În capitolul al VI-lea din Suflete moarte, Cicikov ajunge la conacul lui Pliușkin unde este surprins de la bun început de aspectul părăginit al clădirii principale, un fel de castel ciudat, nefiresc de lung, arătând „ca un invalid bătrân și ramolit”. Incongruent și dărăpănat, acoperișul amintește de coliba Babei Yaga din basmele slave, cu cele două turnulețe ale sale, „amândouă șubrede, lipsite de vopseaua ce le înfrumusețase cândva”, în vreme ce zidurile clădirii lasă să iasă la iveală, din loc în loc, plasa de sârmă de sub tencuială, holbând spre lume două ferestre cam chioare (celelalte erau oblonite sau chiar ...

Virusul COVID-19 schimbă modul de viață al oamenilor printr-un nou experiment. S-a impus claustrarea la domiciliu într-un timp scurt, fără pregătire, cum se întâmplă pentru prevenirea unor calamități, cutremure, inundații etc. În câteva ore ne-am adaptat noilor reguli, făcând provizii ca în timp de război și transferându-ne în spațiul virtual. Aparent, viața își încetinește ritmul și restructurează relațiile interumane. Virusul sufocă plămânii, dar favorizează, paradoxal, însănătoșirea planetei. Specialiștii spun că după reluarea vieții sociale va exista o tendință spre de-globalizare. Până atunci, oamenii se închid în case și își trăiesc experiența personală. Ce înseamnă izolarea pentru tine și cum o ...

Ultima propoziție a ultimei cărți istratiene, Mediterana. Apus de soare (1935), indică începutul unei aventuri: descoperirea Apusului, după o întreagă serie de tribulații „orientale”:> „În acea seară, de la începutul iernii lui 1913, am plecat la Paris”. Cu inevitabile ficționalizări, proza lui Panait Istrati, și îndeosebi lungul ciclu în care Adrian Zografi este fie personaj-martor, fie protagonist, se dezvoltă în jurul unor nuclee autobiografice ușor recognoscibile – fapt ce i-a împiedicat, de altfel, pe majoritatea comentatorilor și a monografilor, de la Edouard Raydon la Monique Jutrin și Mircea Iorgulescu, să distingă într-un mod mai riguros între biografia reală și ...

Albilița este o povestire care s-a născut în urmă cu nouă ani, într-o perioadă în care am scris foarte puțin. Într-o mare măsură, existența acestei povestiri i se datorează unui prieten care, între timp, s-a dus dincolo, traducătorul și omul de radio Ștefan Ghidoveanu. El a insistat să-i scriu o poveste pentru proiectul unei colecții de proză scurtă. Așa că am început să lucrez la un text care săpase de multă vreme în mine. Mă frământa ideea unui personaj care are puterea să picteze cu propria imaginație. Un personaj ale cărui vise apar pictate pe pereții clădirilor. Așa a luat ...

Ne-am închis într-o cameră și am schimbat capetele între noi și ne-am legat la ochi cu o batistă neagră. Hai hai în vatra de sînge a străzii în cartierul cu rufe pe acoperișuri prin cimitire după flori în inima doamnei în gaura cheii     în mă-sa de amintire în spîrcul silabelor în tren pe tren sub tren la ora monstruoasă cînd timpul făcea fum în tigaie cînd un orb rătăcea sub pămînt cînd capetele își smulg cu dinții batista neagră. — Am visat – spune capul blond – că mă urcasem în tren și părăsisem orașul N-aveam bilet, n-aveam ...

Îmi miroase a portocale. Eu miros a portocale. Amintirile îmi anesteziază capul. Acasă la mine sunt două pungi cu câte o portocală în ele. Ni le-a adus tata. Le-a primit de la Moș Gerilă. Azi, Sebastian a deschis portbagajul mașinii și mi-a pus o plasă de portocale culese de curând. Nu-mi ies merele din cap, dar aici e țara portocalelor, nu a merelor. E bine. Înainte de a le mânca, le privesc cu aceeași dorință ca atunci când eram copil. Cum știe el Domnul Bunul când să-ți îndeplinească visul de la șase ani. E bine primit și acum. Camera întunecoasă, ...

La sugestia unui prieten parizian, în luna decembrie, anul trecut, am fost la Centre Pompidou să vizitez expoziția lui Christian Boltanski, unul dintre artiștii vizuali inediți ai timpului nostru. Concepută asemenea unei vaste deambulări printre sensurile vieții și ale memoriei, ale uitării și ale istoriei, expoziția-instalație Faire son temps propune o reflecție submersivă asupra ritualurilor și codurilor sociale, ale miturilor și legendelor celei de-a doua jumătăți a secolului trecut. Încă de la primii pași, nu doar văzul, ci și auzul, derma, întreaga ta sensibilitate intră în contact cu o operă sensibilă și corozivă, asemenea unei stări de veghe lucide asupra ...

Citești un roman și te încântă, iar la câteva săptămâni după aceea constați că puține lucruri ți-au rămas în minte, uneori doar episoade, alteori un nume de personaj. Ții minte o scenă, dar ai uitat cum se termină cartea. Rămâi doar cu un gest fragil, pomenit în fugă, alcătuit din câteva cuvinte, dar cu toată această labilitate, știi precis din ce roman face parte, cum era îmbrăcat eroul și chiar unde & când ai citit cartea. Iar aceste mici amănunte, alcătuiesc până la urmă lumea ta de cititor, un interior, de fapt, care determină subtil toate celelalte cărți pe care ...

Era toamnă târzie, ploua mărunt când am fotografiat piața Pio al II-lea. Pienza era un oraș singur pe vârf de colină. Și fără turiști. Într-o prăvălie de alături, pe când cumpăram pecorino sotto cenere, o bătrână cu părul alb mi s-a plâns că pentru Pienza, în noiembrie, e prea frig și o spunea într-un fel anume, de parcă ne cunoșteam demult. O alta m-a salutat cu zâmbetul pe buze de sub umbrelă, de parcă eram localnic, două străzi mai încolo. Dacă nu i-aș fi știut istoria, Pienza ar fi fost doar una dintre localitățile Toscanei. Frumoasă și mică sub ploaia ...

Interesul evident al cititorilor pentru marile distopii ale umanității nu se datorează numai faptului că aceste opere literare sunt niște semnale de alarmă pentru ce s-ar putea întâmpla în viitorul (apropiat) al omenirii, ci, dimpotrivă, succesul lor pare să se datoreze faptului că multe dintre acestea s-au întâmplat deja, la o scară mai mică sau mai mare. Depășind cazul profeticului roman 1984 (deși George Orwell nu a dorit să-și adjudece un astfel de rol prin scriitura sa), este imposibil să nu observăm, de exemplu, în multe dintre culturile dedate consumerismului scene desprinse din Fahrenheit 451 scris de Ray Bradbury. Tot ...

După douăzeci de ani, parcimonios cum îl știm, Ion Mureșan publică la Tracus Arte ediția a II-a, revăzută și adăugită, a volumului Cartea pierdută (O poetică a urmei), cu o postfață de Al. Cistelecan. Cartea cuprinde 26 de eseuri, structurate, inegal, în două părți: Privirea în urmă și Orașul din oglindă. Pentru mine, apariția cărții a fost un bun prilej de relectură, dar într-o altă cheie. Prima dată când am citit această carte, aș fi spus cu tărie (și nu cred că aș fi greșit) că Ion Mureșan dorește să resusciteze puterea pierdută a imaginației. Basmele lui par texte pentru ...

Ce este lectura? Un drum labirintic spre inima cărții, o înflorire spirituală. Descifrarea unei cărți devine un act de cunoaștere care ne determină să parcurgem calea către noi înșine. Interpretarea unei cărți te face să scoți la iveală latura umbroasă, firele care te le legă de inconștient. Fără să vrei, scoți la suprafață ceea ce a fost camuflat, în universul interior. Lectorul are un punct de vedere flexibil, care completează povestea, uneori deschizând porți de comunicare cu personajele, cu scriitorul. În special lectura unei ficțiuni provoacă emoții, care fac ca lumea reală să devină mai încărcată de sens. Romanul este ...

Nu se întâmplă de multe ori să deschizi o carte și să constați că personajul principal s-a născut în aceeași zi cu tine. Mărturisesc că nu m-am hotărât încă dacă mi-e simpatic, dar îmi place complexitatea psihologică a lui Horipundo... Mai puțin prezenat în presa centrală, romanul Pipa domnului Horipundo semnat de Teo Spătaru, a apărut la editura Ariergarda în 2014 și e povestea, cel puțin ciudată, a unui profesor de limba română care ajunge să lucreze ca infirmier la un spital cunoscut din Timișoara. Ambiguitatea însoțește însă parcursul epic. Cititorul planează tot timpul între contingent și imaginar. În prim-plan ...

Farsa politică din România acestui început de an pălește în raport cu tragedia ideologică de la vârful conservatorilor din Marea Britanie. Consilierul premierului, un anume Andrew Sabisky, în vârstă de 27 de ani, expune o serie de opinii care l-ar proiecta pe autohtonul Vadim Tudor în tabăra moderaților bântuiți de duhul blândeții. Rădăcinile intelectuale ale rasismului occidental contemporan sunt deja detectabile la Hegel, care susținea, acum vreo 200 de ani, că africanii „sunt simple obiecte, ale căror vieți nu au nicio valoare”, în vreme ce tulpinile sunt identificabile în filosofia practică a lui Churchill, un cinic care nu se sfia ...