Panait Istrati. Pentru prima dată la Paris

Ultima propoziție a ultimei cărți istratiene, Mediterana. Apus de soare (1935), indică începutul unei aventuri: descoperirea Apusului, după o întreagă serie de tribulații „orientale”:

„În acea seară, de la începutul iernii lui 1913, am plecat la Paris”.

Cu inevitabile ficționalizări, proza lui Panait Istrati, și îndeosebi lungul ciclu în care Adrian Zografi este fie personaj-martor, fie protagonist, se dezvoltă în jurul unor nuclee autobiografice ușor recognoscibile – fapt ce i-a împiedicat, de altfel, pe majoritatea comentatorilor și a monografilor, de la Edouard Raydon la Monique Jutrin și Mircea Iorgulescu, să distingă într-un mod mai riguros între biografia reală și ficțiunea autobiografică istratiană. Astfel încât, adesea, perioade din viața lui Istrati sunt reconstituite pe baza narațiunilor puse sub semnul alter-ego-ului Adrian Zografi.

Un amănunt asupra căruia s-a insistat mai puțin este acela că, așa cum se reflectă ea în ficțiune, biografia istratiană se limitează la intervalul cuprins între (pre)adolescență - reperul principal fiind etapa uceniciei în taverna lui Kir Leonida - și sfârșitul (convențional al) tinereții, moment simbolic marcat de plecarea, în decembrie 1913, la Paris. Proza ficțională istratiană se hrănește exclusiv din materia acestui interval biografic, legendele cu haiduci sau alte povestiri din trecut trimițând, la rândul lor, spre lumea copilăriei și adolescenței scriitorului. Viața lui Istrati de după pragul lui 1913, de după vârsta de 29-30 de ani, a rămas – din anumite motive – neficționalizată. Printre aceste motive este de luat în calcul, desigur, și faptul că autorul a murit înainte de a fi reușit să ducă la bun sfârșit ciclul lui Adrian Zografi, urmărind formarea ca scriitor a personajului alter-ego și aventurile de după debutul încoronat cu succes, deși, la drept vorbind, citit astăzi, ciclul pare rotund, nicidecum neîncheiat....

Pe de altă parte, detaliul că Istrati a început destul de târziu (aproape de finalul vieții) să se gândească la posibilitatea unei asemenea continuări spune de asemenea ceva. Și ridică, în același timp, o întrebare: de unde vine reticența scriitorului de a ficționaliza situații, întâmplări, evenimente din perioada în care a trăit în Occident (în Franța și în Elveția, nemaivorbind despre diferitele călătorii prin Europa), așa cum și-a ficționalizat tribulațiile românești și „orientale”? Istrati a vorbit Occidentului despre Orient, nu și invers; sau nu și lumii occidentale despre ea însăși, văzută de un om din Est. Între el și Occidentul care l-a primit cu entuziasm și curiozitate – ca pe un autor „exotic” – și care l-a consacrat rămâne în permanență o distanță considerabilă; și aceasta chiar și în perioada de glorie, cu destui ani înainte de repudiere și marginalizare.

Panait Istrati pleacă spre la Paris în a doua jumătate a lui decembrie 1913, ca trimis al gazetei România Muncitoare și la îndemnul liderului socialist Alecu Constantinescu, redactor-șef al respectivei publicații. La plecare, acesta îi dă adresa unui prieten de idei, stabilit de câțiva ani (din 1906, mai precis) la Paris: cizmarul Gheorghe Ionescu, o persoană providențială în viața lui Istrati, cum se va dovedi în anii următori. Prima întâlnire a celor doi – cizmarul Gheorghe Ionescu și, pe atunci, publicistul socialist și „zugravul” Panait Istrati – este evocată cu multe amănunte savuroase de primul dintre ei, intervievat de Juliette Pary în aprilie 1935, imediat după moartea bunului său prieten.

Istrati, ajuns de câteva zile la Paris și rămas fără o lețcaie, îl vizitează pentru prima dată pe 26 decembrie 1913 („îmi aduc aminte pentru că era a doua zi de Crăciun” – precizează Gheorghe Ionescu), în atelierul său de la subsolul unui imobil de pe rue de Clichy, unde locuia împreună cu soția sa, Marthe. Se simpatizează spontan – iar Ionescu vede încă din prima clipă „un frate” în oaspetele venit pe neașteptate din România –, deși între ei au loc din când în când mici ciocniri, provocate de nesocotința aproape copilărească a lui Istrati, care își uimește noul prieten prin ușurința cu care cheltuiește, până la ultimul sfanț, banii care-i ajung pe mână – pe cei care i se dăruiesc, ca și pe cei munciți.

Ionescu e un om foarte generos, dar nu se împacă la început cu ideea că din banii pe care i i-a oferit ca să se întrețină mai multă vreme, până își găsește de lucru, prietenul său, cu excentricități de artist, a cumpărat, fără a sta prea mult pe gânduri, „o pungă de tutun, tutun englezesc, o pipă și câteva mici tablouri pentru subsolul meu”, explicând că „pereții erau prea goi și trebuiau decorați”...

Reușind să se angajeze ca zugrav, își cheltuiește câștigul pe o săptămână cu o tânără, Renée, care îl părăsește peste două zile, când îi descoperă salopeta de muncitor: crezuse că tânărul care o curtase e mai mult decât un zugrav... La aproape 30 de ani, Istrati – așa cum și-l amintește Ionescu – e carismatic (mai ales în ipostaza de povestitor al unor întâmplări desprinse parcă din O mie și una de nopți), inteligent, de o bonomie contaminantă și în același timp oarecum straniu și „inconstant din fire”:

„..Et il avait des yeux où on ne pouvait rien lire, on ne pouvait pas savoir ce qu'il pensait. Oh! c'était un beau garçon dans ce temps! Pour son grand corps, il avait un petit pied, très joli; il était fier de son pied. Je lui ai fait des chaussures pour les beaux jours. (...) Il était coquet”.

Încă nu vorbește bine franceza, deși poate să citească în această limbă (și, cum își amintește Ionescu, citește peste tot, „în tramvai, în metrou”), drept pentru care prietenul îi împrumută câteva cărți din propria bibliotecă: Paul și Virginia, Atala, ceva din Maupassant și din Zola. Nu se obișnuiește ușor cu atmosfera și cu obiceiurile pariziene (nici cu gastronomia franceză), dar e fermecat de muzee și de expoziții, e impresionat de Luvru și de Versailles. Îi mărturisește gazdei sale că intenționează să revină curând la Paris, după ce va fi învățat franceza, și, în unele momente, el, „zugravul” (un zugrav extraordinar, un artist, ne încredințează Ionescu...), lasă să se întrevadă câte ceva din visul său de a deveni scriitor:

„Écrire, devenir écrivain, il en parlait quelquefois, mais comme d'un mirage, il ne croyait pas que ce serait possible. (...) Il disait: «Si quelqu'un m'enlevait des mains mon pinceau, pour que je puisse écrire!». Il arrivait que, dans une brasserie, l'envie d'écrire le prît, alors il buvait un café, deux cafés, et il écrivait dix ou quinze pages, une lettre, à moi et à un autre. Il faisait l'historique de quelqu'un (...). Et quand il était soulagé de ça, il envoyait la lettre, et à la fin, il demandait toujours de l'argent”.

În această stare de spirit, compune pentru România Muncitoare trei Scrisori din Paris (publicate la începutul lui 1914). Sunt trei reportaje destul de detaliate scrise cu prilejul înmormântării unor membri ai mișcării socialiste (Eugène Fournière, Francis de Pressensé, Émile Landrin). Istrati rătăcește prin labirinticul cimitir Père Lachaise în căutarea „istoricului Zid al Federațiilor, unde partidele socialiste trimit la 28 mai al fiecărui an omagiile lor celor 20.000 de comunarzi împușcați la 1871”. Vizitase mai înainte – „printre multe alte minuni ale acestei dumnezeiești metropole” – cripta Panthéon-ului, unde îi fuseseră arătate mormintele lui Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, Zola sau Victor Hugo. Descrie cu o oarecare pedanterie crematoriul cimitirului Père Lachaise, „impozant ca o biserică”, și ceremonia simplă, dar emoționantă a incinerării lui Eugène Fournière. Revine a doua zi la crematoriu pentru a cere lămuriri unui fochist despre „operația de ardere”, episod pe care îl relatează cu detașare și, în mod bizar, poate, cu o ușoară nuanță de umor:

„Un gardian sau fochist mi-a arătat operația de ardere, și când a ridicat, cu o simplă mișcare, ușa cuptorului, eram să cad jos. Un focar incandescent alb-roșiatec, o fierbere de lumină orbitoare care-ți frige fața la 10 m depărtare și-ți întunecă vederea. Aci e introdus prietenul iubit, sufletul mare și inteligența care te-a fermecat, poate, cu o seară înainte. Pe un suport de oțel roș de jar aluneci înăuntru în mod mecanic, și cele 1600 de calorii ale iadului modern te prefac în câțiva pumni de cenușă numai în 45 de minute”.

E într-o dispoziție sumbru-melancolică, el, vitalistul Istrati:

„De când am venit aci, m-am transformat în cioclu, văzându-mă silit să vorbesc numai de morți dureroase în primele corespondențe din «patria luminii» și a revoluțiilor conștiente”.

E deja destul de grav bolnav; iar în martie, prietenul său Ștefan Gheorghiu se stinge, învins de ftizie. În Père Lachaise, la ceremonia de incinerare a lui Fournière, are ocazia să-l zărească pe Jean Jaurès, care „seamănă mult cu tov. Gherea”. Fondatorul ziarului L’Humanité „tuna la câțiva pași” în fața unui Istrati copleșit de emoție:

„Eram deci la Paris; vorbea Jaurès, trimitea energie, viață, poezie, cugetare și dor de luptă, lăudând pe acela care în clipa aceea se prefăcea în cenușă”.

Peste numai câteva luni, Jaurès avea să moară, la rândul său, asasinat în Montmartre de un tânăr naționalist francez...

Bianca BURȚA-CERNAT

Critic și istoric literar

ScriitoriOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Paul Cernat despre "OPT motive"

Cartea săptămânii

Rinocerii de Eugène Ionesco. Recomandată de Cristi Nedelcu

Călin Teutișan, eminență a Literelor clujene

O nouă apariție ART, recomandată de

Liviu Szoke

Recitând din Novalis:

"Numai slăbiciunea organelor noastre și a legăturii noastre cu sinele ne împiedică să ne vedem într-o lume de basm. Toate poveștile sunt doar vise despre acel ținut natal, care se găsește peste tot și niciunde."

Video poem de Andreea Ghiță

__________________________

Carte recomandată de Doina RUȘTI

Povestirile lui Cristi Nedelcu pornesc de la inscripțiile de pe ziduri și sfârșesc în pură literatură cehoviană.

__________________________

Scriitori italieni vorbind despre literatura română. Torino, 2011

Marco Dotti, Mauro Bonanno, Marco Cugno

Clasic

Noutăți

Marian Coman, la apariția volumului Omulețul din perete, cu Doina Ruști, la Librarium TNB

Copyright © optmotive.ro

Echipa