același timp am „rezolvat” o parte din teancul de volume de pe noptieră pe care l-am botezat „ma mauvaise conscience”, alcătuit din cărți începute, răsfoite, pe care nu am avut timp să le citesc. Dar am citit și forme de romane în PDF (mi-au înroșit ochii!), unele din pură plăcere, unele din obligație, unele din necesitate (nu este echivalent cu obligația, nu!), și în română, și în franceză. Forma electronică rămâne foarte practică, mai puțin pe terasă, unde prefer cărțile pe hârtie. Și în tot acest timp am continuat să fac ceea ce facem mai toți traducătorii din limbi de rară circulație, să formulăm proiecte, să căutăm editori. Nu renunțăm așa ușor, ne susținem autorii. Aceasta este partea ascunsă a lunii/lumii (?), a muncii traducătorului de literatură română.

Ce scrii acum?

Mai întâi: eu nu scriu, eu traduc! Au scris alții mai bine și nu e nevoie să facem ambuteiaj de scrieri de autor! Așadar, mai tot timpul lucrez – concomitent cu traducerea pe care o am în curs – la mai multe proiecte (de autori români) cărora încerc să le găsesc editori în Franța. Lucru nu prea simplu, dată fiind perioada cu care ne confruntăm. Dar sunt obișnuită. Patience, patience ! În acest moment precis traduc din franceză spre română un fel de biografie mai specială: „Louis Soutter, probablement” de Michel Layaz, care-mi satisface și gustul pentru arte, și plăcerea de a lucra pe un text bine scris, fără patos, concentrat, cu formulări quasiflaubertiene, dar și cu o sensibilitate baudelairiană; am descoperit că autorul este un mare consumator de... Baudelaire. Iar personajul său, Louis Soutter, un pictor prea puțin apreciat în timpul vieții – cum se întâmplă adesea – văr cu Le Corbusier, care și-a dat seama de talentul său, cu o personalitate deranjantă pentru mediul său – este foarte complex, absolut cuceritor. Mi s-a părut interesant modul în care a fost concepută biografia lui, nu spunând peremptoriu că artistul a făcut și a dres, nici inventându-i romanțios o viață pe care nu e sigur că a avut-o, ci spunând/scriind „e ușor să ne imaginăm că atunci Soutter s-a simțit... a zis... a făcut” sau „Soutter a răspuns, probabil, că...” » – reluând adverbul din titlu. Mai admir în această carte cât de bine este surprins momentul creativ, clipa când nevoia de a crea pune stăpânire pe artist, când acesta intră ca în transă: trebuie să deseneze, ca și cum nu ar mai avea aer și trebuie neapărat să respire. Am aflat de curând că Michel Layaz (autorul cărții) a ținut o vreme o galerie de artă. Totul se leagă. Eu l-am ales și l-am propus unui editor român. Îmi place să-mi păstrez libertatea de a traduce doar ce îmi place... Și-mi mai place să descopăr talente, nu să mă bulucesc neapărat spre cărțile care au avut zeci de premii. Grăuntele de aur pierdut în nisip...

Florica CIODARU-COURRIOL, traducătoare și traductolog stabilită în Franța, a urmat studii de filologie si a suținut un doctorat în Literatură Comparată la Université Lyon 2 Lumière, cu teza intitulată Proust et le roman roumain moderne. A predat limba română câțiva ani la Universitatea Lyon 3, a susținut cursuri de traduceri la un Master și la prestigioasa l'Ecole normale supérieure din Lyon pentru candidații la concursul național Agrégation. Asigură atelierul de traducere de pe lânga Festivalul Primului roman, de la Chambéry, și moderează mesele rotunde ce includ laureații români din cadrul aceluiași festival. A tradus din română în franceză și publicat volume de Hortensia Papadat-Bengescu, Rodica Draghincescu, Marta Petreu, Magda Cârneci, Iulian Ciocan, Ioan Popa, Cătălin Pavel, Horia Ursu, Bogdan Costin, Tudor Ganea, Mihail Sebastian, colaborând cu mai multe edituri prestigioase sau cu publicații. Pasionată de descoperirea talentelor, propagă literatura și cultura românească în Franța și în țările francophone. A publicat de asemenea în volum, autori francezi si elvețieni traduși în limba română precum Florence Noiville, Thèrèse Obrecht, Slobodan Despot, Catherine Lovey, Jean-François Haas, Joachim Schnerf, Anna Felder.

Bianca ZBARCEA

Cu un master în traducere de text literar (Universitatea din București), Bianca s-a specializat în traducere de film, fiind implicată în numeroase proiecte cinematografice și literare.

Noua Literatură

Diana NECHIT scrie o literatură-hibrid, situată între poem și proză confesivă, texte suținute emoțional, experimente în spațiul complex al empatiei. Convinsă că ficțiunea are nevoie de schimbare, admiratoare deopotrivă a avangardei și a valorilor clasice, Diana aduce o solidă cultură naratologică și experiențe insolite, dintr-o copilărie petrecută în Congo. În ciuda imageriei care te contaminează prin insolit, la baza scrisului se află narațiunea. Puțini scriitori păstrează de la un capăt la altul scopul epic, legătura emoțională cu ceea ce numeam odată firul poveștii, iar Diana se află printre aceștia. Povestea, alcătuită din secvențe de poem, nu se îndepărtează nicio clipă de schema universală, a amintirilor despre copilărie, nu se pierde în exoticul artificios, nu trădează ideea de întoarcere în trecut, de reconstrucție epică.

Fragmentul publicat aici e un decupaj, un epos compozit, alcătuit din secvențe preponderent vizuale, care se leagă pe un tipar fidel rememorării și selectivității ei subiective.

Doina RUȘTI

Bogdan Tănase despre antologia lui Freeman

Cartea săptămânii

Cele mai bună texte noi despre California

o antologie de Freeman

Recomandată de

Bogdan TĂNASE

Black Button Books

N O U T Ă Ț I

Gala Premiilor GOPO va avea loc pe 29 iunie, la Verde Stop Arena

Detalii

Gala poate fi urmărită pe: Website: https://premiilegopo.ro/

Dar și pe paginile dedicate Premiilor Gopo, pe Facebook, Instagram sau YouTube

Radu Cosașu

Nominalizat la GOPO, alături de Cristina Ionescu

OPT motive - partener media, la Gopo

Touch Me Not - 9 nominalizări la GOPO(Gabi Suciu)

Lars von Trier. Un Dante al ecranului? - o cronică de Andrei Bulboacă

Prezentări & Cronichete

Javier Montes - Luz del Fuego (Lumină de foc)

Să spun drept, eu n-am auzit de Javier Montes (n. Madrid, 1976), până azi, deși a mai scris: The Hotel Life, After Henry James, Naufragiați în Rio, Partea a doua și Penultimii, dar noua lui carte e despre Dora Vivacqua, braziliancă revoluționară din anii ‘50, pionieră a nudismului, dansatoare, fondatoarea unui partid politic, candidată la președinția Braziliei, iubitoare de șerpi și autoare de romane moderne, deci o personalitate efervescentă. Montes susține că n-a fost niciun efort să se pună în pielea Dorei, pentru că el „este și vrea să fie foarte femeie”. Cartea este un quest detectivesc și o evocare a celei care și-a luat numele de Luz del Fuego după numele unei mărci de ruj. Ea a înființat primul club naturist din America Latină pe plaja Ilha do Sol (Insula soarelui), unde lumea intra complet dezbrăcată, chiar și politicienii și actorii celebri, ca Errol Flynn sau Elizabeth Taylor (sau așa circulă legenda, care mai susură și că Jayne Mansfield nu i-a convins să intre doar topless). Brazilia este prezentată ca o țară bipolară, oscilând mereu între dorința de modernitate și impulsurile reacționare.

Alexandra NICULESCU

În numărul acesta semnează

Recomandări OPTm

Văd, văd o mie de maimuțe
privind prin sticla care mă separă de tine

(Ben MAZER , în traducerea lui Dan SOCIU)

Cronică de Anca Eftenie

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Noutăți

Anul BEETHOVEN

BESTSELLER

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a,

- se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Copyright © optmotive.ro