OPTm
nr. 93/6

Piața miracolelor

​ Dacă te plimbi prin Medina marocană după orele prânzului nimerești în plină siestă. Căldura și aromele pline ale souk-ului îți invadează simțurile, iar mintea refuză să le mai disocieze de o anumită stare de contemplație vecină cu somnolența. De la notele picante ale măslinelor murate și ale condimentelor cu nume greu de ținut minte, dar cu sonorități ritmate, cumin, curcuma, coriandru, înșiruite pe culori, în coșulețe ca niște pălării țuguiate, la cele proaspete de mentă verde și cele dulci, ușor acide ale fructelor de cactus și smochine proaspete din care alegi o duzină la căruța vânzătorului ambulant și le mănânci pe loc, de la cele mai grele ale cărnii de vită și de berbec care atârnă în vitrinele măcelăriilor, la fezandat, la cele marine ale pescuitului din zori, totul te învăluie și te împinge ușor spre umbra tufelor de bougainvillea ce ascund mozaicurile alb-albastre ale riad-ului, spre medină. Ieși din vânzoleala din souck, iar străduțele întunecoase și întortocheate ale medinei te atrag asemenea unei preafrumoase curtezane, cu glezne fine și zgomot de brățări. Mi-este puțin rău, o durere de cap și o stare latentă de greață mă fac să caut umbra și o cafenea răcoroasă unde să sirotez o infuzie miraculoasă. Deja mă deplasez în voia instinctului, iar mersul meu devine moale, aproape somnambulic, devin una cu căldura, iar faldurile lungi ale rochiei îmi ocrotesc plutirea. Pe nesimțite am ajuns pe strada care înconjoară Place des miracles, din inima Marrakech-ului. Abia mă mai țin pe picioare și încerc să fac fața valului de puști care-mi dau târcoale: „Madame, s’il vous plaît, madame, des sous pour manger...”, a celor care-mi propun contra unei sume hilar de mari să mă ghideze. Din umbra magazinelor vânzători cu ochi languroși mă îmbie cu mătăsuri și giuvaieruri, cu greu rezist colanelor din pietre colorate prelucrate de berberi... La fiecare pas o ghicitoare cu ghiocuri vrăjite, un îmblânzitor de șerpi și acele apariții stranii și fascinante ale dervișilor și ale guerrab-ilor, vânzătorii de apă cu pălării multicolore care-ți astâmpără setea de apă în cupe de cupru sau metal. Contra câtorva dirhami te alegi cu o poză pitorească pentru colecția de pe facebook. La câțiva pași de mine, o liniște stranie învăluie un grup așezat turcește în jurul unei femei învălurite. Întreb și eu câțiva gură cască și aflu că este o celebră conteuse, care-și câștigă viața hălăduind prin piețe și medine pentru a spune povești în ritmuri de tamburină. Legenda spune că de îndată ce povestea se termină intri într-o stare de reverie și nu-ți mai amintești nimic din finalul ei. Ca orice occidentală sceptică, mă apropii amuzată, dar ceva din vâna mea balcanică, anii lungi petrecuți în țări africane și arabe mi-au trezit o curiozitate fascinată. Mă așez și eu cum pot la marginea cercului și încerc să observ mizanscena acestui happening neașteptat. Din vârful unui băț a trasat un cerc în nisip, delimitând spațiul povestirii de cel al publicului, era învăluită din cap până în picioare în pânze negre, fine, cu broderii măiestre, iar tălpile și mâinile erau pictate cu henna în arabescuri și dantelării complicate. Brățări de argint cu pietre albastre, acel albastru unic al prinților deșertului m-au făcut să-mi dau seama că făcea parte din misterioasa seminție a touaregilor. Îmi zâmbește complice și-mi face semn să mă apropii. Dau să fug, dar picioarele mi se transformă în fuioare de bumbac. Îmi întinde tamburina și-mi șoptește în franceză: „quelques sous pour la conteuse, pour faire venir l’histoire”, îi întind o hârtie de zece dirhami și mă întorc năucă la locul meu. După un scurt intro la tamburină, povestea începe, în arabă, în franceză, în spaniolă și într-un dialect complicat, tamachek, cuvintele se înșiruie rotunde și pline de miez: este legenda tuaregilor, a prea iubitei căpetenii Diab care împreună cu patruzeci de tovarăși reușesc să scape locuitorii unui ksar îndepărtat din deșert de un duh răuvoitor căruia i se sacrifica în fiecare zi o preafrumoasă virgină. În semn de recunoștință, curajoșii luptători au primit în dar patruzeci de soațe una mai frumoasă decât alta... De la un verset la altul, sunetul tamburinei marca intermezzouri ritmice, iar din vârful bățului, Noufa, desena semne magice în nisip. Mi-e din ce în ce mai greu să-mi țin ochii deschiși, povestea merge mai departe, soațele fac prunci, iar războinicii, toți cei patruzeci, pleacă pe neașteptate spre alte zări, spre alte victorii... Nou-născuți capătă numele de touarek, cei abandonați, iar de aici încolo povestea devine din ce în ce mai complicată, înțeleg că femeile încep o nouă eră matriarhală... Noufa își însoțește vorbele din mișcări ritmate ale limbii, iar acel sunet vibrant, aproape războinic îmi încrețește ușor pielea de pe ceafă. Prima povestitoare, Noufa, a pornit într-o zi din oaza ei spre medinele Marocului să vestească despre această seminție de femei și să țină departe năvala bărbaților... nu știu dacă s-a mai întors, mama ei o așteaptă încă în fața cortului, iar din lacrimile ei se nasc acele pietre rare, trandafirii deșertului. În fiecare an o altă povestitoare pleacă în căutarea celei plecate, iar trandafirii sunt tot mai deși, în acea culoare ciudată a dunelor măturate de vânt.

De la moschee se aude muezinul. E rugăciunea de la ora opt seara. Îmi dau seama că stau la o cafenea, într-un fotoliu de rafie, iar după zâmbetul complice al băiatului cu ceaiul, înțeleg că am dormit vreo oră bună. Piața e pustie, au plecat și dervișii și îmblânzitorii de șerpi. Un puști de vreo zece ani se apropie de mine și-mi întinde o piatră roz maronie: „Pour vous, madame, pour faire venir l’histoire...”. Fuge și se pierde pe străduțele medinei, vânzătorul zâmbește iar, mă ridic și plec spre hotelul din care urma să plec a doua zi dimineața spre casă.

Pe fundul valizei, găsesc un sâmbure uscat de fruct, două scoici și un șirag de mărgele albastre albastre... Nu știu când le-am cumpărat, dar le port și astăzi, iar degetele mele recunosc fiecare undă și fiecare nuanță din povestea acestor pietre. Doar ele...

Diana NECHIT

Lector universitar la Departamentul de Artă Teatrală, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Diana este doctor în literatură franceză cu o teză despre teatrul lui Bernard-Marie Koltès. Scrie cronici și studii despre literatura dramatică, teatru și film. A tradus literatură franceză contemporană, în special, teatru.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 4⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

NOUA LITERATURĂ

Diana Nechit scrie dens, eseistic, cu poezie și poveste.

OPTm

FILMELE REVISTEI

Cartea SĂPTĂMÂNII

Univers, 2021

Recomandată de OPTm

VOXAreunește cărți, mai ales ceea ce-a apărut la Humanitas și Litera, cum ar fi „Povestirile" lui Ilf și Petrov în lectura lui Victor Rebengiuc sau povestirile lui E. A Poe in lectura lui Mihai Călin. Există și lecturi de autori.

Editura Universității din București, 2021

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

LITERA, 2021

În curând

O carte despre cel mai teribil experiment comunist - un frag. aici

LITERA, 2021

Copyright © optmotive.ro