Obiecte

Catrinel POPA - Inside. Carte - nr. 5 / 23 martie, 2020

În capitolul al VI-lea din Suflete moarte, Cicikov ajunge la conacul lui Pliușkin unde este surprins de la bun început de aspectul părăginit al clădirii principale, un fel de castel ciudat, nefiresc de lung, arătând „ca un invalid bătrân și ramolit”.

Incongruent și dărăpănat, acoperișul amintește de coliba Babei Yaga din basmele slave, cu cele două turnulețe ale sale, „amândouă șubrede, lipsite de vopseaua ce le înfrumusețase cândva”, în vreme ce zidurile clădirii lasă să iasă la iveală, din loc în loc, plasa de sârmă de sub tencuială, holbând spre lume două ferestre cam chioare (celelalte erau oblonite sau chiar bătute în scânduri).

Exteriorul acesta nu-i mai pare, nici pe departe, atât de grozav celui ce pătrunde înăuntru, „castelul nefiresc de lung” adăpostind o puzderie de obiecte ciudate, îngrămădite într-o neorânduială chemată parcă să dea socoteală despre chiar lipsa de sens a lumii. Melancolice și stinghere, pe masa din „salon” se înșiră un scaun rupt, un ceasornic cu pendulul oprit, un teanc de hârtii scrise cu litere mărunte, o carte veche legată în piele și cu muchiile roșii, o lămâie zbârcită, nu mai mare decât o alună, un braț de fotoliu, rupt de la locul lui, un păhărel cu cine știe ce lichid și trei muște, un petic de cârpă, două pene pătate cu cerneală și o scobitoare îngălbenită cu care „stăpânul casei își scobise, poate, dinții, încă înainte ca francezii să invadeze Moscova”, după cum notează Gogol cu umor malițios. (Cf. N. Gogol, Suflete moarte)

Dincolo de menirea de a întregi memorabilul portret al lui Pliușkin, avarul, locuitorul acestui „regat” în destrămare, pasajul facilitează cititorului accesul în intervalul situat la răspântia dintre realitatea prozaică și lumile posibile. Pătrundem, altfel spus, într-un teritoriu unde – cum se întâmplă și în cazul fotografiilor vechi – nu mai e atât vorba de obiect, cât de timp. De lucruri care au existat cândva. Au fost la vremea lor strălucitoare, întregi, folositoare. Piruetă abilă, așadar, pe o foarte fină muchie de cuțit – verticala timpului și orizontala spațiului. Scurtcircuit.

De prisos să adaug că nu de foarte multă subtilitate e nevoie pentru a sesiza poeticitatea implicită a enumerației citate. Probă incontenstabilă de măiestrie a unui inițiat în arcanele „fantasticului banalității”, după formula lui Lucian Raicu. Și nu în ultimul rând intuiție salutară a unui veritabil artist conștient de faptul că diavolul se ascunde în detalii (și, cine știe, poate și mântuirea!).

Mi-am amintit de Gogol în vreme ce reciteam primele pagini din Muzeul capitulării necondiționate, romanul din 1996 al Dubravkăi Ugrešić (tradus în limba română de Octavia Nedelcu). După cum se știe, titlul romanului face referire la numele unui muzeu care a existat într-adevăr în Karlshorst, în fostul Berlin de Est, până în anul 1994.

Amplasat în imobilul unde în 1945, în noaptea dintre 8 și 9 mai, fusese semnată capitularea Germaniei, muzeul cu cea mai lungă denumire din lume (în limba rusă), după cum precizează autoarea, poate fi socotit un loc sui-generis al memoriei Europei de Est și, în egală măsură, un simulacru al atâtor și atâtor capitulări succesive, un spațiu al „suvenirurilor” inutile, aidoma acelora depozitate în containerele uriașe și ruginite, lăsate în urmă de foștii soldați sovietici: mobilă, televizoare, frigidere.

Nu întâmplător în introducere ne întâmpină pasajul la care făceam referire, un paragraf memorabil în care scriitoarea alcătuiește inventarul obiectelor descoperite în pântecele încăpător al leului de mare Roland, mort la 21 august 1961 (cu opt zile după înălțarea faimosului Zid).

În amintirea acestui temerar „colecționar” malgré-lui, la grădina zoologică din Berlin, lângă bazinul destinat leilor de mare, s-a amenajat o vitrină neobișnuită în care vizitatorul poate admira obiectele înghițite de-a lungul vieții sale, de „capriciosul” Roland: „o brichetă de culoare roz, patru bețișoare de înghețată (din lemn), o broșă metalică în formă de pudel, un desfăcător de sticle, o brățară de damă […], o agrafă de păr, un creion din lemn, un pistol cu apă, un cuțit din plastic, o pereche de ochelari de soare, un lănțișor, un arc (mic), un cerculeț din cauciuc, o parașută (de jucărie), un lanț din oțel de aproape 40 de cm, patru piroane (mari), o mașinuță de plastic de culoare verde, un pieptene de metal, o insignă din plastic, o păpușică, o cutie de bere (Pilsner, 0,33 l), o cutie de chibrituri, un papucel de copil, o busolă, o cheie de contact, patru bănuți, un cuțit cu mâner de lemn, o suzetă, un mănunchi de chei (5 bucăți), un lacăt, o gentuță din plastic pentru ace și ață.”

Nu este, bănuim, deloc întâmplătoare plasarea acestui straniu inventar chiar la începutul romanului (va fi, de altfel, reluat spre sfârșit). S-ar părea că avem de-a face cu o punere în abis a metodei pe care scriitoarea o folosește cu consecvență pe parcursul acestei cărți inclasabile (veritabilă colecție de... colecții) și totodată cu o tentativă de a-i furniza cititorului, de la bun început, o cheie de lectură. La fel ca vizitatorul „mai degrabă încântat decât uimit”, care descoperă în neobișnuita vitrină de la grădina zoologică berlineză analogonul unui cabinet de curiozități din alt veac, cel care deschide cartea va fi încurajat să descifreze, dincolo de istorie și timp, un alt sistem de semne, magice sau poetice, care comunică după alte legități decât cele ale rațiunii și logicii curente.

Parcurgerea lungii enumerații ne recheamă în minte strania întâlnire dintre o umbrelă și o mașină de cusut pe o masă de operație despre care vorbea mai demult Lautréamont, deschizând porți către alte lumi, unde nimic nu este întâmplător, doar că așa-numitele capricii ale hazardului au o noimă care de cele mai multe ori ne scapă.

Obiectele (la fel ca reflexele lor literare) nu trebuie, așadar, nicidecum subestimate. Nu ar fi exagerat să afirmăm că, la limită, ele fac ca scrierile în care apar cu neliniștitoare consecvență să se preteze mai mult unei „mantici”, decât unei banale interpretări. Prima și cea mai la îndemână tentație este să le inventariem, la rândul nostru, cu atenția încântată a celui ce străbate galeriile unui muzeu. Apoi să încercăm, pe cât posibil, să le descifrăm semnificațiile, cel puțin la fel de misterioase ca acelea ale cărților de Tarot.

Catrinel POPA

Lector univ. dr. la Facultatea de Litere din București și scriitoare, Catrinel a colaborat cu mai multe reviste culturale printre care România literară, Observator cultural, Dilema veche, Dilemateca etc. Cărți: Caietul oranj (2001), Labirintul de oglinzi. Repere pentru o poetică a metatranzitivității (2007).

Paul Cernat despre "OPT motive"

Cartea săptămânii

Rinocerii de Eugène Ionesco. Recomandată de Cristi Nedelcu

Călin Teutișan, eminență a Literelor clujene

O nouă apariție ART, recomandată de

Liviu Szoke

Recitând din Novalis:

"Numai slăbiciunea organelor noastre și a legăturii noastre cu sinele ne împiedică să ne vedem într-o lume de basm. Toate poveștile sunt doar vise despre acel ținut natal, care se găsește peste tot și niciunde."

Video poem de Andreea Ghiță

__________________________

Carte recomandată de Doina RUȘTI

Povestirile lui Cristi Nedelcu pornesc de la inscripțiile de pe ziduri și sfârșesc în pură literatură cehoviană.

__________________________

Scriitori italieni vorbind despre literatura română. Torino, 2011

Marco Dotti, Mauro Bonanno, Marco Cugno

Clasic

Noutăți

Marian Coman, la apariția volumului Omulețul din perete, cu Doina Ruști, la Librarium TNB

Copyright © optmotive.ro